Pin It

Globalizarea a devenit problema cea mai arzătoare a epocii noastre.

Atlasul Băncii Mondiale pe 2000 prezintă următoarea definiţie a mondializării: “procesul care oferă indivizilor şi întreprinderilor o capacitate crescândă de a realiza tranzacţii economice, dincolo de tranzacţiile naţionale. Acest proces este indus prin eliminarea barierelor naţionale şi de diminuarea costurilor, în principal de transport şi comunicaţii”. Aceeaşi definiţie este atribuită, în cadrul aceluiaşi atlas şi globalizării.

Însă, diferenţa dintre cele două fenomene trebuie extrasă din analiza unor fenomene mult mai profunde, care au caracterizat sfârşitul mileniului trei. În fond, în cazul mondializării este vorba despre tendinţa de creare a unei pieţe unice, la scară planetară, în sensul legării prin interese economice a cumpărătorilor de vânzători, a producătorilor de consumatori, a depunătorilor de investitori.

În prezent, globalizarea poate fi percepută mai ales datorită tendinţelor de reglementare şi liberalizare ce au loc în societate. Tot mai multe sectoare, la nivel naţional sunt liberalizate, apar norme şi reglementări la nivel internaţional, intens dezbătute în prezent.

Sferele vieţii social, economic, cultural sunt tot mai legate între ele, se realizează o intercondiţionare ce face imposibilă rezolvarea unor probleme şi neglijarea altora.

Deschiderea comerţului mondial a ajutat milioane de persoane prin impulsionarea exporturilor, fapt ce a determinat dezvoltarea a numeroase ţări. Globalizarea a redus sentimentul de izolare care domina ţările sărace şi a oferit multora dintre locuitorii acestora accesul la cunoaştere.

Însă problemele ce par să o caracterizeze sunt pe măsura avantajelor. Ester Brown, coordonatorul lucrărilor “Starea lumii”, editate anual de către Institutul World Watch, desemnează două mari sfidări cu care se confruntă civilizaţia la începutul noului mileniu şi trage un semnal de alarmă mult mai grav decât cel pe care Clubul de la Roma îl marcase deja la începutul anilor '70 şi anume, conflictul dintre dezvoltarea civilizaţiei şi suportul natural. Este vorba despre tendinţa de epuizare a resurselor, în timp ce economia le solicită tot mai mult, iar factorii de mediu se deteriorează.

Impactul pe care-l poate avea globalizarea asupra ţărilor în curs de dezvoltare şi, în primul rând asupra populaţiei sărace de pe glob, poate fi devastator.

Una dintre marile probleme ale globalizării este distribuţia creşterii economice globale în ultimele două decenii. Ţările în dezvoltare au cunoscut o dinamică mai mare a creşterii economice, în raport cu ţările dezvoltate, însă această creştere nu a fost suficientă pentru recuperarea decalajelor existente. La nivel global, inegalitatea dintre naţiuni s-a accentuat continuu, începând cu anul 1978, după ce timp de aproape 20 de ani s-a menţinut relativ constantă (coeficientul Gini a crescut de la circa 46, în perioada 1960-1978, la 54 în prezent, adică o creştere de aproximativ 20 de puncte procentual).

Raportul întocmit de Banca Mondială în 2002, privind efectele globalizării susţine latura pozitivă a acestui fenomen, apelând la explicaţia conform căreia ţările care au optat pentru deschiderea economiilor lor au cunoscut cele mai mari ritmuri de creştere a veniturilor pe cap de locuitor.

O altă mare problemă a globalizării o reprezintă sărăcia şi inegalităţile de dezvoltare. De-a lungul secolului XX, venitul global mediu pe locuitor a crescut semnificativ, dar s-au înregistrat diferenţe importante în ceea ce priveşte nivelul la nivelul ţărilor. Evident este faptul că diferenţele de venituri dintre locuitorii ţărilor sărace şi cei ai ţărilor bogate s-au accentuat.

Un studiu efectuat de World Economic Outlook pe 42 de ţări, cu o populaţie ce reprezintă 90% din populaţia globului a evidenţiat faptul că, deşi producţia pe cap de locuitor a crescut apreciabil la nivelul tuturor acestor ţări, distribuţia veniturilor create a devenit tot mai inegală.

Flagelul sărăciei nu a părăsit nici ţările dezvoltate, un număr însemnat din populaţia acestor ţări trăind la limita subzistenţei ( la nivelul anului 2000, în SUA trăiau aproximativ 40 de milioane de oameni la limita sărăciei). Decalajul dintre bogaţi şi săraci se adânceşte tot mai mult, estimările făcute fiind acelea că o cincime din populaţia globului are acces la trei sferturi dintre bogăţiile acestuia. Această polarizare se explică prin fenomenul de migraţie masivă a populaţiei spre Europa şi America de Nord. Această polarizare se acutizează, datorită faptului că regiunile bogate au trecut deja prin fenomenul de tranziţie demografică, iar populaţia lor este relativ stabilă, în timp ce populaţia din sud va creşte în continuare în următorii 60 de ani. În jumătate din acest timp, doar 1/7 din populaţia mondială va controla cel puţin trei sferturi din bogăţia mondială[1].

O problemă de actualitate şi un nou punct de discordie între ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare îl reprezintă stabilirea unor standarde internaţionale ale muncii având ca scop înlăturarea dumpingului social. Temerile ţărilor dezvoltate legate de importul de produse mai ieftine constau în riscul de creştere al şomajului sau în deteriorarea bunăstării muncitorilor ca urmare a scăderii salariilor pentru menţinerea competitivităţii.

O altă mare temere în ceea ce priveşte globalizarea este legată de contagiunea crizelor financiare. Succesiunea crizelor din anii ’90 în Mexic, Thailanda, Indonezia, Coreea, Turcia, Brazilia şi Argentina i-a determinat pe unii specialişti să considere crizele financiare drept un rezultat inevitabil al globalizării. Evident este doar faptul că aceste crize nu s-ar fi dezvoltat până la nivelul de necontrolat şi nici nu s-ar fi extins cu atâta repeziciune dacă n-ar fi fost expuse la pieţele internaţionale de capital. Aceste crize au însă raţiuni mult mai complexe, care ţin de legăturile existente între politicile internaţionale şi sistemul financiar internaţional[1]. Contagiunea crizelor la nivel regional şi global are mai multe canale de transmisie, acestea const­ând în legăturile fundamentale dintre economiile lumii: financiare, relaţiile comerciale internaţionale, legăturile politice.

Însă problema care a generat cele mai multe polemici la nivel internaţional este cea legată de deficitele statale. Autoritatea statului este legată de apartenenţa la un anumit teritoriu.

În cazul globalizării, graniţele devin permeabile, din ce în ce mai multe procese au un caracter transfrontalier, iar altele nu pot nici măcar să fie localizate. Statelor le este greu să reglementeze aceste procese ce au de cele mai multe ori efecte negative asupra economiei. Acest lucru reprezintă o ameninţare pentru calitatea vieţii într-o lume globalizată, deoarece conduce la deficite de guvernare majore: social, democratic, ecologic, de securitate.

Există două aspecte ale deficitului social. Mai întâi, prin globalizare, statelor li se propune crearea de avantaje naţionale comparative cu alte state care favorizează companiile transnaţionale şi investitorii. Încercând să creeze un climat economic competitiv statele renunţă la măsurile de protecţie socială, micşorează taxele şi impozitele, riscând astfel să se trezească într-o cursă spre abis. Cea de-a doua problemă socială este dificultatea de a crea suficiente locuri de muncă, datorită inovaţiilor tehnologice care schimbă structura pieţei muncii.

Globalizarea desemnează un ansamblu tot mai integrat în care rolul statelor-naţiune rămâne important, dar în care mişcările economice nu se mai reduc la schimburile internaţionale. Pe de altă parte, globalizarea este, însă, şi un proces de redistribuire a puterii economice şi de accentuarea a decalajelor şi diferenţelor sociale la nivel mondial.

Globalizarea impune exigenţe deosebite pentru economiile naţionale. La nivel macroeconomic, este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activităţii atât spre macrostabilizarea economică, cât şi spre impulsionarea procesului de modernizare a structurii tehnologice şi productive a economiei, ţinând seama de cerinţele fructificării superioare a potenţialului naţional[1]. La nivel microeconomic, orientarea hotărâtoare trebuie să fie spre ridicarea nivelului de competitivitate.

Procesul globalizării stimulează dezvoltarea rapidă, circuitele economice şi financiare, propagă valorile universale şi apropie societăţile între ele, oferind oportunităţi multiplicate pentru beneficii economice şi sociale pentru toate ţările lumii. Pe de alta parte, in absenta unor politici adecvate, procesul globalizării poate conduce si la unele efecte negative, adevărate provocări la adresa statelor lumii noi, precum încălzirea globală, poluarea, afectarea biodiversităţii şi deşertificarea, inechitatea distribuţiei beneficiilor globalizării între ţările bogate şi cele sărace şi adâncirea decalajelor,  ştergerea specificităţilor culturale, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea transfrontalieră sau terorismul.

 

Acceptând existenţa acestor aspecte, comunitatea internaţională a recunoscut ca una din problemele majore ale perioadei actuale găsirea căilor prin care efectele pozitive ale globalizării să fie maximizate şi să se răsfrângă asupra tuturor ţărilor şi popoarelor, în timp ce efectele negative potenţiale să fie eliminate sau reduse la minim. Numai în atari condiţii, idealul general acceptat al dezvoltării durabile poate fi atins, astfel încât tuturor locuitorilor planetei să le fie asigurat în mod echitabil dreptul la bunăstare, libertate şi pace.