Evoluţia economiei mondiale şi a economiei multor ţări a fost marcată în anii de după cel de-al II-lea război mondial de preocupările pentru refacerea economiei şi pentru trecerea la economia de pace. În acest context se înscriu preocupările pentru crearea unor organizaţii şi instituţii internaţionale cu menirea de a contribui la instituirea şi consolidarea legăturilor economice dintre state, precum şi la sprijinirea dezvoltării lor economico-sociale.
De asemenea se conturează tendinţe de unire a eforturilor statelor pentru accelerarea dezvoltării şi pentru realizarea unei creşteri economice durabile.
În sistemul relaţiilor economice internaţionale, asistenţa financiară pentru dezvoltare reprezintă o instituţie nouă, apărută în acest context, ca expresie a extinderii şi adâncirii continue a cooperării economice dintre statele lumii, a preocupării comunităţii internaţionale pentru lichidarea urmărilor subdezvoltării.
Asistenţa financiară externă trebuie să fie considerată în contextul mai larg al surselor pentru dezvoltare exogene, surse care nu pot înlocui ci completează factorul intern, efortul propriu. Dar, în cadrul statelor tinere care au cea mai mare nevoie de asistenţă se manifestă o contradicţie evidentă între necesităţi şi posibilitatea de acumulare internă de capital. Aceste state sunt încă departe de situaţia în care să fie capabile să-şi finanţeze dezvoltarea proprie numai pe baza economiilor interne, datorită anumitor factori, independenţi de ele, care le împiedică să-şi însuşească valoarea adăugată. Din aceşti factori fac parte:
- limitarea veniturilor în devize pentru exporturile efectuate, ca urmare a barierelor tarifare şi netarifare (limitări cantitative, norme tehnice, reglementări sanitare etc.);
- creşterea însemnată şi continuă a preţurilor importurilor, mai ales la instalaţiile industriale, creşteri care nu pot fi compensate prin exporturile proprii;
- transferul profiturilor obţinute de către investitori către ţările de origine ale acestora în locul investirii acestora pe plan local;
Este evident faptul că, dată fiind starea de subdezvoltare moştenită la câştigarea independenţei de sub colonialism, sau dată fiind tranziţia prelungită spre economia de piaţă a ţărilor foste comuniste, posibilităţile proprii de lichidare a stării de înapoiere sunt limitate.
Deci proporţia nevoilor de asistenţă financiară externă pentru dezvoltare este determinată de gradul de rămânere în urmă a economiei interne.
Ţările în tranziţie din Europa Centrala şi de Est cu excepţia Ungariei şi Cehiei erau ţări în dezvoltare înainte de 1989, iar situaţia s-a prelungit până în cea de-a doua jumătate a deceniului trecut când împreuna cu Polonia si Slovacia au trecut în rândul ţărilor dezvoltate. Statutul de economie dezvoltată al celor cinci ţări în tranziţie cu excepţia României şi Bulgariei, a fost recunoscut odată cu intrarea Ungariei, Cehiei şi Poloniei, începând cu anul 1995, şi Slovaciei din anul 2000 în rândul ţărilor dezvoltate care formează OCDE (Organizaţia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica).
După 1989, majoritatea economiilor în tranziţie au înregistrat scăderi importante în nivelele producţiei industriale, salariilor şi ale capacitaţii de realizare a investiţiilor în propriile economii, datorită lipsei mijloacelor financiare pentru finanţarea activităţilor economice. În aceste condiţii, asistenţa externă era şi este absolut necesară (în prezent doar pentru ţările mai puţin dezvoltate din rândul ţărilor în tranziţie analizate). Situaţia financiară externă a majorităţii ţărilor în tranziţie a rămas neschimbată. Deficitele contului curent ale Europei de Est au fost in general uşor de finanţat prin intrări substanţiale de capital şi prin creşterea rezervelor valutare străine. Una din cauzele creării deficitului contului curent este deficitul balanţei comerciale existent în toate ţările în tranziţie care la rândul său este alimentat de valoarea ridicată a importurilor. Aceasta valoare ridicată în situaţia importurilor a fost posibilă în condiţiile în care în primii ani ai tranziţiei şi până în perioada 1996-1998, raportul de schimb a fost net în favoarea ţărilor dezvoltate. Ţările în tranziţie, puteau oferi la export mărfuri cu nivel tehnologic
scăzut şi mediu (cazul Bulgariei şi României), sau cu nivel mediu în restul ţărilor.