Ne aflăm la cumpăna dintre mileniile II şi III. Am fost, împreună, martorii evenimentelor care s-au desfăşurat în ultima parte a secolului XX. Dumneavoastră – studenţi aflaţi pe băncile Universităţii – veţi fi părtaşi la transformările politice şi social-economice care se vor produce la începutul secolului XXI. De aceea, cred că ar fi util să vedem prin ce s-a caracterizat secolul care s-a încheiat şi cum se prezintă  lumea în care trăim la începutul unui nou secol.

1. În primul rând, secolul XX a marcat o dinamică extraordinară a dezvoltării civilizaţiei. A fost secolul în care revoluţia industrială a atins punctul culminant, datorită creşterii ponderii creaţiei intelectuale în procesul de formare a bogăţiei naţiunilor. Pe fondul generalizării accesului la educaţie şi democratizării fenomenului cultural, productivitatea muncii a crescut de o manieră nemaiîntâlnită în trecut.

În acest secol, populaţia globului a crescut de patru ori (de la 1,6 miliarde în 1900, la 6 miliarde în 1999), iar economia mondială a crescut de 17 ori (de la 2,3 trilioane dolari, la 39 trilioane). Comerţul mondial care se cifra, în1950, la 380 miliarde de dolari, ajunsese, la sfârşitul mileniului, în 1997 la 5860 miliarde. Din acest motiv se poate spune că  secolul XX a fost secolul creşterii economice.

Această creştere economică s-a bazat pe progresele înregistrate în domeniul ştiinţei (deci al cunoaşterii) şi al creaţiei intelectuale tehnice şi tehnologice. În ambele domenii, acest secol a depăşit tot ce s-a relizat în întreaga istorie anterioară a umanităţii. Potrivit unor autori, din totalul produselor utilizate azi, peste 99% au fost create în ultimul secol şi jumătate.

În secolul XX au fost introduse în circuitul economic toate cele 92 elemente din Tabelul lui Mendeleev, existente în natură, faţă de numai 20, în 1900.

1. De aceea, după părerea multor specialişti, o altă trăsătură fundamentală a secolului XX a fost accelerarea descoperirilor în domeniul ştiinţei şi tehnologiei.

Computerul a desfiinţat deosebirile dintre ştiinţele “pure” sau “fundamentale” şi cele “aplicate”, împingând la limite nebănuite ştiinţa şi tehnologia informaţiei. Valurile inovaţiilor se manifestă în miniaturizare (microelectronică, micromaşini), biotehnologie (alimentaţie, medicină, utilizarea microorganismelor ca “lucrători” în diverse procese biochimice) şi, desigur, în  tehnologia informaţiei.

                În această situaţie, condiţia umană se găseşte bulversată printr-o metamorfoză care şterge rapid reperele noastre clasice.

                Progresul ştiinţific şi tehnic este, din punct de vedere etic, neutru: el poate fi în folosul binelui sau al răului. În acelaşi timp, acest progres a amplificat inegalităţile dintre ţări şi regiuni, pentru că iluziile din anii ’70 în legătură cu transferul tehnologiilor şi dezvoltarea au eşuat. S-a înţeles, în sfârşit, că buna folosire a cunoştinţelor de către societate presupune: libertatea de iniţiativă; folosirea economiilor pentru investiţii productive; calitatea mâinii de lucru şi pregătirea sa; etica muncii; capacitatea de organizare la nivelul întreprinderilor şi statelor; flexibilitatea socială; stabilitatea guvernelor şi capacitatea lor de a asigura ordinea publică şi structuri fiscale, bancare şi financiare competitive; stabilitatea monetară, şi altele.

1. O altă trăsătură a secolului XX o constituie adâncirea prăpastiei dintre câteva ţări bogate şi majoritatea ţărilor sărace, precum şi dintre bogaţi şi săraci în interiorul ţării.

 Se ştie prea bine, de exemplu, că un pumn de companii multinaţionale au o cifră de afaceri egală cu bugetul tuturor ţărilor africane la un loc. Potrivit fostului preşedinte al Băncii Mondiale, James Wolfenson, azi, 20% din populaţia mondială acaparează 85% din bogăţii. Din cele şase miliarde de locuitori ai planetei, doar un miliard trăiesc în ţările dezvoltate unde se concentrează 5/6 din bogăţia lumii. Mai trebuie reţinut că 3 miliarde de persoane trăiesc cu mai puţin de 2 dolari/zi, iar 2 miliarde trăiesc cu mai puţin de un dolar/zi, adică sub pragul sărăciei absolute.

Cunoscuta revistă americană “Forbes” publica, în urmă cu câţiva ani, unele date semnificative:

• cele mai bogate 225 familii din lume deţin o avere mai mare decât venitul anual al celei mai sărace jumătăţi a populaţiei globului;
• averea celor mai bogate trei familii este mai mare decât venitul anual însumat al celor mai sărace 48 de ţări din lume.

În acelaşi timp, statisticile ONU oferă şi ele date semnificative:

• 840 milioane oameni subnutriţi;
• 1,6 miliarde oameni analfabeţi;
• 1,8 miliarde oameni fără acces la apă potabilă;
• 2 miliarde oameni fără acces la energie electrică.

La aceasta se mai adaugă un element neliniştitor: populaţia planetei urmează să crească, în următorii 25 de ani, de la 6 la 8 miliarde de oameni. Cele două miliarde de oameni se vor concentra în ţările în curs de dezvoltare, cei mai mulţi dintre aceştia fiind lipsiţi de perspectiva unui trai decent.

1. Secolul XX a fost cel mai violent secol din istoria umanităţii. Numai cele două războaie mondiale au provocat mai multe victime şi mai multe distrugeri materiale decât toate războaiele care au avut loc în istoria umanităţii.

În această perioadă, informatica a avut un impact nemijlocit asupra tehnicii  militare şi a purtării războaielor. Dacă în războaiele de până acum, toate părţile implicate în conflicte aveau pierderi materiale şi umane considerabile, în războaiele din Irak, Afganistan şi Iugoslavia, părţile învingătoare au avut pierderi cu totul nesemnificative. Asta înseamnă că este posibil, în viitor, ca o ţară sau mai multe ţări să producă unui popor distrugeri imense fără a primi un răspuns imediat pe măsură. Şi aceasta poate avea consecinţe uluitoare asupra liderilor politici din ţările bogate şi puternice în ceea ce priveşte nevoia de justificare a războaielor în faţa opiniei publice, aşa cum s-a întâmplat cu ultimul război din Irak.

1. Secolul XX a fost, totodată, un secol cu o viaţă politică intensă, cu schimbări spectaculoase în organizarea vieţii naţiunilor şi în evoluţia vieţii internaţionale:

• s-au prăbuşit imperii : rus, otoman, german şi austro-ungar, după primul război mondial; imperiile coloniale britanic, francez şi belgian după al doilea război mondial; imperiul sovietic, în ultimul deceniu al secolulu XX;
• s-a înregistrat dominaţia unor regimuri totalitare (fascist în Europa – Germania, Italia, Spania, Portugalia; militarist în Japonia, stalinist în Uniunea Sovietică);
• ultimii ani ai secolului XX au văzut dispariţia “războiului rece”, odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est.

Să vedem, pe scut, cum a apărut “războiul rece”?

După încheierea, în 1945, a celui de-al doilea război mondial, a început să se dezvolte un conflict între Est şi Vest, mai precis între marile puteri învingătoare: URSS şi SUA. Folosirea de către SUA, în 1945, a bombei atomice – la Hiroshima şi Nagasaki – împotriva Japoniei a antagonizat Uniunea Sovietică pentru că a modificat echilibrul de forţe pe plan mondial. La rândul său, URSS a refuzat alegeri libere în Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, România, Bulgaria şi Ungaria, ceea ce a condus la instaurarea unor regimuri comuniste dominate de sovietici. În aceste condiţii, SUA adoptă cunoscuta doctrină a “îndiguirii” sau “încercuirii” comunismului (containement policy).

Această doctrină a fost expusă de ambasadorul SUA la Moscova, George Kennan, într-o telegramă trimisă, în 1946, autorităţilor americane, rămasă în istorie sub denumirea de “Telegrama cea lungă”din cauza lungimii sale neobişnuite (câteva pagini). În baza acesteia, preşdintele american, Harry Truman, a cerut, la 12 martie 1947, Congresului SUA noi credite pentru a sprijini economic şi financiar Grecia şi Turcia, ameninţate cu sovietizarea. De aceea, din punct de vedere istoric, anul 1947 marchează începutul acestui “război rece”.

În plan militar, nu s-au înregistrat conflicte între cele două blocuri din cauza “echilibrului terorii”, aşadar nu am avut de-a face cu un “război cald”. Această perioadă a ţinut izolate două lumi: occidentală şi sovietică. Perioada de destindere care a început în anii ’70, a contribuit la aceasta. Conferinţa  pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi Actul final de la Helsinki au avut un rol important în dislocarea sistemului socialist şi încetarea “războiului rece”, odată cu prăbuşirea regimurilor comunist-totalitare în Europa Centrală şi de Est. Anul 1990, când a avut loc Summit-ul de la Paris al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi care a adoptat documentul “Carta de la Paris pentru o nouă Europă”se consideră a fi sfârşitul “războiului rece”.

Integrarea regională europeană tinde să transforme cel mai violent continent într-unul paşnic şi prosper  prin crearea unei Europe unite, fără linii de demarcaţie politică sau economică.

1. Sfârşitul de secol XX a fost martor al afirmării, pe plan naţional şi internaţional, a societăţii civile – concept formulat încă de Hegel în lucrarea “Principes de la philosophie du droit” (1821) care separa “viaţa civilă” de “viaţa politică” ca urmare a revoluţiei industriale şi prăbuşirii Vechiului Regim.

De aceea, afirmarea actuală a societăţii civile, inclusiv prin crearea unei multitudini de ONG-uri nelucrative, este o consecinţă a revoluţiei în tehnologiile informaţiei şi prăbuşirii sistemului sovietic.

                Potrivit acestui concept, statul nu mai deţine monopolul interesului general. Acesta se poate manifesta şi prin intermediul organizaţiilor private, neguvernamentale a căror înfiinţare şi funcţionare să fie sprijinită de stat. Este cunoscut, în acest sens, rolul pe care-l joacă în SUA diferite asociaţii şi fundaţii. Acestea sunt extrem de active în condiţiile globalizării. De aceea, nu sunt întâmplătoare atacurile la adresa statului naţional, considerat de către ONG-uri ca o piedică în calea afirmării societăţii civile.

                Thiery de Montbrial, membru al Institutului Franţei şi director al Institutului Francez pentru Relaţii Internaţionale din Paris, aprecia că, aşa cum “imprimeria a fost cauza fundamentală a dispariţiei sistemului medieval şi apariţiei progresive a Statului Naţional, în secolul XV”, tot aşa revoluţia din ştiinţa şi tehnologia informaţiei va reprezenta un pericol pentru Statul-naţiune. Această evoluţie a condus la apariţia unui nou concept: “guvernare” în loc de “guvern”, în care societatea civilă are locul său bine stabilit.

                Dar care va fi rolul Statului ?

                Trei concluzii se impun:

• Statul modern nu este pe cale de dispariţie. El trebuie să se concentreze, îndeosebi, asupra problemelor de securitate şi a interesului naţional în economie, cultură şi în domeniul social;
• Statele trebuie să coopereze între ele, adică să abordeze problemele cele mai variate în funcţie de securitatea colectivă şi de soluţionarea problemelor globale;
• Statul trebuie să asocieze marii actori şi societatea civilă pe care să-i considere parteneri şi nu lobbyşti. Statele nu vor dispare, rămânând dimpotrivă în inima sistemului şi aceasta în ciuda atacurilor la care a fost şi este supus.