Pin It
  1. Noţiuni diferite, cu acelaşi conţinut

                Înainte de a intra în analiza propriu zisă a acestei teme, se impune o clarificare a termenilor.

                Pentru desemnarea „Pieţii Interne” în literatura de specialitate, se folosesc termeni diferiţi, având însă acelaşi conţinut. Englezii vorbesc despre „Internal Market” (Piaţă Internă) sau „Single Market” (Piaţă Unică). Francezii spun „Marché Interieur” sau „Marché Unique”. Pentru simplificare, noi vom folosi, în cursul de faţă noţiunea „Piaţa Internă a Uniunii Europene” (pentru a o deosebi de piaţa internă a statelor).

 

  1. Insuficienţele Pieţei Comune şi Actul Unic European (1986).

                Obiectivul realizării unei mari pieţe pentru a creşte prosperitatea ţărilor membre ale Comunităţii Economice Europene fusese înscris deja în Tratatul de la Roma. În art. 2 se arată: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei pieţe comune şi apropierea politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în întreaga Comunitate, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele  pe care aceasta le reuneşte”.

                Prima sarcină de îndeplinit pentru crearea acestei pieţe era eliminarea barierelor vamale intracomunitare şi stabilirea unui tarif vamal comun faţă de ţările nemembre. Fondatorii Comunităţii şi-au dat o perioadă de 12 ani pentru realizarea acestui obiectiv, dar au îndeplinit-o cu un an şi jumătate mai devreme (la 1 iulie 1968).

                În iulie 1968, toate barierele tarifare şi restricţiile cantitative la comerţul dintre statele Comunităţii erau eliminate. Ulterior, noi şi noi domenii, ce nu fuseseră prevăzute ca fiind direct legate de realizarea Pieţei Interne, au fost incorporate ca părţi componente ale acesteia: achiziţiile publice, proprietatea intelectuală şi industrială, legea firmelor (Company Law), energia, politica fiscală, sistemul de plăţi, protecţia consumatorului, politica concurenţială.           

                S-a constatat însă că barierele vamale limitau doar cantitativ schimburile comerciale. Existau însă alte obstacole sofisticate şi camuflate sub formă de reglementări care îngreunau schimburile. Acestea erau diverse specificaţii tehnice, norme de sănătate şi securitate, de control al calităţii sau reglementări referitoare la mediu ş.a.. Complexitatea, numărul şi diversitatea acestora le transforma în obstacole greu de trecut. Era nevoie, aşadar, de eforturi legislative serioase şi o voinţă politică  mai fermă pentru înlăturarea barierelor protecţioniste. În plus, criza petrolieră din 1973 a accentuat tentaţiile protecţioniste în defavoarea integrării europene.

                De aceea, în 1985, noul preşedinte de atunci al Comisiei Europene, francezul Jacques Delors, a propus ca ţintă realizarea Pieţei Interne. Era însă nevoie de reformarea instituţiilor europene care să facă posibilă înlăturarea unor bariere legislative. Aceasta s-a realizat prin Actul Unic European, semnat, la Luxemburg, în februarie 1986 şi intrat în vigoare în iulie 1987. Actul Unic European a stabilit ca data de 31 decembrie 1992 să marcheze crearea Pieţei Interne a Uniunii Europene. Constituirea sa presupunea adoptarea a 300 de  noi reglementări. Actul Unic a permis ca, prin modificarea Tratatului de la Roma, două treimi din hotărârile necesare creării marii pieţe să fie luate în Consiliul de Miniştri cu majoritate calificată şi nu cu unanimitate.

 

  1. Cartea Albă: „Le cout de la non-Europe”

                Îndată după adoptarea Actului Unic European, Comisia a comandat unei echipe de cercetători condusă de Paolo Cecchini un proiect de cercetare asupra costurilor pe care le-ar avea necrearea pieţei interne („Le cout de la non-Europe”). Concluzia studiului, terminat în 1988, este aceea că nerealizarea marii pieţe interne a „celor 12” a produs industriei europene pierderi de milioane în costuri inutile şi şanse pierdute. În schimb, crearea acestei pieţe va asigura contextul economic necesar renaşterii industriei europene a bunurilor şi serviciilor, aducând mai multă prosperitate popoarelor europene.

Studiul prevedea, între altele, accelerarea creşterii economice, crearea de noi locuri de muncă, sporirea  productivităţii şi a rentabilităţii, însănătoşirea concurenţei, o mai mare mobilitate a muncitorilor şi întreprinderilor, stabilitate relativă a preţurilor şi o mai largă posibilitate de alegere pentru consumatori.

 

  1. Rolul lui Jacques Delors în crearea Pieţei Interne.

                Principalul autor al Pieţei Interne a fost francezul Jacques Delors, devenit încă din 1985 preşedinte al Comisiei Europene. În prefaţa  la lucrarea „1992, Le defi. Nouvelles données économiques de l’Europe sans frontières”, Jacques Delors numeşte acest proiect ca fiind „une véritable révolution tranquille” în procesul de construcţie a Europei. Obiectivul propus – un spaţiu unic, comun, fără frontiere pentru 320 milioane de persoane, despovărat de multiple obstacole pentru schimburi şi cooperare între „cei 12” – a avut nu numai sprijinul clasei politice vest-europene, dar şi al cercurilor economice, financiare şi sociale.

                Data de 1 ianuarie 1993 marchează crearea Pieţei Unice a UE.

 

  1. Ce este Piaţa Internă a Uniunii Europene ?

                „Piaţa internă” este definită ca un spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Este o piaţă care are o dimensiune socială şi în care concurenţa activă este încurajată.

                Crearea „Pieţei Interne”  reprezintă poate cel mai mare proiect de integrare economică adoptat vreodată. Într-o perioadă de 7 ani (între 1985 şi 1 ianuarie 1993), Comunitatea Europeană şi statele sale membre au transformat 12 pieţe naţionale separate într-o singură unitate. În prezent cuprinde 25 ţări.

                Art.9 al Tratatului de la Roma, semnat în 1957 şi intrat în vigoare în 1958, prevedea următoarele: „Comunitatea va avea  la bază o uniune vamală, ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi care va implica interzicerea tarifelor la importul şi exportul de produse între statele membre, ca şi a altor taxe cu efect echivalent.”

                Câteva considerente:

  • Această Piaţa are la ora actuală 460 milioane locuitori (la care se vor adăuga, de la 1 ianuarie 2007, cei aproximativ 30 milioane de locuitori ai României şi Bulgariei), care dispun de libertatea şi de mobilitatea de a lucra, a trăi şi a face cumpărături nu numai în propria ţară, ci în oricare altă ţară membră a Uniunii Europene. În calitate de consumatori, ei profită de pe urma ofertei sporite de bunuri, la preţuri concurenţiale. Populaţia Uniunii Europene reprezintă, în prezent, circa 7% din populaţia totală de pe glob; comparativ, SUA au o populaţie de 290 milioane de locuitori, iar Japonia 130 milioane;
  • Piaţa Internă reprezintă unul din principalele instrumente de care dispune Uniunea Europeană pentru a atinge o serie de obiective, precum: o creştere durabilă, echilibrată şi care să respecte mediul înconjurător, o rată înaltă de ocupare a locurilor de muncă şi a protecţiei sociale; o mai mare coeziune economică şi socială. Piaţa Internă îmbunătăţeşte performanţa economică a statelor membre ale Uniunii Europene. Integrarea economică într-o piaţă fără frontiere – cum este Piaţa Unică a UE – este mai profundă decât alte forme de cooperare economică, cum ar fi zonele de liber-schimb, uniunile vamale şi pieţele comune care menţin frontierele fizice;
  • Piaţa Internă a reprezentat fundamentul pentru faza următoare a integrării UE şi anume realizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM), precum şi condiţia esenţială pentru ieşirea Europei din recesiune şi reluarea creşterii economice;
  • În ciuda obiectivului declarat de a integra economiile naţionale ale ţărilor membre, Piaţa Internă nu urmăreşte eliminarea diferenţelor naţionale în ceea ce priveşte limba, cultura, identitatea sau tradiţiile. Dimpotrivă, ea se bazează pe recunoaşterea de către ţările membre a reglementărilor naţionale din orice altă ţară. Aceasta recunoaşte, de asemenea, principiul subsidiarităţii, potrivit căruia deciziile sunt luate la nivelul cel mai apropiat de cetăţean;
  • Crearea Pieţei Interne a fost un proces complex care a însemnat adoptarea unei legislaţii detaliate într-o serie întreagă de zone de natură să ducă la îndepărtarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale dintre statele membre.
  • Piaţa Internă a UE va reprezenta – în condiţiile globalizării – elementul esenţial care va face din această structură un „actor global” (global player) în măsură să joace un rol mai important pe scena politicii mondiale.

 

  1. În ce constau cele 4 libertăţi de circulaţie, care definesc Piaţa Internă ?
  2. Libera circulaţie a bunurilor: înseamnă eliminarea controlului la frontierele intra-comunitare. Alte bariere netarifare au fost cu timpul identificate, impunând acţiuni comunitare în noi domenii. În momentul de faţă, nu mai există personal vamal la frontierele intra-comunitare. Singurele verificări care se mai fac ad-hoc, în diverse puncte sunt pentru droguri şi arme de foc.

Un important pas făcut în vederea eliminării barierelor tehnice din calea liberei circulaţii a bunurilor îl reprezintă introducerea principiului recunoaşterii reciproce. Bazându-se pe un caz soluţionat de Curtea Europeană de Justiţie (Cassis de Dijon), Comisia Europeană făcea publică, pe data 3 octombrie 1980, o Comunicare cu privire la interpretarea  principiul recunoaşterii reciproce (mutuale). Pricipiul prevede ca, în toate sectoarele unde legislaţia naţională nu a fost armonizată, precum şi în domeniile unde există o armonizare minimă sau opţională, statele membre au obligaţia de a accepta circulaţia liberă pe teritoriul lor a produselor conforme cu normele legale în vigoare în ţare (membră) de origine. Singurele cazuri unde statele membre pot să nu aplice acest principiu sunt cele în care siguranţa şi sănătatea publică sau protecţia mediului pot fi afectate.  

Cetăţenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Internă a UE le oferă posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare  consumului propriu în oricare din statele membre ale Uniunii, fără a plăti taxe de import sau a trebui să îndeplinească formalităţi la frontieră. Pentru a se evita frauda, în cazul produselor supuse accizelor, există  o serie de limite în ce priveşte „consumul propriu”: 800 ţigări, 90 de litri de vin, 110 litri de bere, 20 litri de băuturi aperitive şi 10 litri băuturi tari. Aceste limite pot fi depăşite dacă există dovada  că ele vor face obiectul consumului propriu.

Firmelor, Piaţa Unică le oferă 460 milioane de potenţiali cumpărători odată cu transformarea operaţiilor de comerţ exterior în operaţii de comerţ interior. Marea „revoluţie” din 1989 cu privire la TVA a constat în scutirea de obligaţia de a plăti TVA la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula fiind că TVA se plăteşte o singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru firme, aceasta a însemnat desfiinţarea celor aproximativ 60 de milioane de documente vamale ce trebuiau întocmite într-un an pentru astfel de operaţiuni. Actualul sistem este totuşi un sistem de „tranziţie”, având în vedere că, în mod normal într-o piaţă unică, TVA trebuie plătit exportatorului. Sistemul definitiv, în care TVA va fi plătit în ţara de producere şi în cea de consum, era prevăzut a fi introdus în 1997. Se prevede totodată armonizarea nivelului TVA în statele membre, nivel care variază în momentul de faţă de la 15 % la 25 %.

  1. Libera circulaţie a persoanelor

Aceasta înseamnă abolirea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate în privinţa angajării, stabilirii salariilor şi condiţiilor de muncă. Excepţii erau prevăzute doar în cazul funcţionarilor publici, sau în cazuri justificate de argumentul securităţii sau sănătăţii publice. În momentul de faţă n-ar mai trebui să existe control al identităţii la frontierele intracomunitare. Eforturi se mai depun încă pentru armonizarea politicilor sociale, recunoaşterea diplomelor, repatrierea, drepturilor la asistenţă socială, a pensiilor, etc.

Progresul cel mai mare s-a înregistrat în domeniul sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă. O directivă generală a fost introdusă din 1993 pentru a stabili un set de principii obligatorii pentru toate statele membre. De asemenea, au fost adoptate directive specifice, privind durata săptămânii de lucru, folosirea echipamentului de protecţie, etc. Toate statele membre, cu excepţia Marii Britanii, au adoptat în 1989 Carta Socială a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor şi au subscris la Capitolul Social din Tratatul de la Maastricht, adoptând în 1994 Directiva privind crearea Consiliilor  Muncii în firmele transnaţionale. Acestea au obligaţia de a informa şi consulta lucrătorii firmei în legătură cu deciziile care le-ar putea afecta viitorul.

„Carta Socială sau „Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor” este o declaraţie solemnă adoptată de şefii de stat şi de guverne din 11 ţări membre ale Comunităţii Europene la Consiliul European de la Strasbourg din decembrie 1989. Marea Britanie s-a asociat mai târziu, odată cu venirea la putere a Partidului Laburist (social-democrat).

Ea proclamă drepturi fundamentale în următoarele domenii:

  • Libertatea de deplasare a forţei de muncă;
  • Locuri de muncă salarizate;
  • Condiţii de viaţă şi muncă;
  • Protecţie socială;
  • Libertatea de asociere şi de negociere colectivă;
  • Pregătirea profesională;
  • Tratament egal femeilor şi bărbaţilor;
  • Informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor;
  • Protejarea sănătăţii şi siguranţa la locul de muncă;
  • Protejarea copiilor şi adolescenţilor;
  • Drepturile persoanelor în vârstă;
  • Drepturile persoanelor cu infirmităţi.

Pentru a încuraja libera circulaţie a persoanelor, Comisia Europeană a iniţiat lansarea mai multor programe ce au ca scop facilitarea mişcării libere a tinerilor:

  • „Youth” („Tineretul pentru Europa”) - a fost demarat în primăvara anului 2000 şi are ca scop încurajarea şi dezvoltarea schimburilor de tineri, publicul ţintă având vârste cuprinse între 15 şi 25 de ani;
  • „Socrates” - program al Uniunii Europene pentru colaborarea în domeniul educaţiei, domeniile vizate fiind: schimburi de elevi, studenţi şi preofesori, prin componentele Comenius şi Erasmus, învăţarea şi predarea limbilor străine (Lingua), învăţământul deschis şi la distanţă, etc; în anul universitar 2003/2004, 135000 de studenţi au fost beneficiari ai programului Erasmus (comparativ cu cei 3200 de studenţi beneficiari ai programului în anul universitar 1987/1988);
  • „Leonardo da Vinci” - destinat îmbunătăţirii pregătirii profesionale a tinerilor, dezvoltării de parteneriate între universităţi şi companii în vederea pregătirii tinerilor, formarea profesională continuă.

 

  1. Libera circulaţie a serviciilor

Prevăzută în art. 52 şi 54 ale Tratatului de la Roma, această a treia libertate a însemnat că firmelor dintr-o ţară comunitară le este suficientă licenţa de operare din ţara de origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul UE.

Deşi sectorul serviciilor este cel ce ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă din UE (60%), progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul circulaţiei bunurilor. În domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 1 ianuarie 1993. Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piaţa internă la 1 iulie 1994, iar cele privind investiţiile, la 1 ianuarie 1996. În momentul de faţă se lucrează la liberalizarea a două sectoare esenţiale ale serviciilor : telecomunicaţiile şi transporturile.

În 1994 a fost adoptată o directivă pentru a oferi garanţii depunătorilor şi investitorilor, în cazul unui faliment internaţional de proporţii, precum cel al Băncii de Credit şi Comerţ Internaţional, când mii de depunători europeni şi-au pierdut banii economisiţi. Directiva prevede ca într-un astfel de caz, depunătorii să fie despăgubiţi cu până la 20.000 de ECU.

  1. Libera circulaţie a capitalului. 

Implică abolirea controlului asupra tranzacţiilor de capital. Ea trebuie să meargă mână în mână cu armonizarea taxelor naţionale pe capital, pentru a asigura o concurenţă corectă între ţările cu fiscalitate redusă şi cele cu fiscalitate ridicată.

Liberalizarea mişcării de capital a fost prima din cele patru libertăţi realizate. O directivă de desfiinţare a controlului pe capital a fost adoptată în 1998. Ea a fost urmată de alte directive pentru liberalizarea serviciilor bancare şi financiare. Un element esenţial, încă nefinalizat datorită divergenţei de opinii între statele membre, se referă la modul de impozitare a economiilor.

 

  1. Achiziţiile publice şi Piaţa Internă

În fiecare an, instituţiile publice din UE achiziţionează bunuri şi servicii echivalente cu cca. 10-15% din produsul intern brut al UE. Proporţia furnizorilor din altă ţară decât cea în care se făcea achiziţia a rămas marginală, antrenând, potrivit unor estimări, costuri suplimentare egale cu 0,5 % din PIB comunitar.

                În mod tradiţional, o serie de domenii ale achiziţiilor publice (energie, apă, transporturi, telecomunicaţii) erau „rezervate” furnizorilor naţionali: sub 5 % din valoarea furniturilor legate de procurarea acestor utilităţi revenea altor resortisanţi decât cei naţionali, iar prezenţa acestora în cadrul efectuării lucrărilor publice legate de aceste utilităţi era practic neglijabilă. Acestor domenii le revine circa o jumătate din valoarea totală a achiziţiilor publice efectuate în UE.

                Acest deziderat a putut fi îndeplinit cu începere de la 1 ianuarie 1993 (respectiv 1 ianuarie 1996 în cazul Greciei, Spaniei şi Portugaliei). De la această dată, instituţiile achizitoare trebuie să aplice proceduri competitive de adjudecare a contractelor care depăşesc o anumită valoare, respectiv:

  • 000 ECU pentru furnituri (600.000 în cazul telecomunicaţiilor);
  • 000 ECU pentru lucrări publice.

                Caietele de sarcini trebuie întocmite într-o manieră care să nu excludă de facto furnizorii străini. În acest scop vor fi utilizate în mod obligatoriu standarde tehnice europene, acolo unde ele există. Instituţiile achizitoare au latitudinea de la refuza ofertele care nu îndeplinesc condiţia ca un minimum de 50 % din valoare să fie de origine comunitară. De asemenea, furnizorii comunitari sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o marjă preferenţială de 3 % faţă de concurenţii din afara UE.

 

  1. Semnificaţia creării Pieţei Interne

                Se ştie că integrarea europeană este, înainte de toate, un proces politic. Dar integrarea economică este un mijloc folosit pentru atingerea acestui scop în Uniunea Europeană timp de peste 30 de ani. Piaţa Internă este manifestarea economică a acestui proces de integrare. Nu este un rezultat incidental al integrării, ci modelul economic pe care ţările membre l-au conceput împreună şi au cooperat mulţi ani pentru a-l crea.

                Conceptul este simplu: să se asigure libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului pe întreaga întindere geografică a Uniunii. Piaţa Internă n-a reprezentat un sfârşit, ci  mijlocul prin care să se realizeze performanţa economică între participanţi. Beneficiile economice ale creării unei singure pieţe rezultă dintr-o mai eficientă alocare a factorilor de producţie, economii la scară mare, stimularea competiţiei şi costuri reduse pentru operatorii economici.

                Care au fost consecinţele creării Pieţei Interne a Uniunii Europene? Studiile realizate, în ultimii ani, au scos în evidenţă că înfiinţarea Pieţei Interne a avut efecte benefice asupra economiilor ţărilor membre:

  • Comerţul dintre cei 25 de membri ai U.E. reprezenta, în anul 2004, două treimi din totalul operaţiunilor de comerţ exterior ale statelor membre (66% din total, la nivelul U.E. 25, doar 44% fiind orientate către restul lumii);
  • Comerţul intra-UE 15 reprezenta în 2004 aproximativ 34% din PIB-ul cumulat la nivel de grupare, faţă de 26% în 1993;
  • Absenţa controalelor mărfurilor la frontierele interne a determinat o îmbunătăţire a livrărilor trans-frontaliere, prin scăderea costurilor şi a duratei de efectuare a livrării;
  • din 1997, investiţiile directe între ţările membre au crescut de 7 ori;
  • unele sectoare economice au înregistrat creşteri spectaculoase, un astfel de exemplu fiind cel al transporturilor aeriene, liberalizate în prima jumătate a anilor ’90. Faţă de anul 1993, în 2000 numărul de pasageri a crescut cu 66% (de la un număr de 133 de milioane pasageri, la 221 milioane);
  • a sporit concurenţa în marea majoritate a ramurilor industriale, efectele economiei de scală şi de gamă făcându-se vizibile în creşterea competitivităţii produselor europene pe pieţele externe; astfel, în 2004 ponderea exporturilor U.E 25 în totalul exporturilor la nivel global ajungând să reprezinte o cincime (18%), faţă de 12% cât reprezintă exporturile chineze sau americane, şi 9% cele japoneze;
  • de-a lungul Europei, preţurile bunurilor de consum s-au aliniat; consumatorii au mai mari posibilităţi de a alege;
  • inflaţia a scăzut, ajungând în 2004 la 2.0%;
  • nivelul locurilor de muncă a sporit considerabil, rata şomajului înregistrând o scădere de la un nivel de la aproape 10.5% în 1996, la 7.8% în 2005 (estimare).

Sursa: EUROSTAT, 2006, „EU integration seen through statistics”

                Se poate aprecia că Piaţa Internă a Uniunii a produs o creştere economică susţinută şi echilibrată, respectând mediul înconjurător, un înalt nivel de angajare a forţelor de muncă şi de protecţie socială, standarde de viaţă şi de calitate a vieţii mai bune, precum  şi coeziunea socială în ţările membre.

 

 

 

  1. Provocări pentru Piaţa Unică în contextul actual.
  • Aderarea de noi membri. O Carte Albă referitoare la Piaţa Unică a fost adoptată în iunie 1995, cu scopul de a sprijini ţările asociate să devină compatibile cu Piaţa Internă a UE. Pe lângă Acordurile Europene (AE) de asociere şi dialogul structurat între aceste ţări şi instituţiile UE, acest document a reprezentat unul din componentele strategiei de pre-aderare la UE.

Cartea Albă s-a dorit a fi un ghid al măsurilor pe care ţările asociate la UE ce aspiră să adere la aceasta trebuiau să le adopte pentru a fi capabile să participe la o componentă primordială a UE, Piaţa Internă. Cartea Albă a stabilit care sunt caracteristicile fundamentale ale Pieţei Interne ce au dus la eliminarea barierelor fizice, tehnice, fiscale şi tarifare dintre statele membre ale UE. Pentru a adapta pieţele naţionale ale ţărilor asociate astfel încât ele să poată face piaţă unică cu aceea a UE în perspectiva aderării lor, Cartea Albă a prevăzut domeniile în care aproximarea legislaţiei este o condiţie obligatorie pentru realizarea Pieţei Interne, precum şi măsurile/instituţiile de implementare şi control al respectării acestei legislaţii. Cartea a oferit un ghid cu ordinea logică de prioritate în armonizarea legislaţiei în diferite sectoare ce concură la crearea Pieţei Interne.

În fine, Cartea a reprezentat fundamentul programelor finanţate prin UE – PHARE, de sprijinire a ţărilor asociate în efortul lor de asimilare a unei părţi a legislaţiei comunitare, cea referitoare la piaţa unică.

România şi Bulgaria şi-au armonizat în bună măsură legislaţia naţională cu cea comunitară în domeniul Pieţei Interne. Dificultatea principală este însă punerea în aplicare. De aceea Uniunea nu mai pune accent pe procesul de armonizare a legislaţiei, cât mai ales pe implementarea acesteia. Noii membri ai UE au fost supuşi deja unui strict proces de monitorizare în privinţa respectării acestei legislaţii.

  • O mai bună implementare şi respectare a legislaţiei comunitare. Transpunerea greoaie a directivelor comunitare în legislaţia naţională a statelor membre a creat goluri majore în cadrul Marii Pieţe Unice. Este necesară o mai bună colaborare între Comisia Europeană şi statele membre pentru aplicarea, la timp şi corectă, a legislaţiei U.E.. Printre domeniile unde transpunerea incorectă a legislaţiei comunitare a creat probleme pot fi amintite: industria muzicală întâmpină dificultăţi datorită incorectei aplicări, în unele state membre, a directivei privind comerţul electronic; în industria alimentară producătorii şi-au exprimat nemulţumirile privind nerespectarea de către statele membre a Directivei privind Ambalarea.
  • Un cadru legislativ mai eficient. Birocraţia excesivă, volumul enorm de „legi” comunitare, au determinat critici din partea mediului de afaceri european. Camera de Comerţ a Austriei a elaborat un studiu ce releva faptul că legiferarea excesivă aduce costuri suplumentare de circa 4-6% procente din PIB-ul cumulat la nivelul U.E..
  • O mai mare atenţie acordată de organismele comunitare pentru asigurarea pe Piaţa Unică a unui mediu „prietenos” atât pentru inovaţie cât şi pentru accesul unor noi actori. Asigurarea unui mediu concurenţial autentic la nivelul Pieţei Unice este o condiţie esenţială pentru redresarea procesului de atingere a obiectivelor Strategiei de la Lisabona, prin care Uniunea Europeană îşi propune să devină cea mai puternică economie a lumii bazată pe cunoaştere.
  • Asigurarea unui răspuns adecvat la transformările globale. Organismele comunitare trebuie să ţină seama de noile coordonate ale mediului global, astfel încât legislaţia U.E. asupra Pieţei Interne să nu creeze dezavantaje competitive pentru societăţile transnaţionale europene ce au o dimensiune mondială.