Economie

1. Despre sectorul agricol al Uniunii Europene

 

Securitatea alimentară este o problemă care a preocupat dintotdeauna lumea. Iar agricultura este singura ramură de producţie care poate asigura securitatea alimentară pentru om, disponibilităţi pentru export şi completarea rezervelor naţionale. Constituind una din ramurile principale de producţie materială, nivelul realizărilor din agricultură determină în mod nemijlocit şi progresul economic şi social al lumii în care trăim.

În acest context trebuie privit şi sectorul agricol al Uniunii Europene. Faptul că, înainte de ultima lărgire, în 2004, 15 milioane de persoane (fără forţa de muncă ocazională) îşi desfăşurau activitatea în cca. 8 milioane exploataţii agricole, cuprinzând peste 135 milioane ha de teren agricol şi asigurau hrană pentru 350 milioane locuitori  este o dovadă a importanţei agriculturii în Uniune.

Zonele rurale ocupau, înainte de 2004, 80% din teritoriul Uniunii Europene – spaţiu în care locuia 20% din populaţia celor 15 state membre(3% în Belgia, dar 40% în Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia). Suprafaţa agricolă la nivelul UE – 15 era de aproximativ 40% din suprafaţa totală (cu maxime de 50 – 60% în Franţa, Olanda, Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie), iar populaţia ocupată în agricultură era de 8,6% din populaţia rurală.

De menţionat totodată, că agricultura UE – practicând metode intensive şi mecanizarea modernă – deţine un rol important în producţia agricolă mondială: 16% din producţia mondială de grâu; 15% din producţia de zahăr; 25% din producţia de lapte; 20% din producţia de carne de vită, porc şi pasăre; 70% la vin. Uniunea a devenit un concurent important al Statelor Unite ale Americii pe piaţa produselor agricole.

Agricultura ocupă un loc de seamă şi în totalul schimburilor comerciale ale Uniunii. Încă înaintea ultimei lărgiri din mai 2004, produsele agricole şi alimentare reprezentau la export cca. 8,5%. Cele mai importante produse la export sunt: cerealele, brânzeturile, carnea, vinurile, berea, legumele şi fructele. Balanţa comercială a UE este excedentară la cereale, carne, lapte, ouă, peşte, tutun şi este deficitară la oleaginoase boabe, nutreţuri, lemn, legume şi fructe.

Pentru dezvoltarea schimburilor comerciale cu produse agricole, UE a încheiat acorduri bilaterale cu peste 120 de ţări şi face parte din 30 convenţii internaţionale.

Veniturile realizate în sectorul agricol al UE sunt, în general, mai reduse în raport cu cele obţinute în sectoarele industriale sau a serviciilor. Deşi preţurile produselor agricole sunt în creştere, acestea cresc într-un ritm inferior produselor din alte sectoare ale economiei.

În cursul ultimelor decenii, forţa de muncă din agricultură a fost redusă, numărul agricultorilor care au părăsit acest sector de activitate crescând considerabil. Acest proces a avut ca rezultat abandonarea unor regiuni din Uniune şi suprapopularea unor centre urbane. Şi în ceea ce priveşte folosirea pământului, în ultimele două decenii s-a înregistrat o reducere cu cca. 4,5 milioane la (0,3% pe an), îndeosebi ca urmare a transferului  de terenuri agricole spre alte utilizări (drumuri, construcţii). La acestea se adaugă 5 milioane ha supuse regimului de „îngheţare” a terenurilor cultivate, adică restricţii de cultivare în baza reformei PAC din 1992.

 Rezultatele de azi ale agriculturii din Uniunea Europeană sunt rezultatul unor eforturi susţinute, iniţiate încă prin Tratatul de la Roma, care prevedea crearea unei pieţe agricole unice europene. Obiectivul final al acestui demers era să permită consumatorilor Comunităţii să-şi  procure hrana zilnică la preţuri accesibile, asigurând, în acelaşi timp, agricultorilor o remunerare echitabilă, care să le recompenseze eforturile făcute.

În cele 6 ţări fondatoare ale CEE, la mijlocul anilor  ’50, pe 65 milioane ha arabile lucrau cca. 17,5 milioane persoane. Spre deosebire de America şi Australia unde predominau  marile exploataţii agricole extensiv mecanizate, în ţările Comunităţii preponderentă era mica exploataţie familială. Aceste exploataţii trebuiau sprijinite printr-o politică coordonată care a fost Politica agricolă comună (PAC). Această politică a contribuit decisiv la crearea pieţei agricole comune şi la transformarea Uniunii  într-un furnizor de produse agricole şi alimentare pentru întreaga lume.

 

2. Peste 50 de ani de Politică Agricolă Comună

 

Obiectivele PAC au fost definite de articolul 39 al Tratatului de la Roma şi anume :

1. Creşterea productivităţii agricole, încurajând modernizarea exploataţiilor;
2. Garantarea unui standard de viaţă echitabil populaţiei agricole la paritate cu alte sectoare de activitate, mai ales, prin creşterea veniturilor celor care lucrează în agricultură;
3. Stabilizarea pieţelor produselor agricole evitând alternanţa dintre creşterea şi prăbuşirea preţurilor;
4. Garantarea securităţii aprovizionării cu alimente, la preţuri rezonabile pentru consumatori.

Obiectivele PAC au fost concepute atât în interesul producătorului, cât şi al consumatorului. Dar cum acestea se situează adesea în opoziţie, cum este şi cazul diferitelor interese naţionale, PAC a fost realizată pe baza compromisului.

                Trei principii fundamentale stau la baza Politicii Agricole Comune:

1. Crearea şi menţinerea unei singure pieţe şi a unor preţuri comune (o singură piaţă în care produsele agricole circulă liber);
2. Respectul noţiunii de preferinţă comunitară (în comerţul agricol se manifestă preferinţa pentru mărfurile produse în interiorul Comunităţii, cumpărătorii de produse necomunitare trebuind să plătească un supracost). Prin aceasta se urmărea protejarea pieţei interne împotriva importurilor masive şi la preţuri scăzute a produselor agricole originare din alte ţări;
3. Solidaritatea financiară (statele membre participă împreună la constituirea resurselor şi la ansamblul cheltuielilor legate de PAC). Pentru a finanţa cheltuielile PAC, în 1992, a fost creat Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA)

O strânsă relaţie există între cele trei principii, nici unul neputând să existe independent.

De-a lungul timpului, aplicarea celor trei principii a adus mari servicii Comunităţii, astfel că:

- securitatea aprovizionărilor a fost asigurată pentru principalele categorii de mărfuri alimentare;

- milioanele de agricultori din Uniunea Europeană sunt, astăzi printre cei mai productivi din lume;

- ei produc bunurile alimentare esenţiale pentru întreaga Uniune. În acelaşi timp, prin exporturile comerciale, prin intermediul ajutorului alimentar, contribuie la hrănirea unui număr important de persoane din alte părţi ale globului.

Graţie PAC, Uniunea Europeană a devenit o putere agricolă, iar ameninţarea penuriei alimentare a dispărut pentru consumatorul comunitar.

PAC nu numai că a confirmat şi a dezvoltat vocaţia agricolă a Europei, dar în Europa occidentală a contribuit esenţial la menţinerea unui anumit echilibru între oraş şi sat, pe de o parte, şi între interesele agricultorilor şi cele ale consumatorilor, pe de altă parte. Mai mult, ea a menţinut pe loc o populaţie agricolă dinamică şi a încetinit exodul rural către marile aglomeraţii urbane. Toate acestea ar fi fost mult mai dificil de realizat fără PAC.

                Definite prin Tratatul de la Roma şi explicitate prin Conferinţa de la Stressa, obiectivele PAC     au fost puse în aplicare treptat între 1958 şi 1968, perioada realizării pieţei unice a produselor agricole. Primele produse au fost supuse reglementărilor pieţei comune în 1962. Preţurile comune însă, au fost aplicate începând din 1968.

În vederea finanţării unitare a PAC, în ianuarie 1962 Consiliul a instituit Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA). FEOGA cuprinde toate creditele destinate Politicii Agricole Comune, constituind un capitol special şi cel mai mare în bugetul UE. Până în urmă cu câţiva ani, FEOGA reprezenta peste 50% din bugetul Uniunii.

Fondul are două secţiuni distincte şi anume:

- secţiunea “orientare”, destinată ajustării structurilor agricole şi modernizării agriculturii;

- secţiunea “garanţii” ce reprezintă peste 90% din FEOGA şi este destinată transpunerii în practică a celor trei principii fundamentale.

FEOGA finanţează în întregime:

- mecanismele de susţinere a preţurilor;

- restituirile la export şi intervenţia publică de piaţă;

- fondurile structurale destinate dezvoltării rurale (parţial).

În scopul înfiinţării pieţei unice a produselor agricole, preţurile acestora au fost unificate. Pentru a evita însă ca agricultorii din ţările cu preţuri ridicate să fie obligaţi să accepte reducerea acestora, preţurile unice au fost stabilite pentru fiecare produs la cel mai înalt nivel existent. În felul acesta, preţurile mondiale la majoritatea produselor agricole s-au situat sub preţurile unice comunitare, iar diferenţa dintre acestea nu a încetat să crească.

Respectarea principiului preferinţei comunitare presupune ca produsele comunitare să rămână mai ieftine decât produse similare importate, astfel încât produsele comunitare să fie preferate celor din afara Comunităţii. În acest scop, importurile au fost supuse unei taxe de intrare cunoscută sub numele de prelevare la import, egală cu diferenţa dintre preţul la frontieră şi un preţ de referinţă  la intrare (preţ prag, preţ de intrare, preţ ecluză, etc.). conducând la scumpirea produselor extra comunitare peste nivelul preţurilor interne ale produselor comparabile. În paralel, un sistem de subvenţionare a exporturilor (restituiri la export) a fost pus la punct pentru a permite produselor comunitare să fie competitive pe piaţa mondială.

La rândul său, principiul solidarităţii financiare se realizează prin utilizarea bugetului comunitar ca principal instrument financiar pentru gestionarea PAC. Statele membre nu-şi mai sprijină direct proprii agricultori. Ele contribuie direct la constituirea bugetului comunitar, din care se suportă toate costurile implicate de aplicarea mecanismelor PAC.

Piaţa agricolă unică a reprezentat fără îndoială un succes. Schimburile agricole intracomunitare au crescut în mod semnificativ. Consumatorii comunitari au avut cel mai mult de câştigat. Ei pot opta astăzi pentru o gamă de produse greu de imaginat cu ani în urmă. În ciuda creşterii preţurilor, procentul din bugetul de familie pe care o familie medie îl alocă alimentaţiei în UE a scăzut în ultimii douăzeci şi cinci de ani de la 28% la 20%.

Eficienţa şi productivitatea agriculturii s-au ameliorat continuu. Pe măsură ce Comunitatea a atins, iar pe urmă a depăşit nivelul de autosuficienţă, numărul exploataţiilor agricole şi al agricultorilor s-au redus. Cele şase ţări fondatoare ale CEE numără astăzi cu 50% mai puţini agricultori decât acum patruzeci şi cinci de ani.

Contribuţia agriculturii la Produsul Intern Brut, chiar dacă redusă, nu este totuşi de neglijat, aceasta atingând în medie 2,4%. Sub această medie se situează Marea Britanie, Germania, Belgia şi Luxemburgul, iar peste ea celelalte ţări membre şi, în special, Irlanda şi Grecia. Odată cu aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, acest procent  creşte.

În ciuda preferinţei comunitare, PAC nu a împiedicat creşterea importurilor agricole din afara Comunităţii. De altfel, astăzi UE importă mai multe produse agricole decât exportă, fapt care face ca balanţa sa comercială cu restul lumii să fie deficitară.

Ca şi Uniunea Europeană, şi celelalte ţări din grupul celor mai industrializate – fie că este vorba de SUA, Japonia sau ţările vest europene nemembre – practică un nivel ridicat de subvenţionare a agriculturii lor. Stabilirea acestui nivel ridicat de susţinere a agriculturii a fost de neevitat în momentul când guvernele ţărilor respective au decis să asigure securitatea alimentară a popoarelor lor şi dezvoltarea echilibrată a zonelor urbane şi rurale.

Aceste două opţiuni strategice au fost plătite scump. De asemenea, veniturile agricole au trebuit să poată susţină comparaţia cu salariile din celelalte sectoare ale economiei.

Fără îndoială, complexitatea şi rigiditatea acestor sisteme de sprijinire a agriculturii au contribuit la apariţia unor probleme serioase cărora Uniunea Europeană şi celelalte state trebuie să le facă faţă astăzi. Pe de o parte, PAC a constituit un veritabil succes, însă dacă analizăm prin prisma costurilor, a excedentelor şi a ajutorului acordat acelor agricultori ce ar avea cea mai mare nevoie, bilanţul nu este atât de pozitiv.

 

3.            Lecţiile trecutului

 

Ca orice politică dinamică, PAC a suferit de-a lungul timpului ajustări şi modificări atât în scopul adaptării la noile circumstanţe şi priorităţi, cât şi datorită evoluţiilor pieţei şi a tehnologiilor. Au fost făcute eforturi însemnate, în special pentru limitarea producţiei excedentare, reducerea costurilor bugetare şi împiedicarea prăbuşirii veniturilor agricole. Primele măsuri de reformă însă s-au lovit de rigiditatea funcţională a sistemului creat de PAC. Sistemul de subvenţionare, bazat pe garantarea preţurilor de producţie, a dat naştere la dependenţe structurale greu de ajustat.

Prima modificare a PAC a fost operată în 1979, însă schimbări importante au fost introduse între 1984 şi 1988. Reamintim că sistemul garantării preţurilor de producţie constituia miezul PAC.

Înainte de aplicarea modificărilor menţionate, agricultorii primeau un preţ minim pentru produsele lor, chiar dacă aceste produse erau excedentare şi contribuiau la mărirea stocurilor comunitare de intervenţie ce trebuiau ulterior exportate pe piaţa mondială apelând la subvenţii.

Totuşi sistemul de susţinere a preţurilor a permis Comunităţii să atingă gradul de autosuficienţă la majoritatea produselor agricole. În 1973, nevoile comunitare de cereale, carne de vită, produsele lactate, carne de pasăre şi legume erau asigurate în proporţie de 100% din producţia proprie.

Uniunea Europeană producea înainte de 1993 cu 20% mai multe cereale decât avea nevoie. Chiar dacă luăm în considerare exporturile şi stocurile strategice, excedentul rămas este destul de important. Fără o acţiune concertată de reformă, acest dezechilibru crescând al pieţei s-ar fi agravat. Înainte de 1993, producţia agricolă a Comunităţii Europene creştea în medie cu 2%, în timp ce cererea stagna sau chiar era în scădere.

În anumite sectoare ale agriculturii, progresul ştiinţei şi tehnologiei a permis agricultorilor o sporire remarcabilă a randamentelor, ceea ce a contribuit la mărirea excedentelor. Între 1970 şi 1990 randamentele cerealiere s-au dublat în Franţa şi Olanda. În acelaşi timp, randamentele la lapte în aceste două ţări, precum şi la zahăr în Italia au crescut cu 505.

Schimburile înregistrate în gustul consumatorului, precum o scădere a atracţiei pentru carnea roşie sau pentru produsele lactate au accentuat dezechilibrul între cerere şi ofertă. Pe de altă parte, produse importate, în particular oleaginoasele şi aşa numitele produse de substituţie a cerealelor, ce nu sunt în totalitate acoperite de taxe vamale sau de prelevări la import, continuă să fie mai avantajoase decât cerealele în furajarea animalelor. Aceste produse câştigă noi segmente pe piaţa europeană, deoarece acestea rămân în continuare competitive. Lacunele PAC le dă posibilitatea evitării rigorilor principiului preferinţei comunitare concurând în  felul acesta cerealele comunitare şi substituindu-le în consumul animalelor.

În ciuda eforturilor făcute pentru a împiedica o nouă creştere a costurilor bugetare aferente PAC, sumele din bugetul comunitar consacrate agriculturii nu au încetat să crească; de la 26 miliarde ECU în 1988, acestea s-au ridicat la 36 miliarde în 1992, continuând să crească în ciuda reformei întreprinse în 1992. Anul financiar 1994 a fost primul an în care efectele bugetare ale reformei au fost simţite. Proporţia bugetului comunitar consacrată agriculturii s-a diminuat în termeni relativi. Dacă în 1988 aceasta era de 63%, în 1994 ea s-a redus la 49,7%. Această situaţie însă nu este decât reflectarea creşterii cheltuielilor consacrate altor politici, în special celor referitoare la dezvoltarea socială şi regională.

Dacă până în 1993 sumele suplimentare erau în principal absorbite de acumularea stocurilor excedentare şi de subvenţiile necesare desfacerii lor pe pieţele mondiale, după 1993 acestea au fost canalizate către compensarea pierderilor rezultate din reducerea susţinerii preţurilor.

În 1991, PAC se găsea în situaţia în care nu mai aducea un sprijin indispensabil agricultorilor, nici micilor exploatări şi nici celor situate în regiunile defavorizate ale Comunităţii.  Practic, resursele financiare comunitare erau prost repartizate. Încercările pentru operarea unor modificări substanţiale vizând reducerea costurilor şi comprimarea excedentelor au fost temperate. Pentru cea mai mare parte a produselor, garanţiile acordate au fost supuse unor plafoane. În felul acesta agricultorii ce nu respectau plafoanele erau obligaţi să suporte o taxă de prelevare necesară desfacerii excedentelor rezultate. Cu toate acestea bugetul comunitar nu a încetat să crească. În acelaşi timp consumatorul comunitar trebuia să suporte creşterea preţurilor cu amănuntul la alimente. Între 1985 - 1991 indicele preţurilor agricole a crescut cu 17,9%, în timp ce preţurile alimentare cu amănuntul au crescut cu 30% în aceeaşi perioadă.

Înainte de 1992, PAC se găsea cu siguranţă într-un impas, deoarece în timp ce agricultorii făceau sacrificii, eforturile erau puţin benefice consumatorilor şi contribuabililor. Mai mult, până în momentul declanşării reformei, PAC a evoluat de aşa manieră încât 205 din agricultorii Comunităţii erau beneficiarii a peste 80% din buget. Aceştia reprezentau în general exploatările cele mai mari şi cele mai eficiente. Micile exploatări însă au beneficiat cel mai puţin de ajutorul acordat prin PAC, nefiind în măsură să profite pe deplin nici de noile tehnologii sau de metodele intensive de producţie.

Importul de furaje ieftine a câştigat segmente importante de piaţă în detrimentul cerealelor europene, ale căror excedente au dat naştere la stocuri uriaşe devenite de acum structurale. În anumite părţi ale Comunităţii supra exploatarea terenurilor, prin folosirea de îngrăşăminte şi pesticide, a condus la o creştere fără precedent a randamentelor, în timp ce regiunile agricole marginale erau afectate de exodul rural şi deşertificare. O acţiune energică se impunea de urgenţă.

 

5.            Nevoia de  reformă a PAC. Reforma Mc Shary (1992

 

1. Primele etape

Primele reacţii ale comunităţii la efectele negative ale PAC au apărut la sfârşitul anilor ‘70. Deşi modeste, în 1979 au fost operate primele schimbări la sistemul preţurilor nelimitat garantate. S-a decis astfel, să se introducă o taxă de coresponsabilitate la producţia de lapte, cu scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi a subvenţiilor necesare exportării pe piaţa mondială a excedentelor acumulate. În scurt timp însă, taxa de coresponsabilitate stabilită s-a dovedit insuficientă pentru stoparea creşterii producţiei de lapte.

Anul următor însă, miniştrii agriculturii au recunoscut în principiu că PAC trebuie să ia în considerare o anumită limitare a producţiei. Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consumul interior plus export), în 1984 a fost introdus sistemul cotelor la producţia de lapte. În 1988 au fost operate schimbări radicale în PAC. În această direcţie, consiliul Miniştrilor a decis să plafoneze cheltuielile agricole suportate pe viitor de comunitatea Europeană. Creşterea cheltuielilor agricole trebuia să rămână net inferioară ritmului de creştere a PIB în comunitate. S-a instituit astfel o “linie directoare” obligatorie, fixând un plafon, prin care rata creşterii cheltuielilor pentru agricultură  nu mai putea să depăşească 74% din rata de creştere a PIB-ului comunitar.

“Cei doisprezece” au decis atunci să aplice plafoane pentru garanţiile acordate principalelor produse comunitare, excepţie făcând laptele, pentru care sistemul cotelor fusese stabilit în 1964, şi zahărul, ce fusese dintotdeauna supus regimului cotelor la producţie. Aceste limitări, denumite stabilizatori, erau mecanisme destinate a controla cheltuielile comunitare aferente organizării comune a pieţei. Stabilizatorii funcţionau pe baza unuia şi aceluiaşi principiu fundamental: dacă producţia depăşea un nivel determinat (cantitatea maximă garantată, CMG), atunci sprijinul acordat agricultorilor se reducea automat. Această reducere se aplica ansamblului producţiei şi nu  numai asupra părţii ce depăşea CMG. Pentru cereale, CMG a fost fixat la 160 milioane tone pe an. În cazul depăşirii acestui plafon, se proceda la reducerea preţului cu 3% pe parcursul anului următor recoltei luate în considerare. Reducerile de preţ fiind cumulative, orice producţie care depăşea CMG pentru a doua oară dădea naştere unei noi reduceri de preţuri de 3%.

Stabilizatorii au avut un succes limitat. Acumularea excedentelor, în special în sectoarele cărnii de bovine şi lapte, continuau să cântărească greu în bugetul comunitar. În acelaşi timp, preţurile pe pieţele cerealiere mondială, reflectând devalorizarea dolarului în raport cu monedele comunitare, antrenau o creştere a costului subvenţiilor la export. Conjunctura internaţională a condus la pierderea de către Comunitate a unor pieţe tradiţionale de export, precum republicile din fosta URSS şi anumite regiuni din Orientul Mijlociu.

Toate aceste evoluţii au făcut ca trei ani mai târziu, reforma din 1988 să se dovedească deja inadaptată. Există totuşi un sector în care PAC s-a dovedit eficace: dezvoltarea rurală în ansamblul său.

PAC a dispus dintotdeauna de fonduri pentru sprijinirea modernizării şi restructurării sectorului agricol. Primul program finanţat de secţiunea “orientare” a Fondului European pentru Orientare şi Garanţii Agricole a demarat în 1972.

Începând din 1988, Comunitatea a mobilizat simultan secţiunea “orientare” din FEOGA, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) şi Fondul Social European (FSE), într-o acţiune concertată în beneficiul dezvoltării rurale. Obiectivul acesteia este diversificarea activităţilor economice din zonele rurale şi dezvoltarea infrastructurilor aferente acestora, în scopul susţinerii sectorului agricol ce va continua să constituie temelia Europei rurale.

În toate regiunile care au nevoie de ajutorul său, secţiunea “orientare” din FEOGA, încurajează investiţiile destinate să amelioreze competitivitatea exploatărilor agricole, prin intervenţii sub forma proiectelor de modernizare, instalarea tinerilor fermieri, instituirea unor programe de pensionare anticipată sau de ajutoare destinate agriculturii din zonele de munte şi din zonele defavorizate.

De asemenea, acţiunile întreprinse în acest sens contribuie în egală măsură la finanţarea proiectelor menite să:

• reducă producţiile excedentare;
• amelioreze transformarea şi comercializarea produselor agricole şi silvice;
• amelioreze folosinţa neagricolă a terenurilor arabile;
• protejeze mediul înconjurător şi să încurajeze împădurirea terenurilor.

În 1991 comunitatea a lansat o nouă iniţiativă destinată în principal regiunilor rurale. Această iniţiativă denumită “Leader2” este un program de auto-asistenţă a regiunilor periferice sau a colectivităţilor rurale numărând între 5.000 şi 100.000 locuitori. „Leader” finanţează proiectele dezvoltate de asociaţiile locale şi alte grupuri în vederea diversificării bazei economice a zonelor rurale, promovării asistenţei tehnice, furnizării de consultanţă.

Aceste elemente ale programului de dezvoltare rurală în curs de desfăşurare în Uniunea Europeană au constituit precursorii măsurilor de acompaniere conţinute în reforma decisă în 1992 şi destinată susţinerii agricultorilor.

 

1. Modificarea decisivă: Reforma McShary (1992)

Conştientă de nevoia unei restructurări substanţiale, Comisia a înaintat noi propuneri de reformă în 1991. În aceste propuneri de reformă, comisia a declarat că singura opţiune viabilă oferită agriculturii comunitare pe termen lung rezidă într-o politică de preţuri competitive. Numai această formulă permite comunităţii să facă faţă unei concurenţe inevitabile, atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele mondiale. Reforma politicii agricole trebuie să-i incite pe agricultori să recurgă la metode de producţie mai puţi intensive, reducând astfel impactul negativ asupra mediului şi excedentele de producţie agricole.

Scopul noii politici agricole era să asigure corelarea ofertei cu cererea, fără a afecta viaţa fermierilor din mediul rural. Numai instrumentele financiare se vor schimba. Orice scădere a preţului va fi acoperită printr-un sistem de compensări directe.

După mai mult de un an de discuţii şi negocieri, Consiliul de Miniştri a adoptat oficial în iunie 1992, reforma cea mai radicală şi mai ambiţioasă pe care agricultura europeană a cunoscut-o în cei treizeci de ani ce s-au scurs de la instituirea PAC. Această reformă a fost inevitabilă pentru o comunitate ce dorea să spargă cercul vicios: preţuri agricole ridicate – supraproducţie.

Aşa cum s-a văzut, remediile mai puţin radicale întreprinse până în 1992 au eşuat. Reforma din 1992, cunoscută sub numele de McShary, constituie piatra unghiulară a unei strategii vizând plasarea PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurală a Uniunii Europene.

Obiectivele sale esenţiale sunt în număr de cinci:

• menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole, prin creşterea competitivităţii agricultorilor săi, atât pe pieţele interne, cât şi pe pieţele de export;
• reducerea excedentelor prin reducerea producţiei la nivelul cererii manifestate pe piaţă;
• diminuarea preţurilor la consum şi concentrarea ajutorului asupra agricultorilor ce au cea mai mare nevoie de sprijin;
• încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile;
• protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Elementul central al pachetului reformei constă în reducerea preţurilor la produsele cheie şi scoaterea din cultură a terenurilor arabile. Pentru compensarea pierderilor pe venit rezultate din aceste două măsuri, agricultorii vor primi compensaţii directe. Reforma McShary se referă înainte de toate la cereale oleaginoase, plante proteice şi carne de bovine.

Preţurile minime garantate ale cerealelor se diminuează cu 295 în decurs de trei ani începând cu campania agricolă 1993/94. Prin această reducere, preţurile cerealelor comunitare se vor apropia de nivelul celor de pe piaţa internaţională. Pentru menţinerea unei limite rezonabile (aproape 40%) a preferinţei comunitare, un preţ minim la import se aplică importurilor de cereale pe piaţa comunitară. Mai mult, o cantitate determinată din suprafaţa arabilă destinată cerealelor va fi retrasă din cultură, în funcţie de crearea estimată pe piaţă. În primul an suprafaţa retrasă din cultură reprezintă 15% din suprafaţa cerealieră a UE.   

Obligaţia de îngheţare a terenurilor nu se aplică micilor producători de cereale din Comunitate, adică fermierilor ce cultivă aproximativ mai puţin de 20 ha (media comunitară). Terenurile retrase din cultură pot fi utilizate în scopuri productive nealimentare, spre exemplu pentru producerea de cereale destinate fabricării de biocarburanţi.

Producătorilor de cereale li se compensează direct şi integral pierderea pe venit rezultată din reducerea preţurilor garantate. Compensarea este condiţionată de retragerea din cultură a 15% din suprafaţa cultivată cu cereale, oleaginoase şi plante proteice. Plăţile compensatorii directe pentru susţinerea veniturilor sunt calculate pe baza randamentelor medii ale fiecărei regiuni agricole din UE. Pe aceeaşi bază se calculează şi plăţile compensatorii destinate să acopere pierderile de venit rezultate ca urmare a retragerii din cultură a terenurilor. Micii producători însă, primesc compensaţii fără obligaţia de îngheţarea a unui procent din suprafaţa cerealieră.

Trecerea de la sistemul de garantare a preţurilor la un sistem de sprijinire directă a veniturilor agricultorilor are darul să alinieze sectorul cerealier la principiile aplicate celorlalte produse, precum oleaginoasele, legumele transformate, uleiul de măsline şi tutunul.

Un alt domeniu important al reformei McShary îl constituie reducerea preţurilor garantate la carnea de bovine. Pe parcursul aceloraşi trei ani, preţurile lor vor fi reduse cu 15%. Pentru crescătorii de animale această reducere va fi compensată în două moduri :

- Agricultorii ce folosesc păşunatul liber primesc o primă suplimentară pe cap de animal, destinată încurajării acestui tip de creştere extensivă a bovinelor în defavoarea creşterii intensive în sistem industrial.

- Primele nu sunt acordate şi crescătorilor ce-şi cresc animalele în grajd, dar ei pot fi compensaţi pentru pierderile rezultate din reducerea preţurilor la carnea de bovine prin utilizarea de cereale furajere ieftine pentru hrana animalelor. Mai mult, primele existente pentru boi şi pentru vacile de lapte au fost majorate. În loc să piardă bani în cadrul sistemului reformat, agricultorii ce practică creşterea extensivă a animalelor vor avea de câştigat. Acest lucru este valabil şi pentru micii producători de cereale, care nu sunt obligaţi să apeleze la retragerea din cultură a terenurilor. În cadrul noului sistem, veniturilor lor brute pot să crească.

Schimbarea mecanismelor pieţei pentru o serie de produse individuale este însoţită de măsuri de acompaniere adiacente, care sunt destinate încurajării metodelor de cultură menite să protejeze mediul înconjurător (bazate pe utilizarea în mică măsură a îngrăşămintelor şi pesticidelor), finanţării programelor de împădurire a terenurilor şi asigurării gestionării terenurilor retrase din cultură.

Mai mult, UE co-finanţează regimul de pensioare anticipată mai avantajos pentru agricultorii cu vârste peste 55 ani, lăsând astfel locul tinerilor agricultori.

Reforma McShary, chiar dacă radicală, nu încetează să se sprijine pe principiile fundamentale ale PAC. Ea dă agricultorilor asigurarea că UE nu şi-a schimbat angajamentul său fundamental în  ceea ce îi priveşte. Chiar dacă preţurile sunt scăzute, preferinţa comunitară este respectată. Piaţa unică a produselor agricole şi aplicarea preţurilor unificate pe tot teritoriul Uniunii au fost menţinute. Ca şi în cazul susţinerii preţurilor, costul ajutoarelor directe plătite agricultorilor sunt suportate din bugetul comunitar, fără să apară fisuri în ceea ce priveşte solidaritatea financiară. Datorită faptului că acordul din 1992 integrează aceste ajutoare în categoria cheltuielilor obligatorii, cărora Uniunea trebuie să le facă faţă cu prioritate absolută, agricultorii sunt protejaţi contra riscului reducerii eventuale a nivelului compensaţiilor.

 

5.            Impactul reformei din 1992

 

În urma reformei din 1992 (McShary), costul PAC a devenit mult mai suportabil pentru guvernele Statelor membre, lucru ce nu ar fi fost posibil prin continuarea sistemului anterior. Cea mai mare parte a acestui buget va servi plăţii ajutoarelor directe pentru agricultori, iar o parte mai puţin consistentă va continua să gestioneze excedentele şi să subvenţioneze exporturile pe pieţele mondiale. Graţie reducerii preţurilor garantate, agricultorii comunitari au devenit mai competitivi, atât pe pieţele interioare, cât şi pe cele mondiale.

Natura reformei a avut darul să schimbe modul de funcţionare a sistemului de susţinere a agriculturii. Pentru prima oară reforma a prevăzut niveluri diferite de compensare în diferitele regiuni ale Uniunii, având ca bază de calcul statisticile privind producţia şi randamentul. Mai mult, suma compensaţiilor vărsate nu va depinde numai de preţ, ci şi de cantitatea produsă.

Pentru cereale, compensările vor depinde de numărul de hectare cultivate şi de localizarea acestora. Ajutorul acordat crescătorilor de bovine va depinde de mărimea şeptelului şi de metoda de creştere practicată.

În sistemul anterior, bazat pe susţinerea preţului fără impunerea de limite la cantităţile de produse, în momentul când preţurile erau îngheţate, agricultorul nu avea altă posibilitate de ameliorare a situaţiei sale decât prin creşterea randamentelor şi deci, producând mai mult. În prezent, el primeşte o compensare de venit integrală, fără a fi obligat să producă mai mult.

Acest sistem de susţinere directă a veniturilor nu mai creează o dependenţă a fermierului faţă de o anumită formă de asistenţă publică. Sistemul de susţinere a preţului aplicat anterior, le acorda de facto subvenţii care chiar dacă erau mai puţin vizibile nu erau mai puţin reale. Un sistem care consta în vânzarea directă către depozitele frigorifice ale comunităţii, la preţuri dinainte garantate, a produselor ce nu aveau nici un fel de şansă de a fi competitive pe pieţele mondiale nu avea mai nimic în comun cu principiile pieţei libere. În cazul sistemului reformat cea mai mare parte a veniturilor agricultorilor provine de pe piaţă. Ajutorul pentru susţinerea veniturilor va constitui un supliment.

Reforma va permite o stabilizare a producţiei la un nivel mai apropiat de consumul comunitar. Ea va frâna în mod sigur creşterea viitoare a producţiei, fără să antreneze totuşi reduceri majore ale nivelurilor ei actuale. Singura raţiune de creştere a producţiei în viitor va fi găsirea de noi pieţe de desfacere. Aceste pieţe vor fi însă aprovizionate prin exporturi concurenţiale şi nicidecum prin exporturi subvenţionate. Graţie reducerilor de preţ, în mod normal produsele ar trebui să fie mai ieftine pentru consumatorul final.

Consumatorii ar trebui să profite de aceste reduceri de preţ, dar nu integral. Preţurile bunurilor alimentare vor creşte cu siguranţă mai încet pe parcursul anilor următori decât rata generală a inflaţiei pe ansamblul economiei europene.

Există cu siguranţă un domeniu în care consumatorii au de câştigat: calitatea. Din 1985, Comisia Europeană propune ca o parte integrantă a PAC să fie criteriile de calitate. Produsele de calitate ar trebui să beneficieze de o bonificare în raport cu produsele de masă. S-au introdus noi reguli în materie. Ele prevăd utilizarea etichetelor speciale şi a certificatelor de garantare a calităţii, pentru informarea consumatorului că este vorba de un produs de calitate. S-a adoptat o reglementare privind metodele de producţie biologică a produselor agricole şi a mărfurilor alimentare. O nouă directivă protejează denumirea de origine controlată.

S-a avut în vedere o calitate superioară, fixarea unor norme de igienă severă pentru bunurile alimentare ale UE şi furnizarea de informaţii adecvate consumatorilor despre valoarea dietetică a alimentelor.

O atenţie deosebită se acordă specialităţilor regionale fabricate potrivit procedeelor tradiţionale, precum brânza pe bază de lapte nepasteurizat, vinurile locale, carnea afumată sau sărată. UE trebuie să asigure respectarea regulilor de igienă obligatorie în momentul vânzării acestor produse.

Reforma recompensează modelele mai puţin intensive de cultură şi creştere a animalelor. Sistemul anterior de susţinere a preţurilor pentru un nivel nelimitat al producţiei a încurajat nu numai recurgerea masivă la îngrăşăminte şi pesticide, dar şi creşterea producţiilor cu randament ridicat. În fapt, confruntaţi cu o îngheţare a preţurilor, producătorii nu aveau alt mijloc de creştere sau cel puţin de menţinere a nivelului anterior de venit decât producând mai mult pentru acelaşi preţ. Mai mult, agricultorii pot acum să rămână în agricultură lucru care nu era posibil în sistemul anterior. Până în prezent, numărul exploatărilor agricole s-a redus într-un ritm de 3% pe an.

Dacă era puţin probabil că reforma va inversa complet această tendinţă, ea trebuia cel puţin să încetinească acest proces. Practic, ajutorul financiar va fi canalizat şi se va adresa în particular categoriilor de agricultori celor mai vulnerabile şi modelelor extensive de cultură şi creştere a animalelor.

Pentru toate aceste raţiuni, şi graţie faptului că reforma a pus accent pe măsurile de sprijin ecologic şi social, programul reformei a fost chemat să devină pivotul strategiei de piaţă a UE în vederea unei dezvoltări rurale echilibrate.

 

Reforma PAC şi mediul înconjurător

 

Reforma a implicat participarea activă a agricultorilor la protecţia mediului. Operaţiunile de împădurire sau de gestiune a suprafeţelor forestiere sunt remunerate la fel ca oricare altă activitate economică. Păstrarea patrimoniului rural al Uniunii şi al satelor europene va avea mult de câştigat.

Noua PAC dinamizează eforturile pe care le desfăşoară în vederea ajutării zonelor rurale să-şi menţină un nivel de activitate economică suficientă pentru menţinerea dinamismului colectivităţilor locale. Aceasta nu ar fi fost posibilă în cadrul  PAC anterioare. Exodul agricultorilor ce părăseau satul pentru oraş nu făcea altceva decât să accelereze spirala declinului unui sector agricol cu infrastructură insuficientă şi servicii neadecvate.

 

Impactul internaţional al Reformei McShary

 

Uniunea a avut şansa de a-şi exporta produsele la un nivel de subvenţionare mai scăzut, sau chiar fără să apeleze la subvenţii, şi de a juca un rol mai activ şi pozitiv în evoluţia schimburilor internaţionale. Pe termen mediu scăderea preţurilor va permite diminuarea nivelului de suport direct vărsat agricultorilor.

Aceasta este una din modalităţile prin care comunitatea a contribuit la facilitarea progresului în negocierile GATT din cadrul Rundei Uruguay. Programul de reformă devenise indispensabil datorită costurilor excesive ale excedentelor şi incapacităţii UE de a asigura un nivel adecvat pe venit pentru anumite categorii de agricultori.

Mesajul lansat de reformă partenerilor UE a fost clar : Uniunea se asociază mişcării ce tinde către un mai mare grad de liberalism în schimburile mondiale, dar  ea nu abandonează nici principiile şi nici instrumentele de bază ale PAC.

În ciuda scăderii preţurilor, datorită menţinerii unei producţii destul de importante, Uniunea va continua să joace rolul său de furnizor de ajutor alimentar de urgenţă ţărilor care au nevoie. Dar ea nu vrea să se transforme în donator pe termen lung faţă de ţările care sunt capabile să-şi dezvolte propriul lor sector agricol productiv.

 

6. Agenda 2000 şi obiectivele PAC.

 

În conformitate cu Agenda 2000, obiectivele PAC sunt următoarele:

• Continuarea proceselor de reformă începute în 1992 prin reducerea preţurilor şi creşterea valorii plăţilor compensatorii;
• Îmbunătăţirea competitivităţii produselor din UE prin scăderea preţurilor;
• Garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor pentru consumatori prin îmbunătăţirea procesării şi marketingului produselor agricole;
• Îmbunătăţirea sistemului de producţie prin protejarea mediului înconjurător şi respectarea condiţiilor de bunăstare pentru animale printr-o politică mai exigentă în acest sens;
• Integrarea componentei de mediu în instrumentele şi obiectivele politicii agricole comune;
• Introducerea în cadrul PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurală, care să permită asigurarea unor venituri stabile şi a unui standard de viaţă echitabil pentru populaţia ocupată în agricultură, să creeze oportunităţi şi alternative de angajare a fermierilor şi familiilor lor;
• Simplificarea legislaţiei;
• Flexibilitate în domeniul alocării sprijinului PAC în statele membre.

 

7. Reforma Fischler din 2003

 

În septembrie 2003, Consiliul Uniunii a adoptat o nouă reformă a PAC, cunoscută sub denumirea de „Reforma Fischer”, după numele comisarului pentru agricultură al UE. Scopul esenţial al respectivei reforme a fost asigurarea  unui mai bun echilibru pentru susţinerea mediului rural, prin transferarea unor fonduri din Pilonul 1 al PAC – Agricultura, în Pilonul 2 – Dezvoltarea rurală. Prin această reformă s-a urmărit crearea condiţiilor  ca fermierii să aibă libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă.

Obiectivul general al acestei reforme l-a constituit, aşadar, orientarea cu precădere spre cerinţele pieţei, sprijin mai puţin distorsionat pentru comerţul agricol şi centrarea activităţii mai mult pe calitate şi mai puţin pe cantitate.

Obiectivele specifice ale noii politici agricole comune sunt:

• Susţinerea atât a intereselor consumatorilor, cât şi pe cele ale producătorilor agricoli;
• Protejarea în mai mare măsură a economiei rurale şi a mediului;
• Menţinerea disciplinei financiare, prin încadrarea strictă în baremurile de cheltuieli;
• Facilitatea negocierilor cu OMC privind comerţul cu produse agricole;
• Stimularea competitivităţii fermierilor pe piaţa internă şi externă;
• Stimularea aplicării tehnologiilor „prietenoase faţă de mediu”;
• Orientarea producţiilor spre calitate şi spre beneficiul regional;
• Păstrarea specificităţii zonelor rurale. Principala schimbare adusă de reforma din 2003 se referă la modul de acordare a subvenţiilor agricole, care vor fi decuplate, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a acestora va fi plătită independent de volumul producţiei.

Reforma din 2003 a PAC a avut ca obiectiv şi întărirea politicii de dezvoltare rurală, prin măsuri de protecţie a mediului şi de a îmbunătăţi ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru investiţii.

Prin Acordul de la Luxemburg, din iunie 2003, s-a decis ca noua Politică Agricolă Comună să se bazeze pe următoarele principii:

• O mai mare orientare spre cerinţele pieţii;
• Amplificarea măsurilor de dezvoltare rurală;
• O susţinere mai puţin birocratizată;
• Schimbarea unor instrumente de politică de piaţă comună’.

Din păcate, ultima reformă dezavantajează ţările nou aderente la UE, îndeosebi Polonia, România şi Bulgaria, a căror agricultură deţine o pondere importantă în producerea PIB şi au nevoie de un sprijin mai susţinut pentru restructurare şi modernizare.

 

8. Rolul Politicii Agricole Comune în viitor.

 

Reformele PAC adoptate în 1992 şi 2003 nu rezolvă toate problemele agricole ale Uniunii Europene. Aplicarea mecanismelor adoptate necesită un anumit număr de ani. Eficacitatea unora, precum reducerea preţurilor garantate, depinde de evoluţia preţurilor mondiale, asupra cărora Uniunea nu are decât un control foarte limitat. În acelaşi timp, PAC conţine un număr important de contradicţii. Pe de o parte, se încurajează tehnologia şi ingineria genetică, toate acestea dând naştere unor randamente mult mai ridicate la lapte şi conducând la apariţia unor soiuri de cereale mult mai productive. Pe de altă parte, Uniunea încearcă să reglementeze producţia şi să limiteze dreptul de a produce.

Dacă Uniunea vrea să aibă un sector agricol performant, producând bunuri de consum într-o economie modernă, ea trebuie să accepte regulile pieţei, şi în particular regulile concurenţei. Ori, UE vrea, de asemenea, ca agricultorii să-şi asume o funcţie de serviciu public în materie de gestiune şi conservare a satelor. Aceasta implică cu siguranţă noi costuri.

Tehnologia va câştiga încă în importanţă şi va furniza metode de producţie mult mai complexe şi specii de animale şi soiuri de plante cu randamente superioare. Dar tehnologiile nu se vor limita a fi un simplu mijloc de productivitate sau un garant al uniformităţii producţiei. Ele vor contribui, de asemenea, la promovarea metodelor extensive de producţie.

În ciuda reformei, va continua tendinţa de concentrare a activităţii agricole în regiunile cele mai favorabile ale UE. Suprafaţa totală cultivată va fi redusă în continuare, chiar dacă au fost făcute eforturi în favoarea culturilor extensive şi a creşterii animalelor în stabulaţie liberă.

Terenurile scoase din producţie nu vor fi totuşi abandonate. Reforma PAC a pus la punct programe de împăduriri şi de gestiune a terenurilor, crearea de parcuri şi rezervaţii naturale, etc.

Chiar dacă producţia se va stabiliza, aceasta nu înseamnă totuşi că agricultorii nu vor putea să câştige mai mulţi bani adoptând o întreagă gamă de noi produse, în special cele cu valoare adăugată ridicată.

Deşi nivelul alimentaţiei tinde să se stabilizeze în Europa, ca de altfel, peste tot în lume, nevoia de a răspunde gusturilor rafinate ale consumatorilor va stimula apariţia noilor produse şi va încuraja noi nivele de calitate pentru produsele existente.

Nu există nici o îndoială că numărul agricultorilor va continua să scadă în UE în anii viitori. Structura actuală a anumitor ţări în care partea agriculturii din PIB este superioară mediei europene trebuie să se schimbe. Amploarea schimbărilor viitoare este totuşi dificil de prevăzut. Rămâne de văzut modul în care vor reacţiona agricultorii la solicitările societăţii europene postindustriale, care le cere să-şi depăşească rolul lor tradiţional de furnizori de alimente. Rolul marginal pe care l-au avut până acum în protecţia mediului va deveni mult mai important.

Agricultorilor li se va cere să joace un rol deosebit în dezvoltarea altor activităţi, la care unii dintre ei participă deja: agroturismul, artizanatul şi atelierele de producţie industrială la scară mică.

Chiar dacă poate părea paradoxală, încurajarea pensionării anticipate a agricultorilor acordă tinerilor posibilitatea să îmbrăţişeze profesia de agricultor şi să menţină astfel tinereţea şi dinamismul satului, asigurând o viaţă liniştită şi decentă agricultorilor pensionari. Pe de o parte, pensionarea agricultorilor vârstnici eliberează terenurile, care regrupate cu cele ale micilor exploatări înconjurătoare permit crearea de exploatări viabile pentru tinerii agricultori. dimensiunea acestora fiind insuficientă, nici una din cele două categorii de exploatări nu ar fi viabilă luată separat. Pe de altă parte, tinerii agricultori se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme, motiv pentru care ei au vădită nevoie de ajutor. Ei trebuie să facă faţă dificultăţilor ţinând de dreptul de proprietate în momentul în care trebuie să cumpere pământ. Probleme de moştenire pot interveni atunci când trebuie să-şi compenseze fraţii sau surorile pentru a păstra în integralitate exploatarea familială. De asemenea, ei au nevoie de un nivel de pregătire care să răspundă noilor tehnologii şi metode moderne de gestiune şi de contabilitate. Tinerii sunt dornici de cunoaştere. Soarta agriculturii europene se află în mâinile lor.

 

 

10. PAC şi lărgirea UE. Spre Europa Centrală şi de Est.

                                Situaţia României

 

Decizia de extindere a Uniunii Europene către Est necesită ajustări de ambele părţi ale continentului, pentru a face din procesul integrării un succes. Preocupările în acest sens sunt legate în primul rând de ajustarea politicilor agricole. Aşa cum am văzut, PAC reprezintă cea mai costisitoare politică a UE. Creşterea numărului ţărilor membre de la 15 la 27 şi aplicarea instrumentelor actuale ale PAC noilor membri va conduce la o creştere semnificativă a bugetului comunitar. Ambiguităţile şi exagerările în acest domeniu au determinat Comisia Europeană să pregătească şi să prezinte Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995 o Strategie agricolă în perspectiva lărgirii UE. Prin aceasta, UE evaluează posibilităţile ajustării în continuare a PAC, ţinându-se cont de continuarea tendinţei de liberalizare a comerţului mondial cu produse agricole, începută de runda Uruguay, şi de acceptarea de noi membri. Această ajustare s-a realizat prin ultima reformă din 2003.

PAC a ocupat un loc important şi în timpul discuţiilor asupra bugetului Uniunii pentru perioada 2007 . 2013. Franţa – principalul beneficiar al fondurilor asigurate de PAC – a fost principalul susţinător al capitalului destinat agriculturii din viitorul buget.

                Cele 10 ţări care au aderat la 1 mai 2004 au încheiat negocierile la sfârşitul anului 2002. În cadrul negocierilor s-a încercat intrarea în vigoare, la data aderării, a celei mai mari părţi din legislaţia comunitară. Totuşi, au fost negociate perioade de tranziţie, fie pentru a da noilor ţări membre timp de adaptare, fie pentru a evita şocurile excesive în vechile state membre. Aceste perioade de tranziţie ce reprezintă derogări limitate în timp de la dreptul comunitar, au fost fie acordate (în cazul achiziţiilor de terenuri agricole), fie impuse noilor state aderente (menţinerea restricţiilor la libera circulaţie a muncitorilor).

Câteva exemple de perioade tranzitorii acordate unor ţări care au aderat la 1 mai 2004:

• Autorizarea menţinerii unor ajutoare de stat (Slovacia – 2006, Slovenia – 2009, Malta – 2015);
• Derogare referitoare la conţinutul minim în grăsime al laptelui integral (Cipru, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia – 2009);
• Organizarea pieţei interne a cărnii de vită (Cipru – 2009);
• Alimentaţia albinelor (Letonia, Lituania – 2005);
• Derogarea de la dispoziţiile comunitare privind diferite produse vini – viticole (Slovenia – 2007; Malta – 2008; Ungaria – 2014);
• Lupta contra bolilor cartofului (Lituania – 2005; Polonia, R. Cehă, Slovenia – 2009);
• Organizarea comercializării unor tipuri de seminţe (Cipru, Letonia, Malta, Slovenia – 2009);
• Amânarea aplicării unor reguli cu privire la producţia şi comercializarea produselor lactate (Polonia – 2006; Malta – 2009);
• Neaplicarea regulilor privitoare la producţia şi comercializarea piersicilor (Polonia, Slovacia – 2006;
• Derogare de la aplicarea exigenţelor aplicabile la sub-produsele animale, nedestinate mediului urban (Letonia – 2004).

 

Situaţia României

 

În procesul de tranziţie la economia de piaţă, agricultura românească a suferit transformări majore : restituirea proprietăţii private asupra pământului, liberalizarea preţurilor factorilor de producţie şi a produselor agricole, spargerea monopolului statului în comerţul cu produse agricole, restructurarea şi privatizariea serviciilor de stat pentru agricultură. Deocamdată, aceste măsuri sunt insuficiente pentru ca piaţa să constituie principalul factor regulator al procesului.

În plus, modul de restructurare a agriculturii româneşti după 1989 complică şi mai mult sarcina decidenţilor politici în rezolvarea acestor probleme. Structurile agricole au fost excesiv fărâmiţate, subdezvoltarea sistemului bancar au accentuat gradul de decapitalizare a sectorului, ritmul lent al pătrunderii capitalului străin au menţinut ineficienţa şi lipsa de dinamism a sectorului din avalul agriculturii.

Ajustarea politicii agricole româneşti în perspectiva aderării la UE trebuie să ţină cont de creşterea gradului de competitivitate pe pieţele mondiale de produse agricole şi mai ales pe piaţa europeană.

Analizele Uniunii Europene şi ale experţilor români, efectuată în ultimii ani, au dus la identificarea unor aspecte pozitive, dar şi a unor probleme de soluţionat, în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale, din perspectiva integrării României în Uniune.

Între tendinţele pozitive menţionăm;

27. România are un potenţial agricol important, dar neexploatat la nivel optim. După suprafaţa terenurilor agricole, România este pe locul al doilea după Polonia în cadrul ţărilor Central şi Est Europene şi pe locul 7 în UE – 27. În plus, atât solul, cât şi condiţiile climatice sunt favorabile agriculturii.
28. Importanţa agriculturii în economia românească a fost semnificativă, în ultimii ani. În perioada 1999 – 2002, de exemplu, aportul agriculturii în PIB a fost de 10,7 – 13%.
29. Majorarea ponderii sectorului animal în structura producţiei agricole (2002 – 2004).
30. Productivitatea la cultura grâului dur depăşeşte nivelul mediu din UE.
31. Trend pozitiv la producţia de lapte.
32. Integrarea tot mai activă a comerţului agricol în comerţul european (peste 60% din exporturile agricole merg pe relaţia UE şi CEFTA;
33. Importanţa eco-turismului. Conform unui studiu olandez, România este a patra ţară ca preferinţă pentru turiştii din UE, care apreciază autenticitatea tradiţiilor din spaţiul rural (căruţele, oieritul şi agricultura tradiţională), precum şi activităţile ecoturistice (călărie, etc.).
34. Existenţa zonelor montane este un avantaj şi nu un handicap.
35. Tendinţa favorabilă în dezvoltarea agriculturii organice (de la 690 ha la 140.000 ha).

Dintre problemele de soluţionat menţionăm:

2001. Dinamica PIB-ului agricol şi a populaţiei ocupată în agricultură au avut, până în 2004, un trend neconcordant cu tendinţele din UE. PIB-ul agricol a scăzut la 11%, iar populaţia ocupată în agricultură a crescut de la 28% în 1990, la 40% în 2001.

În UE, ponderea agriculturii în PIB a fost, în 2001, de 1,7%, iar populaţia din agricultură de 4,2%.

1. Terenurile agricole sunt excesiv fragmentate, ceea ce determină productivitatea scăzută a sectorului, în lipsa aplicării lucrărilor mecanizate.

În România existau, în 2003, 4.759.229 exploataţii agricole cu o suprafaţă medie de 2,9 ha, în timp ce, în UE, media suprafeţei agricole utilizate este de 18,7 ha.

1. Acces limitat la servicii şi imput-uri datorat lipsei de resurse financiare şi decapitalizării sectorului agricol.

În anul 2004, în România, încărcătura pe un tractor era de 53,8 ha, iar pe combină de 86,7 ha. La sfârşitul anului 2003 ha, iar pe combină de 86,7 ha. La sfârşitul anului 2003, din 169.147 tractoare, un număr de 121.170 îşi îndepliniseră norma de serviciu.

În anul agricol 1999/2000, consumul de îngrăşăminte chimice a fost de 23,9 kg substanţă activă la ha, ceea ce înseamnă că, în Olanda, era de 21 de ori mai mare, în Marea Britanie de 14 ori, în Franţa şi Germania de 10 ori, în Grecia de 5 ori, în Italia de 6,8 ori, în Polonia de 4,4 ori, în Slovacia de 2,4 ori.

1. Activităţile din agricultură au un caracter preponderent de subzistenţă şi semisubzistenţă.

În anul 2001, contravaloarea consumului de produse din surse proprii reprezintă 57,6% din totalul cheltuielilor gospodăriilor de agricultori; numai 12,8% din cheltuielile totale erau destinate cumpărării de mărfuri nealimentare şi 5,4% pentru plata serviciilor.

La nivelul anului 2001, venitul mediu lunar al unei gospodării de agricultori era de aproximativ 165 euro, ceea ce reprezenta cu 60% din venitul mediu lunar al unei gospodării de salariaţi, depăşind doar cu 3,4% venitul unei gospodării de pensionari şi cu 12,5%  pe cel al unei gospodării de şomeri.

1. Productivitatea scăzută a sectorului agricol: în 2001, productivitatea a fost de 2200 euro/persoană ocupată, ceea ce reprezenta doar 6% din valoarea înregistrată în UE.

Valoarea producţiei agricole/ha a fost, în 2002, de 248 euro/ha comparativ cu 2000 euro/ha în UE.

La lapte, productivitatea este de 3000 l/cap de vacă, faţă de 5800 l media înregistrată în UE.

1. Gradul redus de competitivitate al produselor agricole prelucrate a transformat România într-o piaţă de desfacere pentru produsele agro-alimentare din import.

Din acest motiv, în ciuda potenţialului natural şi uman din agricultură, România este net importatoare de produse agro-alimentare. În schimb, România exportă materii prime agricole şi produse cu grad mare de prelucrare: animale vii, cereale, oleaginoase, vin, ciuperci de pădure, trufe şi nuci.

Dimensiunile mici ale exploataţiilor agricole, caracterul comercial restrâns al producţiei agricole, preţurile mici ale produselor agricole influenţează asupra veniturilor agricultorilor, a puterii de cumpărare şi a capacităţii investiţionale a acestora.

1. România este net importatoare de produse agro-alimentare.
2. Slaba dezvoltare a economiei rurale neagricole şi lipsa de alternative de ocupare şi venit pentru populaţia agricolă determină:
   • Migraţia tinerilor din mediul rural spre alte ţări sau spre mediul urban, care are ca efect o îmbătrânire accentuată a populaţiei rurale;
   • Nivelul scăzut al ratei de ocupare a populaţiei rurale;
   • Ponderea scăzută (doar 43%) a persoanelor care aveau, în 2002, garanţia obţinerii unui venit lunar, având statutul de salariaţi;
   • Ponderea ridicată (41%, în 2002) a populaţiei ocupate în gospodăriile proprii, pe fondul reducerii sectorului public în totalul ocupării;
   • Tendinţa de degradare a situaţiei economice a gospodăriilor: mai mult de jumătate din numărul total al gospodăriilor din mediul rural fie nu au, în componenţa lor, nici o persoană activă, fie au o singură persoană activă ;
3. Nivelul redus al infrastructurii rurale fizice (reţele de drumuri, de comunicaţii) şi a infrastructurii sociale (unităţi şcolare şi poziţionarea lor faţă de domeniul copiilor).

În 2001, doar 10% din drumurile judeţene şi comunale erau modernizate; din totalul de 3,85 milioane locuinţe din mediul rural, în anul 2002, doar 42,8% erau dotate cu instalaţii de alimentare cu apă rece (14% din reţeaua publică), 0,6% din instalaţii de alimentare cu apă caldă şi 14%  cu instalaţii  de alimentare cu apă caldă şi 14% cu instalaţii de canalizare.

Am asistat la o creştere a decalajelor dintre mediul rural şi cel urban în ceea ce priveşte accesul la o formă de instruire a tinerilor: doar 48% din populaţia în vârstă de 15 – 19 ani şi 7,7% din populaţia în vârstă de 20 – 24 de ani din mediul rural mai frecventa o formă de învăţământ, comparativ cu 67,6%  şi 24,6% în mediul urban.

1. Degradarea solului afectează calitatea a cca. 12 milioane ha de teren agricol, din care 7,5 milioane ha sunt teren arabil. Este vorba de eroziunea solului produsă de apă sau de vânt; umiditatea crescută; salinizarea solului; deteriorarea şi compactarea solului, deteriorarea chimică; managementul inadecvat al deşeurilor; abandonarea terenurilor, diminuarea excesivă a suprafeţelor împădurite şi a pajiştilor.
2. Întârzieri importante în crearea instituţiilor pentru preluarea „acquis-ului comunitar” şi accesarea fondurilor comunitare. Din cele 4 cartonaşe roşii cuprinse în Raportul de monitorizare al Comisiei Europene din 15 mai 2006, 3 se refereau la întârzieri în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale.

Toate aceste considerente ne conduc la concluzia că agricultura românească reprezintă una din marile provocări pentru aderarea la Uniunea Europeană. În fapt, agricultura va reprezenta cel mai complex şi mai dificil proces integrator în structurile şi politicile europene.