Pin It

Complexitatea relaţiilor economice ce se desfăşoară la nivel mondial atrage după sine modificarea gândirii economice actuale, determinând necesitatea unei noi abordări a economiei mondiale. Internaţionalizarea proceselor economice este o realitate în plină desfăşurare şi, mai mult decât atât, în plină ascensiune.

           Analizând procesul evoluţiei economiei mondiale, distingem două etape distincte ale globalizării:

  1. globalizarea prin comerţ internaţional. Apariţia acestei etape are loc în secolul XVI o dată cu naşterea capitalismului, comerţul exterior reprezentând principala activitate a marilor întreprinderi. Secolul XX aduce cu sine creşterea numărului firmelor ce realizează comerţ internaţional, culminând cu La Belle Epoque, perioadă de maximă înflorire şi de liberalizare a comerţului pe plan mondial, încheiată o dată cu începerea primului război mondial.
  2. globalizarea prin investiţii străine directe. Încă din perioada interbelică firmele de mari dimensiuni din ţările dezvoltate industrial duc o politică economică peste graniţele ţărilor de origine, deschizând filiale în străinătate, contribuind prin aceasta atât la amplificarea dimensiunii comerţului mondial, cât şi la lărgirea noţiunii de investiţiei străină directă. După anii ’90 fluxurile mondiale de ISD au crescut continuu ajungând la început de secol XXI să depăşească volumul exporturilor mondiale, moment decisiv în care balanţa ISD – Comerţ internaţional s-a înclinat în favoarea investiţiilor externe.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     

            Forţa motrice ce „dictează” regulile jocului economiei mondiale o reprezintă companiile multinaţionale (CMN). Numărul lor se află în continuă creştere, având circa trei sferturi din sediile centrale localizate în ţările dezvoltate (ţările de origine), cu filiale în toată lumea, cu precădere în ţările în curs de dezvoltare.

Aceste firme multinaţionale reprezintă la momentul actual al economiei mondiale principalul motor al globalizării, fiind cea mai importantă forţă de determinare şi de promovare a interdependenţelor economice, amplificând complexitatea relaţiilor internaţionale. Acestea au sediul principal într-o anumită ţară şi poartă denumirea de societate-mamă şi una sau mai multe filiale în alte ţări, numite societăţi-fiică.

Este important de notat, însă, că definiţia în sens restrâns a societăţii multinaţionale sau transnaţionale (STN) nu exclude integrarea în cadrul ei a activităţilor de distribuţie şi comercializare în completarea celor de producţie, care apare ca o caracteristică pregnantă pentru marea majoritate a acestui tip de firme.

În plus, tot mai mulţi autori folosesc noţiunea de „producţie” în sens larg, pentru a integra în sfera definiţiei atât firmele transnaţionale producătoare de bunuri corporale, cât şi pe cele care au ca obiect de activitate serviciile (bancare, de asigurări etc.) ce au căpătat o pondere din ce în ce mai importantă în economia mondială. Însă, o definiţie mai completă ar trebui să ia în consideraţie şi alte caracteristici legate de mediul economic şi modul lor de funcţionare.

Făcând o incursiune în timp, putem spune că astfel de societăţi transnaţionale, asemănătoare ca principiu de funcţionare cu cele actuale, existau încă din secolul al XVI-lea. În epoca modernă, printre primele exemple elocvente putem menţiona firma americană Colt, care a deschis în anul 1852 o fabrică de revolvere în Marea Britanie.

Societăţile transnaţionale îşi au originea, într-o proporţie covârşitoare, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Ele aparţin cu precădere Triadei economice formată de SUA, Europa Occidentală şi Japonia. În ultimii ani, însă, se afirmă puternic şi cele ce îşi au originea în China.

În funcţie de propria strategie economică, societăţile transnaţionale îşi pot orienta cea mai mare parte a activităţii către ţara de origine sau către filialele lor localizate în alte ţări. Această opţiune depinde atât de domeniul de activitate al firmei, cât şi de condiţiile oferite de ţara de origine privind desfăşurarea activităţilor economice.