Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat. În măsura în care se ţine seama de deprecierea (sau aprecierea) suferită în timp de moneda respectivă, acest indicator face posibilă studierea dinamicii datoriei publice şi, pe această bază, desprinderea tendinţei înregistrate de aceasta în perioada considerată.
Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursată integral în anul de referinţă, cât din produsul intern brut ar trebui utilizat: 30%, 50%, 80% sau mai mult? Sunt cazuri în care nici chiar întregul produs intern brut realizat într-un an nu ar fi suficient pentru rambursarea datoriei publice. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai partea din acesta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum şi la formarea brută de capital.
Pentru a putea face comparaţii internaţionale, este necesar a exprima datoria publică a ţărilor cuprinse în analiză într-o monedă având o largă circulaţie pe plan mondial. Deşi calculele făcute într-o asemenea monedă conţin un grad mai mare sau mai mic de aproximaţie, din cauza fluctuaţiei cursurilor de schimb şi a neconcordanţei dintre puterea reală de cumpărare a unei monede exprimată într-o altă monedă şi cursul la care se schimbă acele monede, totuşi ele oferă informaţii utile despre mărimea datoriei publice medii pe un locuitor. În practică, în comparaţiile internaţionale, se foloseşte dolarul S.U.A.. sau Drepturile Speciale de Tragere (DTS).
Alături de indicatorii privind gradul de îndatorare a unei ţări, un interes deosebit prezintă indicatorii care caracterizează efortul financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul datoriei publice, care cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor şi a celorlalte cheltuieli aferente. Efortul financiar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care: mărimea absolută şi mărimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice; raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut; raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul cheltuielilor publice sau ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare,după caz. Deosebit de aceştia se mai calculează: cuantumul anual al dobânzilor; raportul dintre dobânzi şi produsul intern brut; ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice sau în totalul cheltuielilor bugetare, după caz.
Indicatorii privind cheltuielile cu dobânzile şi comisioanele aferente datoriei publice exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor săi în decursul unui an.
Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât gradul de dependenţă economică şi financiară a ţărilor respective faţă de străinătate este mai ridicat. Cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor scadente şi plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente constituie o povară grea pentru numeroase ţări în curs de dezvoltare.
Un alt element în funcţie de care se fac judecăţi de valoare cu privire la structura datoriei publice îl constituie gradul de exigibilitate al acesteia. Sumele exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii şi lungi - datoria consolidată. Este evident că pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei scadente şi plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la un orizont situat peste 5-10 ani sau mai mulţi. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai dificilă.
Structura datoriei publice variază de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la alta, în funcţie de condiţiile financiar-monetare.Ţările care cunosc procese inflaţioniste de mari dimensiuni şi de lungă durată sunt obligate să apeleze pe o scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt şi eventual mijlociu. Aceasta, deoarce în condiţii de inflaţie cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate fiind supuse unei eroziuni sistematice, încetează de a mai fi atractive pentru deţinătorii de capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit mediu anual mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.