Datorită faptului că societăţile de asigurări sunt intermediari financiari, valoarea activelor şi a pasivelor acestora depinde de modificarea condiţiilor existente pe pieţele financiare. Mai mult, valoarea pe care cumpărătorii o atribuie produselor de figurare depinde de soliditatea financiară a societăţii de asigurări. De aceea solvabilitatea are o foarte mare importanţă pentru clienţi, investitori, pentru instituţiile de supraveghere şi pentru asigurătorii înşişi.
Activitatea de asigurări implică riscuri ce nu pot fi complet eliminate. Astfel, chiar dacă o companie de asigurări dezvoltă un management adecvat al riscului, riscul falimentului său nu poate fi înlăturat, existând posibilitatea producerii unor evenimente imprevizibile, pentru care asigurătorul nu a adoptat nici o măsură de protecţie.
Din acest motiv se consideră necesară impunerea unor standarde prudenţiale oricând limitele şi modalităţile de gestionare a riscurilor asumate şi reţinute de asigurători. Principiul solvabilităţii accentuează importanţa menţinerii unui nivel minim de capital care să reflecte amploarea şi complexitatea activităţii unei societăţi de asigurări, precum şi riscurile la care aceasta este expusă.
Evenimentele care au avut loc în ultimii ani pe piaţa mondială a asigurărilor au scos în evidenţă faptul că volatilitatea pieţelor financiare şi dinamica tot mai accentuată a mediului de afaceri şi-au pus o amprentă puternică asupra securităţii financiare a companiilor de asigurări. Deşi, în esenţă, principalele cauze care determină probleme de solvabilitate asigurătorilor nu s-au schimbat, probabilitatea ca acestea să se manifeste cu o frecvenţă şi intensitate ridicate este din ce în ce mai mare. De cele mai multe ori, deficitul de solvabilitate are la origine deficienţe înregistrate în legătură cu activitatea de subscriere, investiţii sau reasigurare.
Activitatea de subscriere. Riscul de subscriere reprezintă unul dintre principalele riscuri care contribuie la deteriorarea solvabilităţii asigurătorilor. Foarte multe dintre problemele privind solvabilitatea decurg din modul în care se realizează subscrierea, în principal în ceea ce priveşte tarifarea, selecţia riscurilor şi stabilirea rezervelor tehnice.
Pe fondul competiţiei, urmărind creşterea cotelor de piaţă, asigurătorii sunt tentaţi să diminueze cotele de primă şi să ofere asiguraţilor termene şi condiţii contractuale mai puţin restrictive. Aceste tendinţe se manifestă în special în faza soft a pieţei şi, deşi pe termen scurt duc la creşterea semnificativă a volumului de prime, pe termen lung pot avea consecinţe negative asupra rezultatelor şi solvabilităţii companiilor, generate de lipsa unui control strict al procedurilor de tarifare.
În ceea ce priveşte selecţia risurilor, deşi nu există dovezi clare care să ateste că rezultatele favorabile din subscriere sunt indisolubil legate de modul în care se face această selecţie, se remarcă faptul că foarte mulţi asigurători profesionişti reuşesc să evite daunele majore.
În cazul dimensionării eronate a rezervelor tehnice, acestea se pot dovedi insuficiente pentru a acoperi obligaţiile exigibile faţă de asiguraţi, creând asigurătorilor probleme de lichiditate şi chiar de solvabilitate.
Experienţa a demonstrat că, pe termen lung, principalul factor care diferenţiază companiile de succes de restul firmelor îl reprezintă subscrierea corespunzătoare a riscurilor. Asigurătorii „de elită" nu numai că înregistrează rate de rentabilitate ridicate pe termen lung, dar se bucură de o mai mare atenţie din partea investitorilor şi au în general profituri suficiente pentru a se extinde, a face noi achiziţii sau a elabora noi produse. De asemenea, aceşti asigurători îşi pot onora fără probleme obligaţiile în cazul apariţiei uncor evenimente neprevăzute, rămânând astfel în graţiile autorităţilor de supraveghere, investitorilor şi agenţiilor de rating.
Activitatea de investiţii. Deseori, cea mai mare parte a profitului realizat de o companie de asigurări este reprezentată de profiturile obţinute prin investirea fondurilor colectate sub formă de prime.
De regulă, atunci când rezultatele din activitatea de subscriere se deteriorează, asigurătorii încearcă să le compenseze cu veniturile din plasamente şi adoptă politici mai riscante de investiţii, pentru a obţine randamente superioare.
În condiţiile în care portofoliul de investiţii este expus unei multitudini de riscuri (riscul de piaţă, riscul de rată a dobânzii, riscul inflaţiei, riscul de credit, riscul valutar etc). asigurătorul trebuie să aibă capacitatea de a controla aceste riscuri pentru a reduce probabilitatea de apariţie a unor rezultate nefavorabile din activitatea de investiţii.
Dacă gradul de îndatorare (raportul dintre rezervele tehnice şi capitalurile proprii este foarte mare, asigurătorul este expus unor riscuri majore în cazul în care înregistreză pierderi din investiţiile financiare. În această situaţie, rolul capitalului propriu este de a alimenta fondurile de rezervă atunci când ele sunt insuficiente pentru achitarea obligaţiilor faţă de asiguraţi. O dimensiune redusă a acestuia este de natură să-i defavorizeze atâ pe acţionari (care suportă, procentual, pierderi mai mari), cât şi pe asiguraţi (care nu mai beneficiază de protecţia oferită de „tamponul" financiar reprezentat de un capital mare).|
Această slăbiciune este reflectată de diminuarea valorii marjei de solvabilitate. Prin urmare gradul de adecvare a capitalului şi estimarea cu un grad ridicat de precizie a nevoilor de lichiditate viitoare sunt condiţii primordiale pentru succesul investiţiilor şi menţinerea unei marje de solvabilitate suficiente.
Activitatea de reasigurare. Reasigurarea este un instrument important pe care asigurătorii îl pot utiliza pentru a reduce şi a controla riscurile la care se expun, şi în special riscurile preluate în asigurare. Cu toate acestea operaţiunile de reasigurare implică ele insele riscuri pentru compania cedentă.
În anii '80, câteva falimente i-au pus pe asigurători în situaţia de a se confrunta cu imposibilitatea recuperării despăgubirilor de la reasigurători, cu plăţi întârziate sau cu dispute în privinţa valorii despăgubirilor. Aceste evenimente au atras atenţia asupra necesităţii ca asigurătorii să analizeze sistematic securitatea financiară a reasigurătorilor săi.
Selectarea reasigurătorilor adecvaţi este vitală pentru solvabilitatea şi profitabilita tea asigurătorului. Cele mai importante criterii utilizate în acest scop sunt: disponibilitatea, preţul reasigurării, securitatea (capacitatea financiară de a-şi îndeplini obligaţiile) şi serviciile prestate. Aceşti factori pot fi contradictorii. De exemplu, reasigurătorii mai puţin competitivi în ceea ce priveşte securitatea şi serviciile prestate pot deţine avantaje în ceea ce priveşte disponibilitatea şi preţul. Asigurătorul trebuie să evalueze avantajele şi dezavantajele în fiecare caz în parte şi să elaboreze criterii de selecţie flexibile.
Compania cedentă trebuie să acorde importanţă si unor aspecte precum: tipul acordului de reasigurare încheiat, clauzele şi condiţiile acestuia, calitatea şi cantitatea riscurilor cedate etc. Un program de reasigurare inadecvat poate conduce, printr-o aco perire financiară insuficientă, la pierderi şi chiar la situaţia de insolvabilitate.
În afară de incapacitatea de plată a reasiguratorului şi de programul de reasigurare necorespunzător, există şi alte elemente care fac ca şi reasigurarea să reprezinte un factor de risc pentru solvabilitate. Dintre acestea, aspectele juridice au o importanţă din ce în ce mai mare. În ultimii ani, deciziile juridice în litigiile privind reasigurarea au fost, nu de puţine ori, surprinzătoare, creând premisele unor situaţii financiare dificile pentru asigurătorii care s-au văzut în imposibilitatea de a-şi recupera partea scontată din daunele suferite.
Sursele de informaţie
Date fiind dimensiunile şi caracterul complex al industriei asigurărilor, este extrem de dificil pentru asiguraţi sau beneficiari să aprecieze ei înşişi solvabilitatea asigurătorului lor. Volumul informaţiilor disponibile în vederea evaluării solvabilităţii asigurătorilor şi reasigurătorilor este într-o continuă creştere, dar, din păcate, aceste informaţii sunt adesea confuze sau neactualizate, ceea ce face ca informaţiile cu adevărat utile să fie relativ greu de obţinut. În general, principalele surse de informaţii sunt rapoartele şi bilanţurile conta bile ale companiilor, raportările obligatorii către organismele de supraveghere, agenţiile de rating şi reputaţia pe piaţă bazată pe informaţiile publice sau zvonuri.
Ca urmare, pentru a proteja interesele asiguraţilor, pe toate pieţele de asigurări au fost instituite diverse forme de supraveghere a industriei asigurărilor care să monitorizeze solvabilitatea operatorilor de pe piaţă. Existenţa acestora face posibilă, de altfel, garantareasolidităţii financiare a acestei industrii în ansamblul ei, ceea ce conduce la sporirea încrederii publicului, element vital pentru funcţionarea companiilor de asigurări.
Factori de insolvabilitate
Managementul financiar modern şi calculul actuarial oferă diferite metode pentru adoptarea deciziilor privind structura optimă a capitalului, dar acestea au anumite limite. Nici cel mai precaut management nu poate garanta faptul că obligaţiile neprevăzute nu vor reduce capacitatea financiară a unei societăţi de asigurări, iar reglementările guvernamen tale nu pot preveni apariţia insolvabilităţii. În majoritatea cazurilor, eforturile autorităţilor de supraveghere au preîntâmpinat pierderile asiguraţilor. Cu toate acestea întârzierile plăţilor, nesiguranţa şi efectul psihologic care decurg din problemele de solvabilitate ale unui asigurător sunt foarte importante pentru situaţia financiară a acestuia.
Analiza companiilor de asigurări a contribuit la identificarea diferiţilor factori care duc la insolvabilitate, cei mai importanţi fiind:
- subscrierea, constituirea de rezerve şi soluţionarea de cereri de despăgubire necorespunzătoare;
- managementul incompetent sau de rea-credinţă;
- daunele provocate de catastrofe;
- controlul necorespunzător al cheltuielilor;
- strategia inadecvată de investiţii;
- tranzacţiile incorecte cu agenţii, brokerii sau reasigurătorii;
- frauda;
- dezvoltarea rapidă;
- situaţia financiară a reasigurătorului;
- programul de reasigurare inadecvat.
Rolul autorităţilor de supraveghere
Activitatea de supraveghere şi control realizată de instituţiile de supraveghere are câteva scopuri bine definite. În primul rând, se urmăreşte identificarea cât mai curând posibil a asigurătorilor care se confruntă cu probleme financiare şi care sunt implicaţi în activităţi ilegale. În al doilea rând, prin activitatea de supraveghere se urmăreşte obţinerea informaţiilor necesare pentru adoptarea unor măsuri adecvate fiecărei situaţii.
De asemenea, activitatea de supraveghere trebuie să confirme că societăţile de asigurări îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu reglementările legale în vigoare. Această activitate de supraveghere poate ajuta companiile să-şi rezolve problemele, protejând astfel atât interesele asiguraţilor, cât şi pe cele ale acţionarilor.
În majoritatea ţărilor, instituţiile de supraveghere au o relaţie atât de strânsă cu societăţile de asigurări încât ştiu fără a face vreo analiză care companii s-au extins peste măsură şi care au probleme cu solvabilitatea. Instituţiile de supraveghere sunt deseori criticate pentru că nu au intervenit din timp pentru prevenirea situaţiilor de faliment al societăţilor de asigurări.