1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

       După cel de-al doilea război mondial, Winston Churchil a considerat impetuos necesara, din raţiuni politice de securitate, constituirea unui guvern european la nivelul unei Europe Unite. Pe lângă aceste raţiuni care vizau securitatea de la nivelul internaţional, crearea „Statelor Unite ale Europei” viza şi aducerea unei bunăstări în rândurile cetăţenilor Europei. Unii sociologi au considerat că economia dezvoltată şi împiedicarea sărăciei conduc la rezolvarea problemelor ce ţin de securitate. De aceea, s-a considerat necesară crearea Uniunii Europene care să aibă la bază un sistem democratic în care toate statele membre să se regăsească şi care să conducă o serie de politici menite să vizeze interesul economic.

       Referitor la politicile interne ale Uniunii Europene, şi chiar a celor externe, se poate afirma că sunt legate de politica economico-monetară practicată.

       Deoarece până la atingerea scopului de a crea Uniunea Europeană, a fost nevoie de timp în care să se creeze un mediu adecvat, şi asupra politicii monetare s-au remarcat o serie de stadii ale evoluţiei.

       Anul 1952 a reprezentat un prim pas spre constituirea Uniunii Europene deoarece şase state vest-europene creează Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului. Cooperarea politică de la nivelul Europei a continuat să devină şi mai puternică astfel încât, în 1958, Be-Ne-Lux-ul, Franţa, R.F.G. –ul şi Italia ratifică Tratatul de la Roma, creându-se astfel Comunitatea Economică Europeană. Aceasta din urmă a fost destinată reducerii barierelor comerciale, eficientizării politicilor economice, coordonării politicilor în domeniul transporturilor şi agriculturii, înlăturării măsurilor care restrângeau libera competiţie şi promovării mobilităţii forţei de muncă şi a capitalului între ţările membre. Succesul său a fost foarte mare în ceea ce privea stimularea comerţului european, valoarea acestuia crescând ce patru ori, între 1958 şi 1968, încât au înflorit planuri pentru noi domenii de colaborare. Este important de subliniat că Tratatul de la Roma, în ciuda naturii sale economice s-a ocupat mai mult cu stabilirea unei păci de durată în Europa Occidentală decât cu ideologia pieţei libere. Comunitatea Economică Europeană a fost destinată în principal lansării unei uniuni politice foarte strânse şi pe termen lung între guvernele europene şi nu numai promovării comerţului internaţional de dragul acestuia. De fapt, integrarea politică s-a întărit înfiinţarea în anul 1967, atunci când Tratatul de Fuziune a combinat Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, formând un acord mai larg şi mai puternic, cunoscut sub numele de Comunitatea Europeană.

       La sfârşitul anilor 60, discuţiile privind colaborarea politică şi economică europeană au început din ce în ce mai mult să graviteze în jurul acordurilor privind rata de schimb, în parte datorită eşecului Acordului de la Bretton-Woods privind menţinerea stabilităţii monedei europene. Create în anul 1944 de reprezentanţii din 44 de ţări, acordurile de  la Bretton-Woods au adus o eră de stabilitate generală a ratei de schimb care a durat peste 20 de ani. În baza sistemului creat, monedele erau legate de dolarul american şi le era permisă fluctuaţia numai în limita unui procent deasupra sau sub valorile prestabilite. Sistemul Bretton-Woods al ratei de schimb fixe a jucat un rol crucial în stabilirea creşterii economice şi stabilităţii în Europa perioadei postbelice. Finalul deceniului al şaptelea se încheie cu semne tot mai dense de slăbiciune pe care acordurile de la Bretton-Woods începeau să le arate. Francul francez şi marca germană s-au devalorizat ameninţând astfel stabilitatea celorlalte monede europene. În luna decembrie a anului 1969, primului ministru luxemburghez, Pierre Werner, i s-a solicitat să redacteze un raport la nivel înalt al Comunităţii Europene consacrat creării unei uniuni monetare complete între economiile europene. Raportul Werner a fost dat publicităţii în anul 1970, folosind pentru prima dată termenul „Uniunea Economică şi Monetară”. Acest raport nu numai că a afirmat necesitatea unei cooperări monetare dar a mai sugerat în mod explicit faptul că este posibilă crearea unei monede unice europene.

              Sistemul Monetar European îndeplinea, aşadar, rolul unui sistem de schimburi stabile şi ajustabile. Toate aceste schimburi s-au realizat pe baza unor cursuri stabilite sub forma unui „coş monetar”, denumit ECU, în care valoarea era suma cantităţilor din fiecare monedă comunitară fixate proporţional cu ponderea economică a fiecărui stat membru. Deşi acordul Sistemului Monetar European nu a creat o monedă unică, el a blocat monedele participante în zone comerciale previzibile, ceea ce a promovat stabilitate economică şi în primul rând a condus la contracararea inflaţiei.

       La scurt timp după ce Comunitatea Europeană a aprobat Actul Unic European, Jacques Delors, pe atunci preşedintele Comisiei Europene, a dat publicităţii un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare. La fel cum procedase şi Raportul Werner, cu mulţi ani înainte, Raportul Delors din 1989 a prezentat un plan în trei etape pentru implementarea Uniunii Monetare, chemând la crearea unei singure monede transeuropene. Raportul Delors a fost primit foarte bine, atât de către persoanele care considerau că integrarea este cea mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de către persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale unor rate de schimb stabile. Euro a fost considerat de către unii analişti şi observatori ca fiind cea mai bună modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internaţională regională, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura ei ireversibilă. Odată ce monedele şi politicile monetare naţionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea să fie aduse înapoi.

       Comunitatea Europeană a lansat proiectul unificării monetare aproape imediat după publicarea Raportului Delors. Etapa I a Uniunii Economice şi Monetare a început în iulie 1990 şi a avut aceleaşi obiective ca şi Actul Unic European şi anume să asigure eliminarea definitivă a tuturor restricţiilor din calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi a capitalului. Atunci când şefii statelor europene s-au reunit apoi la Maastricht, în 1992, pentru a fonda Uniunea Europeană proiectul Uniunii Economice şi Monetare a devenit o parte a Uniunii Europene şi au fost întocmite planurile specifice etapelor a II-a şi a III-a ale procesului.

       Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 şi a fost caracterizată prin înfiinţarea Institutului Monetar European, care a devenit ulterior Banca Centrală Europeană. Institutul a folosit faza a II-a pentru a elabora planurile strategice şi operaţionale pentru  o politică monetară unică şi pentru a ajuta la stabilirea ţărilor care erau potrivite din punct de vedere economic pentru a adera la zona monedei unice. Tot în etapa a II-a a fost folosit pentru prima dată şi cuvântul EURO. Înaintea reuniunii la nivel înalt de la Madrid, din anul 1995, noua monedă era cunoscută în lume sub numele de ECU. Etapa a III-a a început apoi la  data de 1 ianuarie 1999. La aceea dată, la aproape trei decenii după ce Raportul Werner sugerase pentru prima dată acest concept, Euro a devenit moneda oficială pentru 11 ţări(Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Italia şi Spania). Deşi Uniunea Europeană avea în componenţă 15 state, Grecia, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia nu au adoptat moneda unică. În cazul Greciei neapartenenţa la Uniunea Monetară se justifică prin faptul că nu a îndeplinit criteriile de convergenţă stabilite de Tratatul asupra Uniunii Europene. Orice ţară  trebuie să fie responsabilă din punct de vedere fiscal şi să fie asemănătoare din punct de vedere economic cu celelalte ţări participante ale uniunii monetare pentru a putea garanta existenţa unei politici monetare unice. Referitor la celelalte 3 state cauza neapartenenţei este datorată electoratului din aceste ţări care se arată ostil faţă de EURO. Orice ţară membră a Uniunii Europene va putea adera la zona EURO, neexistând o limită prestabilită în ceea ce priveşte numărul de ţări participante.

       EURO a fost introdus în trei faze distincte. Prima fază a început la 1 mai 1998 atunci când Consiliul Europei a anunţat că 11 din acele 15 ţări membre ale Uniunii Europene vor introduce EURO. Următoarea fază a început la 1 ianuarie 1999 fiind caracterizată prin folosirea EURO ca monedă de cont. Ultima fază a început la 1 ianuarie 2002 dată la care s-au pus în circulaţie bancnotele şi monedele EURO pentru prima dată. Noua monedă este şi sub formă de bancnote de 5, 10, 20, 50, 100, 200, şi 500 EURO şi sub formă de monede de 1 sau 2 EURO dar şi monede ale subdiviziunii sale 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 cenţi.

       Banca Centrală Europeană este cea mai înaltă autoritate monetară din zona EURO fiind cel mai important determinant al stabilităţii şi succesului final al EURO, deşi stabilirea preţurilor sau controlul inflaţiei reprezintă obiectivul cel mai important al instituţiei. Strategia sa în domeniul politicii monetare este una flexibilă, ce se bazează pe trei piloni de menţinere:

  • controlul ofertei de monedă EURO;
  • monitorizarea directă a ratelor inflaţiei din zona EURO;
  • examinarea altor indicatori legaţi de preţuri.

       Pentru a putea controla oferta de monedă EURO, Banca Centrală Europeană se foloseşte de o serie de instrumente specifice de politică monetară, printre care constituirea unui necesar minim de rezervă, efectuarea unor tranzacţii de reachiziţie pe termen scurt, acordarea unor facilităţi a  împrumuturilor marginale şi a depozitărilor pe termen scurt.

       Modificările ratelor de schimb ale EURO, nu numai că au impact asupra stabilităţii preţurilor, dar ele afectează politicile economice. Prin urmare, Banca Centrală Europeană lucrează în legătură cu Consiliul Miniştrilor Economiei şi Finanţelor din Uniunea Europeană (ECOFIN) pentru a stabili politicile în ceea ce priveşte ratele de schimb în zona EURO. ECOFIN stabileşte regimurile în ceea ce priveşte ratele generale de schimb ale EURO, dar îi este cu desăvârşire interzis să întreprindă intervenţii concrete pe piaţă şi să pună în pericol stabilitatea preţurilor.

       Avantajele fundamentale ale monedei unice europene sunt:

  • reducerea costurilor tranzacţiilor;
  • eliminarea riscului legat de rate de schimb;
  • transparenţa mărită a preţurilor;
  • crearea unei pieţe financiare profunde.

       Pe lângă acestea mai apar şi o serie de avantaje economice indirecte cum ar fi: stabilirea macroeconomică, rate mai mici ale dobânzii, reformă structurală fundamentală, crearea unei noi monede globale în care să presează rezervele şi creşterea economică sporită.

       Toate aceste avantaje însă prezintă şi o serie de riscuri şi costuri. Costurile directe legate de implementarea EURO au fost formate din cheltuieli ocazionale de tranziţie, reducerea numărului locurilor de muncă cât şi o serie de costuri ocazionale referitor la costurile şi riscurile continue legate de menţinerea Uniunii Economice şi Monetare se poate spune că sunt mai puţin tangibile dar mai serioase, implicând susceptibilitatea faţă de şocurile economice şi discordia politică.

       Aşadar, puterea EURO este determinată de o varietate de factori printre care nivelul general al stabilităţii economice şi politice, stabilitate fiscală, balanţa contului curent, notele inflaţiei şi ale dobânzilor  şi utilizarea EURO ca monedă internaţională de rezervă.

       EURO a modificat şi modifică permanent mediile europene ale afacerilor şi impulsionează repoziţionarea în plan concurenţial în lumea întreagă. Impacturile strategice ale noii monede pot fi împărţite în şase domenii generale: pieţe, competiţie, produse, aprovizionare, finanţe şi organizare. 

       În concluzie, putem afirma că Uniunea Europeană şi Monetară a dat naştere unuia dintre cele mai mari şi mai puternice blocuri comerciale din lume, astfel încât se aşteaptă la o tendinţă generală de expansiune promovată de moneda unică europeană pe pieţele europene de acţiuni. În ceea ce priveşte produsul intern brut, populaţia, importurile şi nivelul de trai, piaţa unică europeană rivalizează cu cea a Statelor Unite ale Americii.

Loading...