1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

       Primele state membre ale Comunităţii Europene, au considerat, încă de la început, faptul că agricultura trebuie inclusă în piaţa comună. Astfel, textul Tratatului de la Roma, referindu-se la domeniul acţiunii comunitare, menţionează clar nevoia existenţei „unei politici comune în domeniile agriculturii şi pescuitului”. Această consideraţie se justifică prin problemele agriculturii şi pescuitului, probleme ce sunt mai des de natură structurală. Spre exemplu, particularităţile agriculturii ce nu fac posibil jocul liberalizării potrivit standardelor generale comunitare, conferă de regulă un regim aparte intervenţiilor autorităţilor publice.

       Într-o analiză a politicii agricole comune se ţine cont de o serie de probleme de maximă relevanţă. Mai întâi, se poate constata o elasticitate redusă a preţurilor la cerere şi ofertă, nu numai pe termen scurt, ci şi în dezvoltarea pe termen lung. Apoi, o creştere a producţiei nu este însoţită de o creştere corespunzătoare a pieţelor de desfacere atât pe plan intern comunitar, cât şi în raport cu pieţele externe. În plus, nivelul preţurilor produselor agricole este supus permanent presiunii interne a unei mai rapide creşteri a producţiei decât a cererii şi presiunii externe a ţărilor ce exportă produse agricole la preţuri reduse. Alte chestiuni sunt legate de veniturile scăzute ale fermierilor în comparaţie cu alte grupuri profesionale şi creşterea internă a întreprinderii agricole ce se face aproape exclusiv prin cumpărare de pământ, cumpărare ce poate fi supusă unor restricţii.

       Piaţa agricolă comună are enunţate două principii după care se ghidează. Acestea sunt formulate prin Tratatul de la Roma şi fac referire la:

  • extinderea pieţei comune la agricultură şi la comerţul cu produsele agricole şi piscicole;
  • aplicarea dreptului comunitar.

       Totodată, Tratatul de la Roma enunţă şi directivele generale ale politicii agricole comune:

  • creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie şi în special, munca;
  • asigurarea unui standard echitabil de viaţă pentru comunitatea agricolă, în special prin creşterea câştigurilor individuale ale persoanelor angajate în agricultură;
  • stabilirea disponibilităţilor ofertelor;
  • asigurarea ca ofertele să ajungă la consumatori la preţuri rezonabile.

       În promovarea acestei politici şi a metodelor speciale de aplicare ale ei trebuie să se ia în considerare:

  • natura specială a activităţii agricole care rezultă din structura socială a agriculturii şi din deosebirile dintre diverse regiuni agricole;
  • necesitatea de a se efectua adoptări corespunzătoare în mod gradual;
  • faptul că în statele membre agricultura constituie un sector strâns legat de economie, ca un întreg.

       Aceste obiective, conform Tratatului de la Roma, au ca modalităţi de realizare următoarele două direcţii principale de acţiune:

  • coordonarea eforturilor în domeniile formării profesionale, cercetării şi răspândirii cunoştinţelor agricole prin finanţarea la nivelul Comunităţii de proiecte şi instituţii, precum şi de promovarea măsurilor comune de consum a anumitor produse;
  • realizarea unei politici de organizare comună a pieţelor, a unor reguli comune privind concurenţa, precum şi coordonarea diverselor organizări naţionale de piaţă şi realizarea unei organizări europene a pieţei.

       În aplicarea dispoziţiilor Tratatului, instituţiile comunitare au adoptat o serie de acte normative menite să realizeze organizarea comună de piaţă în sectorul agricol. Dintre aceste acte normative se distinge, ca importanţă, Regulamentul 25/1982 prin care s-a instituit Fondul de Orientare şi Garanţie Agricolă. Acest regulament defineşte acţiunea Comunităţii în trei direcţii de bază şi anume: exportul către state terţe, regularizarea pieţelor, precum şi modificările de structură necesare unei bune funcţionări a pieţei comune.

       De asemenea, Regulamentul 789/1985 adoptat de Consiliu cuprinde importante prevederi referitoare la modernizarea exploatărilor agricole, încetarea activităţii unei categorii de agricultori, stimularea folosirii terenurilor arabile pentru perfecţionare structuri agricole etc..

       Un progres deosebit în dezvoltarea politicii comune agricole a fost marcat prin adoptarea în anul 1992 a Regulamentului 1766 care reglementează organizarea comună a pieţelor în sectorul cerealelor şi regimul de susţinere a producătorilor. Acest regulament reprezintă o adevărată reformă agricolă. Organizarea comună a pieţei cerealelor va presupune trei elemente: regimul comunitar al preţurilor, sistemul de intervenţie şi protejarea relaţiilor externe. În ceea ce priveşte producătorul, Consiliul a instituit un regim de susţinere în funcţie de culturile arabile şi în funcţie de suprafaţa exploatării. Noutatea constă în schimbarea regimului subvenţiilor prin preţuri garantate cu sistemul ajutoarelor directe în care plăţile se efectuează sub forma regimului  compensatoriu.

       Totodată, statele membre ale Uniunii Europene pun probleme stabilirii unor planuri de regionalizare pentru a determina diferitele regiuni ale producţiei conform criteriilor pertinente şi obiective, astfel încât să se distingă zone economice separate, de o mărime minimală, având caracteristici structurale specifice care influenţează randamentul: fertilitate, irigaţii etc.. Această regionalizare este necesară din punct de vedere al finanţării producătorilor în funcţie de cultura agricolă înfiinţată şi de randamentul ei conform zonei.

       În domeniul pescuitului, esenţa politicii comune constă în diminuarea discriminărilor pe criterii de naţionalitate, astfel încât să se permită accesul nediscriminatoriu în apele de pescuit a vaselor tuturor statelor membre ale Comunităţii.

          De la această regulă sunt admise trei excepţii, şi anume:

  • statele membre îşi vor putea menţine zona exclusivă de pescuit pe o distanţă de 12 mile maritime;
  • acordurile dintre statele membre încheiate anterior constituirii Comunităţii rămân în vigoare;
  • accesul nelimitat în apele portugheze şi spaniole a prezentat particularităţi, ele nefiind admise mai devreme de 2003.

       Reglementările Comunitare în domeniul politicii de pescuit mai cuprind reguli referitoare la cantităţile de peşte ce pot fi pescuite anual, precum şi măsuri de menţinere a preţurilor şi de asigurare a produselor din peşte.

       Regulamentul 170/83 conferă Consiliului Europei autoritatea de a decide cantităţile anuale de peşte ce pot fi pescuite, precum şi atribuţia de a stabili anual preţuri orientative pentru diverse specii de peşte, luând în considerare raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa comunitară.

       Tot în competenţa Comunităţii intră şi încheierea acordurilor cu terţe state în ceea ce priveşte accesul vaselor de pescuit ale acestora în apele teritoriale comunitare.

       Reforma în domeniul pescuitului şi acvaculturii s-a produs, ca şi în domeniul agricol, în anul 1992 prin elaborarea de noi regulamente în condiţiile în care s-a impus din ce în ce mai mult unele aspecte legate de combaterea supraexploatării, concurenţa externă, creşterea costului exploatării.

Loading...