1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Etapele şi procedurile de bază ale primirii de noi state ce au fost folosite şi în trecut sunt următoarele:

  • depunerea cererii de aderare;
  • avizul Comisiei Europene;
  • începerea negocierilor cu ţara candidată;
  • încheierea negocierilor;

       Astfel, de exemplu, în timp, aderarea la Comunitate a Greciei, a început prin depunerea cererii la 12 decembrie 1975, continuând cu elaborarea opiniei Comisiei la 29 ianuarie 1976. Procesul a continuat apoi cu desfăşurarea negocierilor între 27 iulie 1976 şi 28 mai 1979, iar aderarea s-a realizat la1 ianuarie 1981.

       Depunerea cererii de aderare este o decizie de maximă importanţă pentru statul în cauză. Potrivit Tratatului de la Maastricht, orice stat european poate să depună cerere pentru a deveni membru al Uniunii. Respectiva cerere, adresată Consiliului Miniştrilor va fi discutată şi analizată de acesta.

       După depunerea cererii de aderare, conform procedurii, Consiliul Miniştrilor consultă Comisia Europeană, cerându-i acesteia să elaboreze opinia referitoare la cerere. Opinia reprezintă o analiză aprofundată a situaţiei ţării candidate precum şi o evaluare a capacităţii acesteia de a îndeplini condiţiile de stat membru. Ea are menirea de a ajuta Consiliul Miniştrilor în luarea hotărârii sale, dacă şi cum să înceapă negocierile pentru aderare.

       Începerea negocierilor marchează un alt stadiu al procesului de extindere. Specificul acestei negocieri, constă în faptul că este mai degrabă un fel de conferinţă interguvernamentală între statele membre şi ţara candidată. Apoi, poziţiile Uniunii, decise în unanimitate de către Consiliu prezentate ţării candidate de către preşedinţia consiliului. La încheierea negocierilor, este pregătit un proiect al Tratatului de Aderare care este semnat numai după ce se primeşte acordul Parlamentului şi aprobarea unanimă a Consiliului de miniştri ai Uniunii Europene. Tratatul respectiv trebuie să fie ratificat de către toate statele membre şi ţările membre şi ţările candidate, în concordanţă cu prevederile lor constituţionale, care pot include şi referendumul.

       Aceste proceduri de aprobare şi ratificare reclamă timp, ceea ce înseamnă că între sfârşitul negocierilor şi aderare poate să treacă chiar un an sau mai mult.

       De menţionat este faptul că Uniunea Europeană a întocmit o strategie referitoare la preaderarea ţărilor asociate din Europa Centrală. Această strategie a luat în calcul şi datele la are cele 12 state şi-au depus cererile de aderare (Cipru şi Malta-1990, Ungaria şi Polonia-1994, România, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania şi Bulgaria-1995, Cehia şi Slovenia-1996).

       Strategia a fost pregătită de Comisia Europeană şi a avut ca bază hotărârea Consiliului European întrunit la Copenhaga în 1993, potrivit căreia ţările asociate din Europa Centrală care doresc să devină membre ale Uniunii Europene, pot să o facă de îndată ce sunt capabile să-şi asume obligaţiile impuse de calitatea de membru. Totodată, Consiliul European a definit şi condiţiile economice şi politice necesare pentru deţinerea calităţii de membru al Uniunii Europene. Aceste cerinţe sunt următoarele:

  • ţara candidată să aibă un nivel de stabilitate al instituţiilor care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectul pentru protecţia minorităţilor;
  • existenţa unei economii de piaţă funcţionale, ca şi capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor pieţei existente în Uniune;
  • capacitatea de a-şi asuma obligaţiile impuse de calitatea de membru, inclusiv aderarea la scopurile uniunii politice, economice şi monetare.

       Scopul urmărit prin această strategie este de a ajuta şi de a îmbunătăţi procesul pregătirii intrării în Comunitate a ţărilor din Europa Centrală. Elementul cheie al respectivei strategii constă în pregătirea ţărilor asociate în vederea integrării în piaţa internă a Uniunii. În acest scop, Consiliul European a solicitat Comisiei Europene realizarea unei Carte Albe pe această temă.

       Semnificaţia deosebită a strategiei de preaderare este ilustrată, intre altele, şi de faptul că atât pentru Uniunea Europeana cat si pentru tarile solicitante ea reprezintă cea mai serioasă responsabilitate. Astfel, Uniunea Europeană trebuie să se pregătească în vederea absorbţiei noilor membri, concomitent cu menţinerea scopurilor şi aspiraţiilor sale. În acest sens, ea este nevoită să-şi revizuiască substanţial instituţiile şi procedurilor decizionale, fapt reiterat şi prin Tratatul de la Amsterdam cât şi cel de la Nisa.

       La rândul lor, ţările asociate trebuie să depună eforturi deosebite în vederea reducerii distanţei ce separă actualmente sistemele politice şi economice al ţărilor central europene şi ale Uniunii Europene, încât, la aderare, ţările asociate să poată beneficia de calitatea de membru şi să-şi onoreze, totodată, obligaţiile care decurg din această calitate.

       În vederea realizării strategiei de preaderare sunt utilizate trei elemente principale:

  • acordurile Europene;
  • „dialogul structurat” ca şi cadru de comunicare;
  • fondurile derulate prin programele PHARE, SAPARD si ISPA

       Acordurile europene, în marea lor majoritate, pregătesc drumul spre o convergenţă progresivă, care vizează: dialogul politic şi integrarea economică, culturală şi financiară. Acestea prevăd constituirea unor Consilii de Asociere, care reprezintă în fond întâlniri bilaterale între Uniunea Europeană şi fiecare dintre ţările asociate. Consiliile de Asociere sunt sprijinite de Comitetele de asociere, care dezbat probleme de comerţ, şi de Comisii Mixte Parlamentare, care permit contactul între Parlamentul European şi Parlamentul statelor în cauză.

       Dialogul structurat reprezintă o creaţie a Uniunii Europene în privinţa abordării potenţialilor membri, dându-le acestora posibilitatea de a se implica mai mult în activitatea Uniunii, chiar înainte de începerea negocierilor pentru aderare. Consiliul European, întrunit la Copenhaga, a stabilit acest cadru de întâlniri bilaterale, regulate, la nivel ministerial, între ţările asociate şi Uniunea Europeană.

        Programul PHARE s-a născut din nevoia finanţării nerambursabile a eforturilor statelor partenere în procesul democratizării şi transformării lor economice. Având în vedere rolul programului PHARE în modernizarea statelor asociate, acestui program i s-au alocat sume importante în valoare de miliarde de Euro. Aceste sume au contribuit la punerea la dispoziţia statelor beneficiare tehnologie, consultanţă în materie de politică şi strategii de instruire, inclusiv de capital.

         SAPARD (Programul Special de Accedere pentru Dezvoltare Agricolă şi Rurală) are ca scop sprijinirea ţărilor candidate în soluţionarea problemelor de ajustare structurală în sectorul agricol şi cel rural, precum şi în introducerea acquis-ului comunitar privind Politica Agricolă Comună a UE. Programul SAPARD se întinde până în 2006 si finanţează proiecte majore de dezvoltare agricolă şi rurală şi are un buget anual de 520 milioane Euro.

        Programul ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Prea - Aderare) este unul din cele trei instrumente de finanţare nerambursabilă care vor sprijini ţările candidate în pregătirea lor pentru aderarea al Uniunea Europeană. ISPA va finanţa în perioada 2000-2006 proiecte în domeniul infrastructurii de transport şi de mediu. Programul a demarat la 1 ianuarie 2000 şi se derulează în cele zece ţări candidate din Centrul şi Estul Europei.

        Lărgirea Uniunii Europene s-a făcut în mai 2004 odată cu aderarea statelor amintite mai sus cu excepţia României şi Bulgariei. Între timp extinderea Uniunii Europene are în vedere, pe lângă cele două state rămase, şi eventuala includere a Turciei şi Republicii Moldova. Următorul val de aderare a fost anul 2007, prin integrarea Bulgariei şi României, acestea având, îndeplinite condiţiile de fond pentru integrare şi se află într-un stadiu avansat în ceea ce priveşte capitolele de negociere.

       Totuşi, lărgirea Uniunii Europene, pe lângă multiplele avantaje pe care le conferă ţărilor candidate (sprijinirea procesului de tranziţie către economia de piaţă şi democraţie; punerea la dispoziţie a tehnologiilor avansate pentru creşterea productivităţii şi a nivelului de trai, garantarea independenţei şi suveranităţii lor etc.), nu ar avea loc dacă nu ar aduce beneficii politice, economice şi geostrategice statelor deja membre ale Uniunii. Beneficiile politice ţin de promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii ţărilor europene, cât şi o mai bună colaborare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Beneficiile economice ţin de lărgirea pieţei unice cu circa o treime dacă ne raportăm la numărul de locuitori. Din punct de vedere geostrategic, beneficiile lărgirii Uniunii sunt legate de creşterea forţei sale economice, comerciale şi ştiinţifice, conferindu-i o mai mare putere politică.

       Într-o altă ordine de idei, putem spune că „avantajele lărgirii sunt mult mai mari decât dezavantajele”, însă, „trebuie avut în vedere că nu toate avantajele se pot măsura în cifre”, fapt ce va conduce la o regândire asupra distribuţiei fondurilor structurale de coeziune.

Loading...