1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante şi cele mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acţionează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi formarea profesională, educaţia, egalitatea de gen etc. Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat prin contribuţia Statelor Membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere (pentru perioada 2000-2006, suma aferentă reprezintă aproximativ o treime din bugetul UE2[1]). De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului.

În plus, politica regională este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin pentru reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces ţările în curs de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de organizare ale UE. Caracterul complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în care acesta integrează trei dintre obiectivele prioritare ale UE: coeziunea economică şi socială, extinderea aplicării principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă. Astfel, coeziunea economică şi socială nu numai că este prezentă la nivelul obiectivelor fondurilor structurale, dar importanţa sa este reflectată prin crearea unui fond omonim (Fondul de coeziune) ce sprijină grăbirea procesului de convergenţă şi atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale UE, a patru State Membre mai puţin dezvoltate: Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda. Principiul subsidiarităţii - care reprezintă gradul crescut de implicare a Statelor Membre în dezvoltarea şi implementarea politicilor comunitare- este present şi la nivelul altor politici.

În contextul de faţă, acest principiu are aplicabilitate în negocierea finanţării din fondurile de solidaritate de către fiecare stat în parte (în funcţie de priorităţile naţionale şi regionale) precum şi în responsabilitatea ce revine acestora din urmă în implementarea, monitorizarea şi evaluarea programelor stabilite de comun acord. Strategia dezvoltării durabile[2] este prezentă ca prioritate a programelor de solidaritate europeană, în special prin accentul pus pe protecţia mediului şi pe dezvoltarea de măsuri în această direcţie.

Însă această strategie nu este numai europeană, ci există ca strategie globală promovată în toată lumea prin variate acorduri internaţionale, ceea ce subliniază o dată în plus caracterul complex al politicii de dezvoltare regională şi coerenţa internă a obiectivelor comunitare.

Cercetările în domeniu identifică cinci perioade ale dezvoltării regionale europene[3]. Aceste perioade diferă unele de altele prin obiectivele formulate, instituţiile responsabile de coordonare şi prin instrumentele şi măsurile de realizare.

În prima perioadă, care începe cu semnarea dezvoltarea regională revenea în exclusivitate statelor naţionale care era realizată prin intermediul instituţiilor de resort din cadrul guvernelor centrale. Scopul politicilor de dezvoltare regională naţionale promovate era de a reduce disparităţile regionale din cadrul naţional. Principalele instrumente folosite în această perioadă cuprindeau programe de stimulare fiscală a economiei locale prin aplicarea de facilităţi financiare pentru întreprinzătorii care activau sau erau dispuşi să investească în regiuni slab dezvoltate. O politică regională centralizată era considerată metoda cea mai eficientă de reducere a decalajelor de dezvoltare, în acelaşi timp, constituia într-un mecanism de garantare pentru agenţii economici care activau în zonele defavorizate. La nivel european se recunoştea existenţa disparităţilor regionale, atât în cadrul naţional, cât şi în cel european, însă tratatele privind comunităţile europene nu conţin prevederi prin care să se formuleze măsuri de abordare a acestei probleme la nivel european.

Începutul celei de-a doua perioade coincide cu crearea în 1975 a Fondului European de Dezvoltare Regională. La începutul anilor '80, politicile naţionale centralizate au început să-şi piardă din popularitate, cauzele principale fiind: (i) creşterea nivelului comerţului între state; (ii) eficienţa slabă a programelor naţionale de dezvoltare, (iii) dezvoltarea unei politici de dezvoltare regională europene şi (iv) finanţarea programelor de dezvoltare regională din Fondurile Structurale Europene. În această perioadă, se observă o schimbare fundamentală şi în instrumentele folosite prin trecerea de la stimulentele fiscale la stimulente financiare. Obiectivul principal al dezvoltării regionale era asigurarea competitivităţii firmelor şi a sectoarelor. Elaborarea şi implementarea unei politici de dezvoltare regională la nivel european era condiţionată de nevoia de coordonare a eforturilor de dezvoltare a regiunilor slab dezvoltate din Comunitatea Europeană.

A treia perioadă demarează odată cu aderarea la Comunitatea Europeană a Spaniei şi Portugaliei şi adoptarea Actului Unic European în 1986. Aceste transformări au reanimat discuţiile legate de asigurarea coeziunii sociale şi economice din Comunitate. Ca urmare, în 1988 au fost revizuite organizarea şi priorităţile Fondurilor Structurale Europene. Unul dintre principalele rezultate a fost acela de susţinere politică a principiului de coeziune. Rezultatul acestei schimbări a fost o dublare, în şase ani, a bugetului destinat finanţării programelor de dezvoltare regional din resursele Fondurilor Structurale.

A patra perioadă este marcată de introducerea, prin Tratatul de la Maastricht din 1993, a Fondului de Coeziune ca parte a Fondului European de Dezvoltare Regională. Scopul acestui nou fond a fost acela de a întări coeziunea economică şi socială a regiunilor Comunităţii Europene prin asistarea ţărilor membre mai puţin dezvoltate în participarea la uniunea economică şi monetară. Asistenţa alocată din Fondul de Coeziune a permis Irlandei, Greciei, Portugaliei şi Spaniei să îndeplinească criteriul de convergenţă pentru participarea la uniunea economică şi monetară. În concordanţă cu introducerea stimulentelor financiare, principalele instrumente de politici regionale europene au devenit Fondurile Structurale europene.

 

[1]  Este vorba de 35% din bugetul UE (http://europa.eu.int/comm/regional_policy)

[2] Dezvoltare durabilă în sensul promovării dezvoltării economice ţinând cont de impactul acesteia asupra mediului şi asupra conservării resurselor naturale, ca responsabilitate faţă de generaţiile viitoare .

[3] Profiroiu Marius; Popescu Irina - Politici europene, Editura Economica, Bucuresti, 2003

 

Loading...