1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Politica de solidaritate şi coeziune a Uniunii Europene este implementată cu ajutorul instrumentelor sau fondurilor de solidaritate, care se adresează ţărilor membre UE în principal şi regiunilor în special, dar nu exclude şi ţările în curs de aderare pentru care au fost create instrumente şi fonduri speciale. Pilonul principal al acestei politici îl constituie Fondurile structurale, alături de care stau două fonduri speciale: Fondul de Coeziune Socială şi Fondul European de Solidaritate (FES şi Fondul de Coeziune fiind numite şi instrumente structurale)[1].

În ceea ce priveşte ţările în curs de aderare, există trei fonduri de pre-aderare care prefigurează instrumentele structurale şi exprimă principiul solidarităţii: Phare, ISPA şi SAPARD.

Funcţionarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform sistemului NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii Europene, ultima dată amendat în luna mai 2003[2]. Conform acestuia, regiunile UE se împart, în funcţie de populaţia lor, în trei categorii NUTS:

  • NUTS 1 – cu o populaţie între 3 000 000 - 7 000 000 locuitori;
  • NUTS 2 - cu o populaţie între 800 000 -3 000 000 locuitori
  • NUTS 3 - cu o populaţie între 150 000 – 800 000 locuitori.

       Menţionăm că NUTS 2 este nivelul la care este implementată politica de dezvoltare regională în SM ale UE.

Fondul de solidaritate al Uniunii Europene (The European Union Solidarity Fund)[3]este cel mai nou fond al politicii regionale şi a fost înfiinţat în noiembrie 2002[4], în urma inundaţiilor ce au afectat Franţa, Germania, Austria şi Republica Cehă.

    Obiectivul acestui fond este de a facilita exprimarea solidarităţii UE faţă de populaţia unui Stat Membru sau în curs de aderare, care a fost afectată de un dezastru natural major. Astfel, acesta este un fond care permite reacţia imediată, eficientă şi flexibilă, în funcţie de natura şi de amploarea situaţiei.

    Acest fond va fi folosit numai în cazul dezastrelor naturale majore, cum sunt inundaţiile din august 2002, care au dus la înfiinţarea sa (noiembrie 2002) sau incendiile spontane din Portugalia (iulie 2003), şi care au repercusiuni importante asupra condiţiilor de viaţă, mediului înconjurător sau economiei ţărilor afectate, inundaţiile din iulie 2008 din Româia (regiunea nord-est). Pentru a estima amploarea unui dezastru natural şi justifica utilizarea acestui fond, au fost stabilite două criterii:

  1. în cazul unui stat: pierderi estimate la 3 mld. EURO (preţuri 2002), sau la mai mult de 0,6% din venitul naţional brut;
  2. în cazul unor dezastre regionale extraordinare: daune mai mici decât această limită (3mld EURO), care afectează cea mai mare parte a populaţiei şi au consecinţe majore şi de durată asupra condiţiilor de viaţă şi stabilităţii economice a regiunii respective (se acordă o atenţie specială regiunilor îndepărtate şi izolate);

   Suma maximă alocată anual Fondului de Solidaritate este de 1 mld. EURO. Modalitatea de asistenţă a acestui fond constă în acordarea unei singure tranşe de finanţare pentru ţara/regiunea solicitantă, care este complementară eforturilor naţionale şi care nu necesită co-finanţare din partea statului afectat. Pentru a obţine acest sprijin, statul în cauză trebuie să înainteze o cerere Comisiei Europene, în termen de 10 săptămâni de la înregistrarea primei pagube cauzate de dezastru. În cadrul acestei aplicaţii trebuie oferite informaţii referitoare la amploarea şi impactul pagubelor înregistrate, trebuie estimată suma solicitată şi indicate alte surse de finanţare naţională, comunitară şi/sau internaţională.

În cazul în care estimarea finală a dezastrului este semnificativ mai mică decât s-a prevăzut iniţial (şi s-a solicitat de către statul în cauză), Comisia Europeană va cere rambursarea diferenţei. Fondul finanţează în general acţiuni reparatorii pentru daune care nu pot fi asigurate.

Acţiunile eligibile pentru finanţare din cadrul acestui fond sunt:

  • reabilitarea imediată a infrastructurii, a uzinelor electrice, uzinelor de apă (atât de alimentare cu apă, cât şi a staţiilor de epurare), a telecomunicaţiilor, transportului, sănătăţii şi educaţiei;
  • asigurarea de locuinţe temporare şi servicii de salvare, ca răspuns la nevoile imediate ale populaţiei afectate;
  • asigurarea imediată a structurilor şi măsuri imediate de protecţie a patrimoniului cultural;
  • curăţarea imediată a zonelor lovite de dezastru, inclusiv a zonelor naturale.

Implementarea grantului primit constituie responsabilitatea statului beneficiar, precum şi coordonarea cu alte fonduri comunitare în vederea complementării finanţării, cu menţiunea ca acestea să nu fie celelalte fonduri ale politicii regionale.  Suma alocată trebuie cheltuită pe parcursul unui singur an, iar ceea ce nu s-a utilizat în acest interval trebuie rambursat.

 Evaluarea impactului, utilităţii şi eficienţei acestui fond se realizează anual. Astfel, la data de 1 iulie a fiecărui an, Comisia trebuie să prezinte un raport referitor la activitatea Fondului de Solidaritate.

 

   Fondul de coeziune apare ca un instrument special al politicii de solidaritate şi, prin circumstanţele în care a fost înfiinţat, trimite în mod direct la principiile acestei politici şi la unul din scopurile principale ale Uniunii Europene: de a promova progresul economic şi social şi de a elimina diferenţele care există între standardele de viaţă la nivelul diferitelor regiuni şi State Membre. Conceptul de coeziune economică şi socială s-a cristalizat ca politică europeană de sine stătătoare prin Actul Unic European (în 1986), iar prin Tratatul de la Maastricht (1992) a fost corelat cu realizarea uniunii economice şi monetare, având astfel un rol major în funcţionarea eficientă a pieţei şi monedei unice europene.

   Înfiinţat în 1993 pentru a sprijini Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda – care, din punct de vedere economic, se situau la un nivel inferior comparativ cu celelalte State Membre – Fondul de coeziune a trecut deja printr-un proces de reformă, în 1999 (odată cu întreaga politică structurală) şi are două etape de funcţionare: 1994 – 1999 şi 2000 – 2006, plus perioada 2007-2013. De menţionat este faptul că, deşi sunt eligibile în cadrul acestui fond numai statele al căror Produs Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor se situează sub 90% din media UE, pentru perioada 2000 – 2006 au rămas  aceleaşi state, deşi Irlanda şi anumite regiuni din Spania au depăşit acest prag.

Pentru perioada 2007-2013, Fondul de Coeziune se adresează următoarelor ţări : Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Spania este eligibilă, pe bază tranzitorie, deoarece PNB-ul său pe cap de locuitor este inferior mediei înregistrate pentru Uniunea Europeană cu 15 state membre.

Procesul de reformă nu a adus schimbări de substanţă şi nu a modificat caracteristicile acestui fond, ci s-a adresat mai degrabă aspectelor administrative, promovând subsidiaritatea şi întărind rolul SM în controlul financiar; mici amendamente au fost făcute şi condiţiilor de asistenţă, dispărând astfel condiţionalitatea dată de criteriul deficitului bugetar al statului beneficiar în continuarea finanţării (ajutorul nu mai este suspendat în cazul depăşirii pragului de 3%)[5] şi fiind încurajate utilizarea de fonduri suplimentare private şi aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”.

     Domeniile în care acţionează Fondul de coeziune sunt protecţia mediului înconjurător şi reţelele trans-europene asociate infrastructurilor de transport, sprijinul financiar acordat nu este structurat pe programe ci pe proiecte, fiecare proiect primind finanţare în proporţie de 80 – 85% din totalul costurilor eligibile.

Finanţarea celor două domenii este echilibrată, fiecare primind 50% din bugetul alocat acestui fond. Proiectele sunt selectate şi implementate de către statele membre beneficiare, care sunt responsabile şi de managementul şi monitorizarea lor financiară.

Pentru perioada 2000 – 2006 bugetul estimat al Fondului de coeziune se ridică la suma de 18 mld. Euro (valoarea din 1999), cu o medie anuală de 2,5 mld. Euro; pentru perioada anterioară de programare (1994 – 1999) au fost prevăzute 15,15 mld. Euro (valoarea din 1992) şi alocate 16,7 mld.Euro (diferenţa apărută fiind datorată ratei inflaţiei, astfel încât să se păstreze valoarea reală a finanţării).

Referitor la domeniile menţionate anterior, acestea sunt configurate în funcţie de caracteristicile politicii comunitare aferente şi de direcţiile de dezvoltare prefigurate, ceea ce înseamnă că sunt acceptate numai proiectele care contribuie la realizarea acestora, sau care sunt compatibile cu alte politici comunitare sau acţiuni din cadrul FS.

Astfel, în ceea ce priveşte mediul, proiectele care vor fi finanţate trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor de mediu ale UE[6], şi anume:

  • conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
  • protecţia sănătăţii populaţiei;
  • crearea condiţilor necesare utilizării prudente şi raţionale a resurselor naturale.

În particular, direcţiile prioritare în cadrul acestui domeniu sunt reprezentate de:

  • rezerva de apă potabilă,
  • tratarea apei menajere,
  • depozitarea deşeurilor solide.

Alături de acestea, sunt eligibile şi proiecte ce vizează re-împădurirea terenurilor, controlul eroziunii solului şi conservarea naturii.

În domeniul infrastructurii de transport sunt eligibile proiectele care îşi propun să creeze sau să dezvolte infrastructura la nivelul Reţelei Trans-Europene de Transport (TEN)[7], sau care asigură acces la această reţea.

Coeziunea economică şi socială rămâne o dimensiune esenţială a politicii Uniunii Europene iar caracterul său prioritar se păstrează, în perspectiva următoarelor extinderi şi acceptării de noi State Membre.

Fondul de coeziune ajută statele membre cu produs naţional brut (PNB) pe cap de locuitor de mai puţin de 90% din media comunitară să-şi reducă diferenţele dintre nivelurile de dezvoltare economică şi socială şi să-şi stabilizeze economiile. Aceasta susţine acţinuni din cadrul obiectivului "Convergenţă" şi se află sub incidenţa aceloraşi reguli de programare, de gestionare şi de control ca în cazul FSE şi FEDR.

Fondurile structurale - Spre deosebire de cele două fonduri prezentate anterior (Fondul de solidaritate şi Fondul de coeziune) care funcţionează pe bază de proiecte, FS – dată fiind amploarea lor – funcţionează pe bază de programe, acestea fiind la rândul lor structurate în funcţie de domeniile şi obiectivele prioritare ale politicii regionale.

Principiile care stau la baza operaţionalizării fondurilor structurale au fost şi ele uşor modificate în urma reformei din 1999, fiind întărite sau devenind mai specifice. Principiul concentrării nu se mai regăseşte în mod explicit, fiind însă principiul director al reformei[8].

    Astfel, dacă pentru perioada 1994 – 1999 principiile operaţionale erau: parteneriatul, programarea şi coerenţa internă, adiţionalitatea (sau coerenţa externă) şi concentrarea, în noua variantă reprezentată de Agenda 2000, acestea au devenit:

  1. a) principiul programării;
  2. b) principiul parteneriatului;
  3. c) principiul adiţionalităţii;
  4. d) principiul monitorizării, controlului şi evaluării.

               Schimbarea survenită nu este neapărat una de substanţă cât una de orientare, fiind promovate simplificarea şi descentralizarea managementului fondurilor structurale, printr-o împărţire mai clară a responsabilităţilor şi o întărire a principiului general al subsidiarităţii – ceea ce înseamnă creşterea rolului autorităţilor naţionale şi locale în implementarea programelor.      

  1. a) Principiul programării este unul din elementele esenţiale ale operaţionalizării FS şi se referă la pregătirea planurilor multianuale de dezvoltare[9], care se realizează pe baza deciziilor luate în parteneriat cu SM şi printr-o serie de etape succesive, finalizându-se cu asumarea de sarcini de către organisme publice sau private (care le vor şi realiza)[10].

   Astfel, într-o primă etapă, statele membre vor înainta Comisiei Europene planuri naţionale de dezvoltare şi conversie bazate pe priorităţile naţionale şi regionale şi care vor conţine:

  • descrierea detaliată a situaţiei curente în regiunea/statul respectiv;
  • descrierea strategiei celei mai potrivite pentru realizarea obiectivelor menţionate;
  • indicarea formei şi utilizării contribuţiei fondurilor structurale.

    În etapa următoare SM trebuie să înainteze Comisiei aşa numitele documente de programare, documente realizate conform criteriilor trasate de aceasta şi care pot fi de doua tipuri:

 

Tabelul nr 1: Documente de programare ale Fondurilor Structurale

DCSC (> PO)

DUP (sub 1 mlrd. EURO)

- transpus într-o serie de programe operaţionale

- un singur document

 

- aprobat de Comisia Europeană, de comun acord cu Statul Membru aferent

- aprobat de Comisia Europeană

 

- conţine: strategia şi priorităţile de acţiune ale ambelor părţi, obiectivele lor specifice,contribuţia financiară din partea Fondurilor structurale şi alte resurse financiare

- conţine: informaţii cuprinse in DCSC şi

panul peraţional (priorităţile rogramului, curtă descriere a măsurilor propuse şi un plan financiar orientativ)

 

 

  (1) Documente Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC) – care sunt apoi transpuse în Programme Operaţionale (PO), sau (2) Documente Unice de Programare (DUP), diferenţa fiind dată de amploarea lor şi nu de natura acestora (cum se poate observa în tabelul de mai sus).

  Pe baza acestor documente de programare are loc un proces de negociere între Comisia Europeană şi statele membre, proces care se finalizează cu alocarea orientativă a fondurilor structurale pentru fiecare stat în parte.

  1. b) Principiul parteneriatului presupune o strânsă colaborare între Comisie şi autorităţile naţionale, regionale şi locale, parteneri economici şi sociali şi alte organisme competente, în special prin implicarea acestora în toate etapele FS – de la elaborarea şi aprobarea planurilor de dezvoltare la implementarea şi monitorizarea acestora. Acest principiu subliniază gradul de descentralizare ce caracterizează întreaga politică regională şi aplicabilitatea subsidiarităţii.
  2. c) Principiul adiţionalităţii are în vedere completarea asistenţei comunitare prin finanţare naţională, astfel încât fondurile comunitare să nu înlocuiască fondurile naţionale alocate pentru dezvoltarea unui anumit sector, ci să vină în completarea acestora.
  3. d) Principiul monitorizării, evaluării şi controlului este elementul de noutate adus de reforma din 1999 în domeniul fondurilor structurale. Astfel, conform noului regulament, SM au atribuţii administrative şi au obligaţia de a desemna:
  • autoritate naţională corespunzătoare fiecărui program al fondurilor structurale,
  • comitete de monitorizare.

   Responsabilitatea autorităţilor naţionale acoperă aspecte legate de implementarea, administrarea corectă şi eficacitatea programului respectiv, cum ar fi: colectarea de informaţii statistice şi financiare, pregătirea şi transmiterea de rapoarte către Comisie, organizarea de evaluări intermediare, etc.

   Comitetele de monitorizare sunt conduse de un reprezentant al autorităţii naţionale de implementare şi vin în completarea activităţilor acestora prin asigurarea calităţii şi eficienţei[11] în implementarea măsurilor structurale. Referitor la procedura de evaluare, aceasta este de trei tipuri: ex-ante, intermediară şi ex-post.

  Evaluarea ex-ante presupune evaluarea sau aproximarea efectului socio-economic, anterior implementării măsurilor unui program şi este în responsabilitatea autorităţilor competente ale SM.

 Evaluarea intermediară are loc la mijlocul perioadei de desfăşurare a unui program[12] şi este efectuată de Comisia Europeană, în colaborare cu autoritatea naţională aferentă.

 Evaluarea ex-post are loc după încheierea perioadei de funcţionare a unui program (2006) şi este realizată de Comisia Europeană, în colaborare cu statele membre şi autorităţile naţionale aferente.

 Tot sub incidenţa acestui principiu intră şi modalităţile de plată şi control financiar, ceea ce înseamnă că fiecare Stat Membru are obligaţia de a desemna, pe lângă autoritatea naţională de gestionare corespunzătoare fiecărui program, şi o autoritate de plăţi („paying authority”).

  Aceasta funcţionează ca intermediar între Comisie şi ultimii beneficiari şi, împreună cu autoritatea naţională, asigură respectarea regulilor de utilizare a finanţării comunitare de către aceştia. Controale ad-hoc şi audituri financiare sunt efectuate regulat de Comisia Europeană, în mod aleatoriu şi în limita a 5% din bugetul fiecărui program.

            Obiectivele care trasează liniile de acţiune ale fondurilor structurale sunt specifice fiecărei perioade de programare a acestora şi se stabilesc în funcţie de principalele priorităţi identificate în vederea reducerii discrepanţelor economice şi sociale la nivel comunitar. Astfel, ele apar sub denumirea de obiective prioritare şi trimit în mod direct la sectoarele ce necesită intervenţie structurală[13].

Obiectivele prioritare ale Fondurilor Structurale pentru perioada 2007-2013 sunt reglementate prin Regulamentul Consiliului (EC) Nr. 1083/2006 din 11 Iulie 2006.

 

Obiectivul Convergenţă: promovează dezvoltarea şi ajustările structurale ale regiunilor care înregistrează întârzieri în dezvoltare.

  • Este finanţat prin FEDR, FSE, Fond de Coeziune.
  • Acoperă zone NUTS nivel II (nivel-regiune), al căror PIB pe locuitor este sub 75% din media UE.

 

Obiectivul Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă: sprijină regiunile care nu sunt eligibile pentru obiectivul Convergenţă.

  • Este finanţat de FEDR şi FSE
  • Acoperă zonele NUTS nivel III (nivel-judeţ) sau mai mici, inclusiv zone cu schimbări socio-economice în sectoarele industrial şi de servicii, zone rurale în declin, zone urbane în dificultate şi zone dependente de pescuit.

Obiectivul Cooperare teritorială europeană: sprijină regiuni, judeţe şi zone transnaţionale  

  • Este finanţat de FEDR
  • Acoperă zonele NUTS nivel III(nivel-judeţ) ce sunt graniţe interne ale UE, precum şi anumite graniţe externe.

 Orientările Strategice pentru Coeziune. Orientările Strategice pentru Coeziune economică, socială şi teritorială reprezintă un cadru general unitar pentru toate Statele Membre în vederea pregătirii documentelor programatice pentru FSC pentru perioada 2007-2013 (Cadrul Strategic Naţional de Referinţă şi Programele Operaţionale). Liniile directoare pentru Coeziune au în vedere rolul politicii de coeziune în implementarea politicilor Uniunii Europene, coerente cu Agenda Lisabona.

 

Principiile de programare ale Fondurilor Structurale şi de Coeziune[14]

  1. Complementaritate: Acţiunile comunitare trebuie să fie complementare sau să contribuie la operaţiunile naţionale corespondente.
  2. Parteneriat: Acţiunile Comunitare trebuie realizate printr-o strânsă consultare între Comisie şi Statele Membre, împreună cu autorităţi şi organisme numite de Statele Membre, cum ar fi autorităţi regionale şi locale, parteneri economici şi sociali. Parteneriatul trebuie să acopere pregătirea, finanţarea, monitorizarea şi evaluarea asistenţei financiare. Statele Membre trebuie să asigure asocierea partenerilor relevanţi la diferite stadii ale programării.
  3. Subsidiaritate: Fondurile Structurale nu sunt direct alocate proiectelor alese de Comisie. Principalele priorităţi ale programului de dezvoltare sunt definite de autorităţi naţionale/regionale în cooperare cu Comisia, dar alegerea proiectelor şi managementul lor sunt sub responsabilitatea exclusivă a autorităţilor naţionale şi regionale.
  4. Adiţionalitate: Ajutorul Comunitar nu poate înlocui cheltuieli structurale publice sau altele echivalente ale Statelor Membre. Bugetele Programului pot include atât fonduri UE cât şi fonduri naţionale din surse publice sau private.
  5. Compatibilitate: Operaţiunile finanţate de Fonduri Structurale trebuie să fie în conformitate cu prevederile Tratatului UE, precum şi cu politicile şi acţiunile UE, inclusiv regulile privind concurenţa, achiziţiile publice, protecţia mediului, promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei.
  6. Programare: Acţiunea comună a UE şi Statelor Membre trebuie să fie implementată pe o bază multianuală printr-un proces de organizare, luare de decizii şi finanţare bazat pe formularea de strategii integrate şi coerente multi-anuale şi definirea de obiective concrete.
  7. Concentrare: Fondurile Structurale sunt concentrate pe câteva obiective prioritare; de fapt, o mare parte a acestora acoperă un număr limitat de zone, care au nevoie de sprijin pentru dezvoltarea lor, iar resursele rămase sunt dedicate anumitor grupuri sociale care se confruntă cu dificultăţi în toată Uniunea Europeană, fără a satisface criterii geografice speciale.

Fonduri europene complementare Fondurilor Structurale şi de Coeziune

Complementar acţiunilor susţinute din Instrumentele Structurale, vor fi susţinute totodată investiţii în domeniul dezvoltării rurale şi pescuitului, prin instrumente precum:

  • Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), care finanţează investiţii pentru creşterea competitivităţii în agricultură şi silvicultură, protecţia mediului, ameliorarea calităţii vieţii şi diversificarea activităţilor economice în spaţiul rural;
  • Fondul European pentru Pescuit (FEP), care susţine dezvoltarea durabilă a sectorului de pescuit şi a zonelor de coastă unde acest sector este preponderent.

Instrumentele structurale ale Uniunii Europene au rolul de a stimula creşterea economică a statelor membre ale Uniunii şi de a conduce la reducerea disparităţilor dintre regiuni. Ele nu acţionează însă singure, necesitând asigurarea unei contribuţii din partea statelor membre implicate. Ele sunt co-finanţate în principal din resursele publice ale statului membru, însă în multe domenii este necesară şi contribuţia financiară privată, aceasta fiind încurajată în cele mai multe cazuri.

            Fondurile Structurale şi de Coeziune (FSC), sau Instrumentele Structurale, sunt instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană acţionează pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale.

Regulile generale privind Fondurile Structurale şi de Coeziune sunt stabilite prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 1083/2006 din iulie 2006, care defineşte regulile generale privind Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune.

În termeni financiari, aceste instrumente ocupă al doilea loc ca pondere în bugetul Uniunii Europene, destinat politicilor europene. Acestea cuprind:

  • Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), reglementat prin Regulamentul 1080/2006 al Consiliului Uniunii Europene şi al Parlamentului European, care susţine dezvoltarea economică durabilă la nivel regional şi local prin mobilizarea capacităţilor locale şi diversificarea structurilor economice în domenii precum cercetare şi dezvoltare tehnologică, inovare şi antreprenoriat, societatea informaţională, IMM-uri, protecţia mediului, turism, energie;
  • Fondul Social European (FSE), reglementat prin Regulamentul 1081/2006 al Consiliului Uniunii Europene şi al Parlamentului European, fond care contribuie la sporirea adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor, creşterea accesului pe piaţa forţei de muncă, prevenirea şomajului, prelungirea vieţii active şi creşterea gradului de participare pe piaţa muncii a femeilor şi imigranţilor, sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate şi combaterea discriminării.
  • Fondul de Coeziune, reglementat prin Regulamentul 1084/2006 al Consiliului Uniunii Europene, prin care se finanţează proiecte în domeniul protecţiei mediului şi reţelelor de transport transeuropene, proiecte în domeniul dezvoltării durabile precum şi proiecte care vizează îmbunătăţirea managementului traficului aerian şi rutier, modernizarea transportului urban, dezvoltarea şi modernizarea transportului multimodal.

    Schimbările aduse de noul regulament constau în introducerea unor prevederi ce au în vedere favorizarea pescuitului la scară mică (şi a pescuitului independent) şi sprijinirea tinerilor pescari în achiziţionarea primului lor vas de pescuit. Un element de noutate este accentul crescut care s-a pus pe aspectele de mediu, acordându-se prioritate proiectelor colective dezvoltate în cadrul industriei piscicole. Alte modificări se referă la regulile de reînnoire a flotelor de pescuit şi introducerea de condiţii privind crearea de întreprinderi mixte, cu scopul de a preveni pescuitul în exces. Alături de noile prevederi, au fost reînnoite măsurile privind investiţiile în industria de prelucrare şi piscicultură, precum: construcţia, lărgirea şi modernizarea fabricilor pentru prelucrarea peştelui şi a fermelor de peşte.

 

[1] Bârzea Cezar - Politicile si institutiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucuresti, 2001

[2] Regulation (EC )NO.1059/2003.

[3] Numit şi Fondul European de Solidaritate (European Solidarity Fund)

[4] Council Regulation (EC) No 2012/2002 of 11 November 2002 establishing the European Union Solidarity Fund [Official Journal L 311 of 14.11.2002].

 

[5] http://europa.eu.int/scadplus/leg/en/lvb/l60018.htm

[6] Pentru detalii privind politica de mediu în UE şi obiectivele acesteia, vezi broşura corespunzătoare din cadrul seriei de micromonografii

[7] Trans-European Transport Network (TEN)

[8] Prin reformă, cele 7 obiective ale perioadei 1994-1999 sunt concentrate în 3 obiective pentru perioada 2000-2006.

[9] Bârzea Cezar - Politicile si institutiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucuresti, 2001

[10] Pentru exemplificarea acestei situaţii, vezi partea referitoare la politica regională în România.

 

[11] Carta verde a dezvoltării - Politica de dezvoltare regională în România, Guvernul României şi Comisia Europeană, Programul PHARE, Bucureşti, 1997.

[12]Raport asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003”, Guvernul României, iunie 2003

[13] Second progress Report on Economic and Social Cohesion”, European Commision, COM (2003)/4 „The Leipzig Declaration – The Future of the European Cohesion Policy”, CdR 118/2003 fin 2.

[14] Carta verde a dezvoltării - Politica de dezvoltare regională în România, Guvernul României şi Comisia Europeană, Programul PHARE, Bucureşti, 1997.

 

Loading...