Economie

Economia de schimb nu poate evolua fără existenţa unor mijlocitori ai schimbului, bunuri de referinţă, în raport de care să se stabilească valoarea celorlalte bunuri şi servicii.

Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi servicii. Astfel că bani au constituit foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltării umane, cum ar fi: scoicile, pieile, cerealele, pietrele, metalele, hârtia, plasticul.

Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă prin funcţiile îndeplinite:

1. a) Funcţia de măsură a valorii Prin această funcţie, moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor. De altfel, funcţia de măsură a valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în care intervin trei factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă. Moneda îndeplineşte această funcţie în mod ideal; când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa, fiind suficient ca moneda (banii) să existe, în general, în societate.
2. b) Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie În această funcţie, moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor, intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. Totodată, trecerea din posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei. În această calitate - de mijloc de circulaţie - banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie, care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-cumpărare.
3. c) Funcţia monedei ca mijloc de plată Această funcţie constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit, pentru plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi taxelor, primelor de asigurări, pentru restituirea împrumuturilor etc. Şi această funcţie reclamă existenţa monedei în mod real, efectiv.
4. d) Funcţia monedei ca rezervă a valorii În fapt, această funcţie reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la agenţii economici sau populaţie. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei, fenomenul inflaţionist afectând mai mult sau mai puţin această putere.
5. e) Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte, adică acele monede naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot în acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional), care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o structură Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională, într-un interval de timp dat, constituie masa monetară. Altfel spus, pornind de la funcţiile monedei, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul unei economii. Într-o altă accepţiune, masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor . Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în structura masei monetare. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări date masei monetare, sferei sale de cuprindere, se poate aprecia că în structura acesteia pot fi incluse următoarele active, în funcţie de gradul de lichiditate: a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă, moneda divizionară); b) moneda de cont (scripturală); c) depunerile la termen şi în vederea economisirii; d) alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Moneda efectivă sau numerarul reprezintă activul cel mai lichid, putând fi transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii săi. Moneda efectivă este una din componentele importante ale masei monetare; este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală). Moneda de cont (moneda scripturală), respectiv disponibilităţile în conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă. O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Aceste disponibilităţi în conturi (curente sau la vedere) au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă, putând fi transformate, fără restricţii, în aceasta din urmă sau invers. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. În practica ţărilor dezvoltate, majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se realizează prin intermediul monedei de cont, cu ajutorul cecurilor (plăţilor prin virament). Cele două componente ale masei monetare au, aşadar, acelaşi rol, se pot suplini şi transforma una în cealaltă; între ele există doar deosebiri de stare, ca formă de existenţă. În timp ce numerarul are o existenţă fizică materială, moneda de cont este un simbol, se prezintă ca un număr înscris în contul bancar al unui agent economic. Depozitele la termen şi în vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite la bănci şi case de economii asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediate, dar care pot fi retrase după un preaviz. Includerea lor în structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi, deci, asupra cererii solvabile, practic nu există nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. Mai mult, depozitele la termen manifestă o tendinţă de creştere mai rapidă decât cele la vedere, datorită profitului obţinut ca urmare a dobânzilor atractive pentru titularii de conturi. De aceea, se apreciază că aceste active, deşi au un grad mai scăzut de lichiditate, ele au trăsături şi funcţionalităţi asemănătoare cu cele ale monedei (în sens restrâns) şi, deci, pot fi incluse în structura masei monetare. Alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară; unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur au un grad mai mare de lichiditate decât cele pe termen mediu sau lung precum acţiunile, obligaţiunile etc. Ceea ce îl atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil, posibilitatea de a le vinde înainte de scadenţă oricând are nevoie de bani (lichidităţi) pentru plata unor datorii sau pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii. Bineînţeles că nu toate aceste titluri sunt la fel de des folosite pentru plăţi curente şi imediate, motiv pentru care modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate.

Cantitatea de monedă emisă într-o economie s-a efectuat, de-a lungul timpului, în funcţie de mai multe criterii. Iniţial, cantitatea de monedă din economie a fost proporţională cu cantitatea de aur deţinută de banca centrală (întrucât înscrisurile monetare era total sau parţial convertibile în aur). Apoi, masa monetară a trebuit să fie proporţională cu cantitatea de aur şi devize din depozitele băncii centrale (în perioada în care numai dolarul american mai era parţial convertibil în aur). Renunţarea la convertibilitatea în aur a dolarului a determinat considerarea unui nou criteriu pentru stabilirea nivelului masei monetare: volum tranzacţiilor din economie sau volumul bunurilor şi serviciilor finale produse de o ţară.