Lordul John Maynard Keynes este cel care, prin întreaga sa activitate multilaterală şi ca urmare a construcţiei teoretice realizate, a dat naşterekeyne sismului, doctrină, şcoală şi curent doctrinar la un loc, cu influenţă dominantă în gândirea economică a secolului al XX-lea şi în politicile economice implementate în economia capitalistă postbelică. Aproape toate curentele doctrinare dezvoltate începând cu anii '50 ai secolului trecut, fie s-au raportat direct la doctrina lui Keynes, fie în elaborarea diferitelor teorii au făcut apel la anumite elemente specifice ce au emers din gândirea spirituală şi de mare forţă a lui John Maynard Keynes.Apariţiakeynesi smului pe scena teoriei economice, a desăvârşirii economiei politice ca ştiinţă s-au datorat marii crize economice din anii 1929 - 1933, ce a avut efect de cutremur asupra economiei capitaliste a vremii şi a scos în evidenţă marile inconsistenţe şi lipsuri în teoriile economice de natură liberală ce dominau gândirea şi politica economică din epocă. Keynes a fost „vârful de lance" al noii orientări economice, cu principalii piloni de susţinere constând în neîncrederea în funcţionarea automată a economiei capitaliste, precum şi în necesitatea intervenţiei statului în vederea realizării echilibrului economic şi a utilizării depline a mâinii de lucru.
- M. Keynes pune în alţi termeni problema, considerând că, spre deosebire de concepţia predecesorilor (a clasicilor în special) şi în care volumul ocupării forţei de muncă depindea direct de salariul real (deci de puterea de cumpărare a salariului), muncitorii îşi formulau cererile în termenii salariului nominal. Dar se impune precizarea că exista şi o acceptare a reducerii salariului real, impusă de creşterea preţurilor, însă în aşa fel încât scăderea ofertei de mână de lucru să nu se situeze sub cea efectiv folosită înainte de urcarea preţurilor. În opinia lui Keynes, muncitorii erau dispuşi să lucreze în condiţiile oferite de piaţă, dincolo de această ofertă urmând să aparăşomajul involuntar.
Realitatea existenţei unui şomaj cronic, a dificultăţilor prin care trecea economia capitalistă la începutul deceniului patru al secolului trecut, l-au determinat pe autorul englez să afirme necesitatea intervenţiei etatiste în economie, sub formadirijismului, aspect complet diferit de semnificaţia planificării centralizate. Intervenţia statului era văzută ca o necesitate pentru coordonarea deciziilor la nivel macroeconomic, pentru asigurarea unui curs normal al vieţii economice, de sprijin pentru iniţiativa privată. Prin aceste idei enunţate, J. M. Keynes poate fi considerat un precursor al economiei de tip mixt, intervenţia statului, în contextul economiei capitaliste al iniţiativei particulare urmând să aibă efect benefic asupra binelui public.
Esenţa teoriei keynesiste a ocupării mâinii de lucru consta în principiul cererii efective, compus la rândul său din consumul total de bunuri şi investiţii (consum de bunuri - capital), adică de venitul efectiv cheltuit. Această enunţare a fost posibilă deoarece, pentru Keynes, nivelul venitului global ce influenţa nivelul ocupării mâinii de lucru se disemina în trei direcţii principale: a)consum ; b)investiţii; c)tezau rizare. Ţinând cont că ultima direcţie era complet neproductivă, o parte din venituri nemaiintrând în circuitul economic, rămânea, în mod logic, că numai cheltuielile legate de consum şi cele privind investiţiile să constituie cererea efectivă. Pentru Keynes deci, rezultatele producţiei servesc, pe de o parte consumului, iar pe de altă parte pentru realizarea unei producţii noi, adică „trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării".
Concluzia generală la care a ajuns lordul Keynes era aceea că economia capitalistă a vremii era condamnată la o insuficientă cerere efectivă (atât bunuri de consum cât şi de mijloace destinate realizării acestor bunuri). Ea oscila „în jurul unei poziţii intermediare considerabil mai scăzută decât nivelul ocupării depline şi considerabil mai ridicată decât nivelul minim al ocupării, sub care ar fi periclitată însăşi existenţa".
John Maynard Keynes şi-a elaborat teoria economică revoluţionară pentru o ţară capitalistă dezvoltată, Marea Britanie, pornind de la studierea economiei acestei ţări (şi nu numai) din perioada marii recensiuni economice din perioada 1929 - 1933, cu scopul de a oferi noi modalităţi de analiză economică, precum şi de a elabora soluţii de depăşire a principalelor tare cu care se confrunta economia capitalistă a vremii sale: şomaj în proporţii sporite, crize economice, stagnarea producţiei, ş.a. Poate că în elaborarea celebrei sale teorii privind utilizarea mâinii de lucru, J. M. Keynes s-a bazat şi pe o lucrare scrisă de economistul sovietic de origine maghiară, E. S. VARGA (1879 - 1964), apărută în anul 1935 şi intitulată „Criza economică, socială şi politică" şi în care acest autor enumera printre cauzele ce agravaseră situaţia muncitorilor, deci a mâinii de lucru, din ţările capitaliste: - creşterea însemnată a numărului de şomeri (inclusiv a celor parţiali); - diminuarea salariilor reale; - creşterea exploatării muncii; - suprimarea protecţiei sociale, ş.a.
Soluţia generală, unică, pe care Keynes o vedea pentru creşterea cererii efective şi de aici, creşterea utilizării mâinii de lucru era cea legată de intervenţia statului în economie, prin gândirea politicii dirijismului de transformare a statului într-un agent nemijlocit al vieţii economice. Printre remediile pe care Keynes le vedea în intervenţia etatistă, în vederea depăşirii aspectelor negative ale economiei capitaliste, se găseau:
- Statul trebuia să stimuleze investiţiile prin micşorarea ratei dobânzii şi sporirea cantităţii de bani în circulaţie. Acest lucru se putea realiza printr-o aşa-zisă politică monetară expansionistă, de natură să compenseze excesul de „preferinţe pentru lichidităţi", sau chiar să reducă această înclinaţie. De asemenea, era avută în vedere şi o politică monetară care să înlocuiască etalonul - aur şi aşezarea emisiunii monetare pe alte principii, toate pentru a face ca rata dobânzii să ajungă la un nivel acceptabil pentru deţinătorii marilor avuţii ale societăţii.
- Al doilea mijloc reliefat de Keynes, tot pentru sporirea investiţiilor, se traducea în folosirea deficitului bugetar pentru finanţare, deoarece nu conta caracterul productiv, dar mai ales neproductiv al investiţiilor publice. În viziunea lui Keynes, datorită existenţei multiplicatorului investiţiilor se justifica respectiva cheltuială, fiind generatoare de noi locuri de muncă şi în acest fel reducând şomajul şi folosind capacităţile de producţie existente.
- A treia soluţie preconizată de economistul englez privea finanţarea de la bugetul statului a firmelor capitaliste pentru comenzi militare, deoarece nici efortul de război, dacă stimula consumul şi investiţiile şi asigura profituri stabile, nu trebuia exclus din arsenalul politicii economice a statului.
- Al patrulea mijloc de sporire a investiţiilor era reprezentat de politica salarială, mai precis menţinerea unui nivel relativ stabil al salariilor nominale. De fapt, politica de „îngheţare" a salariilor nominale, în condiţiile urcării preţurilor şi logic al reducerii salariilor reale, a făcut parte din politica economică concretă a guvernelor americane şi britanice postbelice.
- Pe plan extern, considerând că din punctul de vedere al utilizării mâinii de lucru, activitatea de export corespundea actului investiţional, se impuneau eforturi pentru asigurarea unei balanţe comerciale favorabile şi în acelaşi timp trebuia gândită o politică
economică la nivel internaţional. Şi Planul Keynes de extindere a schimburilor prin intermediul unor politici de investiţii internaţionale, a fost tocmai concretizarea acestei concepţii.
John Maynard Keynes s-a situat, conform precizărilor analiştilor fenomenului economic, pe o linie de continuitate, începând cu Aristotel, scolasticii Evului Mediu, continuând cu Alfred Marshall şi chiar cu tatăl său, John Neville Keynes, în ceea ce priveşte considerarea economiei ca o ştiinţă morală şi nu naturală. J. M. Keynes nu a mai avut timp să vadă urmările deosebite ale impactului doctrinei sale asupra corpus-ului teoriei şi practicii economice, totuşi a avut ocazia să observe modul în care opera sa capitală a „revoluţionat" felul în care lumea privea problemele economice, aşa după cum însuşi previzionase încă din anul 1935, într-o scrisoare trimisă prietenului său., celebrul scriitor şi dramaturg George Bernard Shaw. Dar formula „revoluţiei keynesiste", pe care am utilizat-o şi eu în prezentul capitol, a fost înscrisă în titlul lucrării „Keynesian Revolution", scrisă de Lawrence Klein în anul 1947, ce s-a constituit într-o importantă acţiune de difuzare a doctrinei lui J. M. Keynes în S.U.A.