Economie

7.1. Ciclicitatea – formă normală a mişcării economice

Evoluţia principalei laturi a activităţii economice dintr-o întreprindere, ramură şi chiar pe întreaga economie naţională, relevate de venitul naţional, desfacerii investiţiei, consum, permite constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri. Periodic, activitatea economică poate cunoaşte chiar stări de criză. Aceasta înseamnă că în timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă liniară de creştere continuă ci este fluctuantă. Unele fluctuaţii ale activităţii economice sunt sezoniere, fiind în general explicabile şi previzibile ca urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali. Altele sunt întâmplătoare şi de o durată mai scurtă. Pe lângă acestea, mai există şi fluctuaţii economice de mai lungă amplitudine care se reproduc cu o anumită regularitate. Ele s-au manifestat pregnant de la începutul secolului XIX, iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi de contracţie a afacerilor se efectuează cu o anumită regularitate, luând o formă pe care economia politică o va denumi ciclul economic, iar mişcarea respectivă ciclicitate.

Potrivit literaturii economice, cele mai reprezentative oscilaţii cu caracter de criză se situează cele din Anglia, şi unele ţări occidentale, începând cu 1825-1836, 1847, 1857, 1866, 1873, 1882, 1890, 1900, 1913, 1929, 1933. Acestea sunt considerate crize economice de supraproducţie din perioada industrialismului.

Desigur, în economia preindustrială au fost unele crize de subproducţie, datorate războaielor, calamităţilor naturale, inundaţii (1770, 1789), recolte slabe în Franţa datorate secetei.

Aprecierea se poate face prin faptul că principalele fenomene economic se derulează sub formă ondulatorie. Au un caracter ciclic. Ciclicitatea în economie caracterizează acea formă de mişcare a activităţii economice dintr-o ţară în care se succed alternativ fazele de avânt cu cele de descreştere şi stagnare. Împrejurările care generează ciclicitatea economică sunt foarte numeroase, dar rolul determinant îl are modul specific de evoluţie a eficienţei utilizării factorilor de producţie. Prin urmare, ciclicitatea desemnează un mod specific de evoluţie a fenomenelor economice care se manifestă în mod ondulatoriu sub formă de ciclu.

Ciclul economic este perioada de la începutul unei crize economice până la începutul crizei următoare. Un ciclu cuprinde mai multe faze cu denumiri diferite în literatura de specialitate. Specialiştii în economie au identificat mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se întrepătrund. Se cunosc 3 asemenea cicluri:

• lungi (seculare) studiate de N. Kondratieff
• decenale (medii) analizate de economistul francez Clement Juglar
• scurte (6 luni – 3 ani)

7.2. Ciclurile lungi şi trăsăturile lor

Astăzi este larga acceptată teza după care conţinutul ciclului economic lung îl constituie ciclicitatea dezvoltării calitative a forţelor productive denumită şi modul tehnic de producţie.

Un mod tehnic de producţie exprimă un tip calitativ determinat al raporturilor om-mediu, o stare calitativă definitorie şi de durată a combinării factorilor de producţie.

Obiectivele muncii + Mijloacele de muncă (unelte, vase, ţevi) = mijloace de producţie

+ forţa de muncă -= Forţele productive ale societăţii (modul tehnic de producţie)

Modul tehnic de producţie desemnează nivelul calitativ şi caracterul ansamblului tehnicilor şi tehnologiilor de producţie, inclusiv al forţei de muncă. Evoluţia pe timp lung a vieţii economice, a modului tehnic de producţie se desfăşoară sub forma unor aşa zise unde lungi cu o durată de 50-60-70 ani.

În acest interval de timp în economia unei ţări sau în economia mondială este dominant un anumit mod tehnic de producţie. Aceste este susţinut de un anumit nivel de acumulare şi reproducţie. Circa 20 – 30 ani, modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător îşi dezvăluie capacitatea de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După această perioadă, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse ale societăţii pe baza cărora a fost edificat. Apar acum semne de epuizare a capacităţii sale de a asigura un cadru corespunzător legii creşterii productivităţii muncii şi începe să se manifeste o tendinţă de cădere a eficienţei economice în primul rând al ratei profitului. Începe acuma perioada de tranziţie cu un stadiu calitativ nou al ansamblului factorilor de producţie. Corespunzător acestei logici în evoluţia oricărei economii mature se disting 2 faze:

• faza ascendentă: se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică, ritmuri înalte de creştere a venitului naţional, a investiţiilor, a producţiei industriale şi a profiturilor, inclusiv ridicarea nivelului de trai.
• faza descendentă: încetinirea ritmului de creştere a producţiei, a investiţiilor, a profiturilor, a gradului de ocupare a forţei de muncă şi a venitului naţional.

Anii de depresie economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negativiste în economie se accentuează. Începe de fapt, tranziţia la un nou mod tehnic de producţie. Se trece la o nouă undă de progres tehnic, social-economic. Unii autori numesc aceste treceri succesive (pe un fundal de trend general crescător de la o fază la alta şi de la un ciclu la altul) ca fiind revoluţie industrială, revoluţie tehnico-ştiinţifică, etc.

Succesiunea celor două faze ascendentă şi descendentă este explicată de specialişti în mai multe feluri:

1. prin ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionări tehnologice profunde, prin atragerea în exploatare a unor noi resurse de materii prime sau ca surse primare de energie
2. prin pregătirea şi ducerea războaielor, prin noile împărţiri şi reîmpărţiri a resurselor naturale şi resurse umane
3. prin evoluţia producţiei şi a stocului de an
4. prin evoluţia producţiei agricole
5. prin evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice în legătură organiză cu ciclul schimburilor structurale din economie.

Este explicaţia cea mai plauzibilă pe care istoria economică o acceptă în cea mai mare măsură. Aceasta deoarece în faza ascendentă are loc un proces investiţional susţinut şi eficient pe baza descoperirilor ştiinţifice anterioare. În această fază se înregistrează un recul al cercetărilor ştiinţifice şi o eficienţă ridicată a investiţiilor efectuate pe baza descoperirilor anterioare. În faza descoperirilor, dimpotrivă, se produce o scădere relativă a eficienţei investiţiilor (a producţie) dar şi o intensificare a cercetării ştiinţifice şi tehnologiilor. Acum se manifestă criza structurală tehnologică, criză specifică tranziţiei de la un tip de tehnologie la altul şi de la un stadiul al progresului tehnico-social şi tehnico-ştiinţific la altul.

7.3. Ciclul economic pe termen mediu (ciclul decenal)

Ciclul în economie este o suită neîntreruptă de fenomene şi procese economice care se reînnoiesc într-o succesiune imuabilă. Astfel, ciclul cu o durată medie de 10-12 ani constă într-o perioadă de timp în limitele căreia se succed după dicţionarul Grand Larousse următoarele faze:

• faza de criză propriu-zisă
• faza de depresiune
• un palier de refacere incompletă (de înviorare)
• o fază de expansiune (boom economic)

Ciclurile decenale sunt susţinute de o largă literatură economică de specialitate. Unii autori vorbesc de 4 faze: criză, depresiune, înviorare, avânt. Paul Samuelson considera că ciclul decenal cuprinde următoarele 4 faze: restrângere (recesiune), reluare (înviorare), expansiune şi apogeu (boom economic). Un alt economist considera cele 4 faze: expansiune, criză, depresiune, punct de începere a refacerii, a pregătirii expansiunii

J.M.Keynes vorbeşte de două faze: o fază de recesiune formată din criză şi depresiune şi o fază de expansiune de boom formată din refacere şi avânt economic

Fenomenele care însoţesc cele 4 faze ale ciclului economic sunt:

- criza propriu-zisă

• producţia industrială se reduce; se închid capacităţile de producţie.
• vânzările de mărfuri stagnează, se acumulează stocuri greu vandabile
• numeroase firme îşi restrâng sau reduc activitatea
• reducerea capacităţii de producţie are ca efect sporirea şomajului care duce implicit la scăderea cererii solvabile în societate (fenomen de inflaţie)
• reducerea profitului diminuează la maxim posibilitatea de autofinanţare a unor firme
• băncile restrâng şi ele volumul creditelor acordate agenţilor economici
• se reduc investiţiile, iar întreprinzătorii care nu fac faţă noilor exigenţe părăsesc piaţa
• stagnează sau scad cotaţiile hârtiilor de valoare

 - depresiune

• pentru a face faţă concurenţei tot mai puternice şi dificultăţilor cu care se confruntă, întreprinderile adoptă măsuri de reducere a costului de producţie şi totodată se preocupă de înlocuirea şi modernizarea masivă a mijloacelor de muncă, a tehnologiilor şi a sortimentelor de fabricare (înlocuirea capital fix care în circa 10 –12 ani se uzează)
• încep să crească investiţiile întrucât băncile încep să acorde credite ieftine cu dobânzi mici şi care permit depăşirea crizei marcând un nou punct de cotitură spre o nouă fază a ciclului economic, spre înviorare.
• încep să se ceară mijloace de producţie suplimentare care duc la creşterea producţiei şi a forţei de muncă ocupată în sectoarele care produc mijloace de producţie. Cu salariile primite, populaţia începe să sporească cererea de bunuri de consum, producţia din acest sector înviorându-se

- înviorarea

Revigorarea procesului investiţiilor, atât pentru noi capacităţi cât şi pentru reîncărcarea celor existente alimentează cererea de mijloace de producţie şi de forţă de muncă. Se reduce proprietatea şomajului întrucât guvernele iau măsuri de sporire a ocupării forţei de muncă. Totodată guvernele iau măsuri convergente prin care:

1. reducerea de impozite directe şi indirecte care vor încuraja afacerile pe cont propriu
2. sporesc cheltuielile guvernamentale
3. reduc taxele rescontului şi rata dobânzii

În acest fel, refacerea activităţii se transformă treptat într-un nou avânt a cărui durată poate diferi după condiţiile fiecărei ţări. Noua fază de avânt reprezintă un progres în raport cu cliclul economic precedent.

- faza de boom

Se caracterizează succint astfel: pe fundalul unui proces investiţional intens cresc producţia şi venitul naţional, gradul de ocupare a forţei de muncă, salariile, profiturile şi vânzarea de mărfuri. Este o perioadă de afaceri prospere, de creştere a cursului acţiunii şi a nivelului de trai implicit.

Dar expansiunea nu durează la nesfârşit pentru că în economia unei ţări se face simţită acţiunea unor factori care o frânează. De exemplu reducerea ratei profitului ca şi apariţia unor dezechilibre şi care se reflectă prin scăderea cursului acţiunii, scumpirea şi restrângerea creditului, fapt care marchează închiderea boomului şi începe din nou faza de criză.

În realitate, ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie simplă şi liniară. Nu sunt exclusive unele dereglări sau chiar scăderi parţiale de producţie în faza de avânt şi invers, unele creşteri de producţie în faze de criză şi depresiune. Nici un ciclu nu s-a identificat cu un altul. Diferite sunt cauzele şi intervenţia cu care acţionează. Dacă rolul avântului este evident, unii economişti consideră că şi criza îndeplineşte anumite funcţii. Astfel, criza şi depresiunea au rolul de a restabili temporar cu  preţul unor mari pierderi, sistemul de proprietate obiectiv necesare reproducţiei.

Criza şi depresiunea pun bazele refacerii capitalului fix, a unor noi echilibre obiectiv necesare perioadei date. În ţările cu economie de piaţă modernă, o fază a ciclului lung a cuprins 2-3 cicluri decenale, fiecare cu o configurare proprie.

 7.4. Programe statale de măsuri anticriză (politici anticiclice)

Politicile si masurile anticriză actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient inflaţia şi, în acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului. Cele mai cunoscute şi mai utilizate sunt:

Politica cheltuielilor se bazează pe creşterea cheltuielilor efectuate de la bugetul de stat în faza de criză şi depresiune. Să fie orientate aceste cheltuieli spre achiziţionarea de stat, producere de armament pentru apărare, investiţii cu caracter social cultural, dar în nici un caz în investiţii productive

Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop, fie blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea, de către banca centrală, a următoarelor instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-market, variaţia cotei rezervelor obligatorii. politica monetară şi  de credit are ca instrument

1. rata dobânzii
2. creditul
3. masa monetară

Acestea se aplică diferenţiat în condiţiile de avânt sau recesiune. În condiţiile de avânt să se majoreze rata dobânzii, şi se impun restricţii la acordarea de credit, iar controlul asupra masei monetare devine mai riguros. Au ca efect frânarea cererii de bunuri  de consum şi investiţii şi a activităţilor economice.

În faza de criză trebuie să se procedeze invers. Să se reducă rata dobânzii, să sporească volumul de credite şi masa monetară pentru a stimula cererea şi investiţiile. Astfel, ar creşte productiv gradul de ocupare a forţei de muncă.

Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică economică:

• reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii agregate;
• creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor.

Prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici, cât şi prin politica presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte, se realizează aşa-numita "politică deflaţionistă". Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers, respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor, atunci se are în vedere reducerea şomajului, şi constuie părţi componente ale unei politici denumite "reflaţioniste

În faza de depresie, criză statul să procedeze la reducerea fiscalităţii, lăsând mai multe venituri asupra agentului economic. Aceasta ar avea menirea să încurajeze consumul şi investiţiile. În faza de boom, să se procedeze la o majorare a fiscalităţii pentru a frâna cererea de consum şi investiţii. În felul acesta s-ar asigura şi încasări suplimentare la buget, menite să acopere deficitele acumulate în faza de criză.