Conceptul de avuţie şi muncă productivă - Adam Smith a acordat o mare atenţie în „Avuţia naţiunilor" bogăţiei şi căilor de sporire a acesteia. În carte există opinii care marchează o detaşare faţă de doctrina mercantilistă pe care o consideră greşită şi faţă de doctrina fiziocrată pe care o consideră unilaterală.
Conceptul de bogăţie este mai larg la Smith decât la predecesorii săi, respectiv mercantiliştii care identificau bogăţia cu banii şi fiziocraţii, care considerau creatoare de bogăţie doar agricultura. Pe lângă pământ, el considera munca şi capitalul drept factori creatori de bogăţie. Adam Smith a fost preocupat de definirea avuţiei, mai ales sub aspectul naturii şi cauzelor ei. El susţine că bogăţia constă în bunurile necesare pentru traiul oamenilor, iar izvorul ei este munca anuală a aoricărei naţiuni, că bogăţia se compune atât din produsul imediat al acestei munci, cât şi din ceea ce cumpără cu acest produs de la alte naţiuni.
Sporirea bogăţiei depinde, după Smith, de perfecţionarea forţelor productive ale muncii, respectiv de doi factori mai importanţi :
- priceperea, îndemănarea şi chibzuinţa cu care este înfăptuită munca;
- raportul dintre numărul celor întrebuinţaţi într-o muncă productivă şi cei întrebuinţaţi în munci neproductive.
În legătură cu aceşti doi factori de sporire a avuţiei, Smith analizează diviziunea muncii şi caracteristicile muncii productive şi neproductive. Este primul economist care a acordat o atenţie deosebită capitalului şi acumulării ca factori de sporire a producţiei şi a bogăţiei unei naţiuni. Munca productivă are, după părerea lui Smith, trei caracteristici esenţiale : este plătită din capital; se fixează în obiecte materiale şi creează profit sau aduce un spor de valoare peste cheltuielile de producţie. Pe baza acestor criterii, Smith susţine că munca muncitorului din industrie sau agricultură este productivă, în timp ce munca funcţionarului public, a preotului, a servitorului casnic este neproductivă. Importanţa practică a acestor grupări decurge din faptul că toţi locuitorii unei ţări sunt întreţinuţi din producţia anuală a pământului şi a muncii ţării. Ăn consecinţă, cu cât este mai mare ponderea muncitorilor productivi, cu atât mai mari sunt şansele de creştere a avuţiei naţionale şi deci a gradului de îmbelşugare a populaţiei, producţia totală fiind, cu excepţia produselor spontane ale pământului, rodul muncii productive.
Teoria valorii - după ce analizează schimbul economic, apărut drept consecinţă necesară a diviziunii muncii, Smith îşi pune problema cum se efectuează acesta, ce stă la baza egalităţii mărfurilor care se schimbă, ajungâng în acest fel la noţiunea de valoare. Adam Smith semnalează două sensuri ale termenului de valoare, respectiv valoarea de întrebuinţare - capacitatea de a satisface anumite nevoi, şi valoare de schimb -capacitatea de a obţine o cantitate determinată din altă marfă. Identificând valoarea de schimb cu preţul, Smith face distincţia dintre preţul real sau preţul în muncă, adică valoarea şi preţul nominal sau în bani, adică preţul propriu-zis.
Fondul principal de idei ale lui Smith şi partea cea mai controversată din gândirea lui cu privire la valoare şi preţuri, se referă la răspunsul dat celor trei întrebări cheie privind această problemă, şi anume : izvorul, mărimea şi măsura valorii mărfurilor, ca bază a formării şi mişcării preţurilor. Smith merge pe linia inaugurată de W. Petty şi explică izvorul, substanţa sau cauza valorii mărfurilor prin munca cheltuită pentru producerea lor. Exegeţii au apreciat că Smith a avut trei teorii despre valoare.
Prima teorie susţine că izvorul valorii este munca omenească, iar mărimea ei este determinată de cantitatea de muncă depusă pentru a o produce. Smith a arătat că, este scump ceea ce se obţine cu greutate sau costă multă muncă pentru a se dobândi şi ieftin ceea ce se obţine uşor sau cu foarte puţină muncă. Progresul înregistrat de Smith, faţă de predecesorii săi, în legătură cu această problemă, constă în faptul că el a generalizat ideea că munca creează valoare în toate ramurile producţiei, nu numai în minerit (W. Petty) sau în agricultură (fiziocraţi). Cea de-a doua teorie consideră că, valoarea mărfii este determinată de cantitatea de muuncă ce poate fi cumpărată cu ajutorul unei mărfi. Este un punct de vedere ambiguu, deoarece se face confuzie între cantitatea de muncă care se schimbă contra unei mărfi şi cantitatea de muncă ce a costat această marfă pentru a fi produsă. În al treilea rând, Smith corelează crearea de valoare cu repartiţia ei, şi ajunge la concluzia că, regula şi legea după care se desfăşoară schimbul de mărfuri diferă în timp şi spaţiu. Pornind de la existenţa unor clase sociale cu interese şi venituri diferite în societatea modernă, dar ignorând cauza reală a tipului de repartiţie a venitului naţional în această societate, Smith ajunge la concluzia că salariul, profitul şi renta sunt cele trei surse primare ale oricărui venit, ca şi ale oricărei valori de schimb, contrazicând astfel regula sau legea generală a schimbului, pe care a argumentat-o în prima parte a lucrării sale, adică explicarea valorii numai prin timpul de muncă încorporat în mărfuri şi considerearea valorii ca unică sursă a tuturor categoriilor de venituri din economia modernă de piaţă.
Greşeala lui Smith constă, pe de o parte, în identificarea procesului derivat al repartiţiei valorii cu procesul promordial al creării acesteia, iar pe de altă parte în extinderea acestui raţionament de la nivelul unei mărfi singulare la nivelul întregului produs social, având ca rezultat identificarea produsului social cu venitul naţional, prin omisiunea capitalului investit în mijloacele de producţie din structura produsului social. Această identificare forţată a fost denumită de K. Marx „dogma lui Smith".
O oscilaţie asemănătoare se întâlneşte la Smith şi în legătură cu măsura mărimii valorii. În primul caz, când substanţa valorii este considerată munca încorporată în marfă, această măsură este dată de timpul de muncă întrebuinţat, de regulă, adică de majoritatea producătorilor sau în medie. În al doilea caz, când izvorul valorii constă din venituri, această măsură este dată de nivelul natural al fiecărui venit, respectiv de nivelul mediu al salariului, profitului şi rentei funciare.
Teoria repartiţiei - concepţia lui Smith despre repartiţie este expusă în „Avuţia naţiunilor", cartea 1, capitolele 8-11. Premisa teoriei lui Smith despre repartiţie este structura de clasă a societăţii din timpul său, care constă din muncitori salariaţi, patroni capitalişti şi proprietari funciari. Salariul este după părerea lui Smith „răsplata naturală a muncii" . În starea primitivă, care precede atât trecerea pământului în proprietatea privată, cât şi acumularea de capital, întregul produs al muncii aparţine celui ce munceşte. El nu are nici proprietar, nici stăpân cu care să împartă acest produs. În societăţile evoluate se prevalează din produsul muncii renta şi profitul, ceea ce atrage după sine o luptă de concurenţă între salariaţi şi întreprinzători. Adam Smith are în vedere două modalităţi de exprimare a salariului, respectiv salariul real sau în produse şi salariul nominal sau în bani. Ca orice marfă, munca are un preţ natural şi un preţ curent sau de piaţă. Mărimea salariului real este determinată de cantitatea mijloacelor de subzistenţă necesare lucrătorului şi familiei sale şi de preţul acestora. Salariul se modifică în timp, în funcţie de volumul şi valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale, cât şi în funcţie de cererea şi oferta de muncă pe piaţă, adică în legătură cu mişcarea demografică. Salariul nominal se modifică şi în funcţie de valoarea sau de puterea de cumpărare a banilor. Creşterea demografică este un semn de prosperitate economică, ca şi creşterea acumulării de capital. Prima influenţează mişcarea salariilor în sens invers proporţional, iar a doua în sens direct proporţional.
Adam Amith este primul economist liberal clasic care analizează profitul ca o categorie economică distinctă, ce nu trebuie confundată nici cu salariul şi nici cu dobânda, întrucât ele sunt cu totul deosebite şi orânduite pe principii cu totul diferite. Astfel, ele sunt determinate în întregime de valoarea capitalului întrebuinţat şi sunt mai mari sau mai mici în proporţie cu mărimea acestui capital. Prin natura lui, profitul este, după părerea lui Smith un „scăzământ din valoarea nou creată de muncitorii salariaţi", scăzământ care poate fi operat în virtutea faptului că întreprinzătorii sunt deţinătorii capitalului.
Termenul de profit este utilizat de Smith în două sensuri diferite: uneori, în sensul de surplus de valoare rămas după scăderea salariilor din valoarea nou creată de muncitori, iar alteori într-un sens mai restrâns, de venit al capitalistului întreprinzător sau beneficiu care rămâne după ce se scad din valoarea nou creată de muncitori, atât salariile lor, cât şi renta funciară plătită proprietarului de pământ.
Mărimea profitului este direct proporţională cu mărimea capitalului de care dispune un întreprinzător sau pe care îl foloseşte acesta. De regulă, mărimea profitului este asemănătoare în toate ramurile economiei naţionale şi, în acest sens, Smith vorbeşte de un profit obişnuit sau mijlociu, spre deosebire de profitul extraordinar, care poate fi obţinut temporar în domenii noi de activitate, dar care este redus ulterior la dimensiunile profitului obişnuit prin concurenţa din partea altor capitaluri.
Teoria rentei dezvoltată de Smith are în vedere renta pământului şi a minelor. El leagă apariţia rentei funciare de existenţa proprietăţii private asupra pământului. Pornind de la teoria valorii, Smith consideră că „renta proprietarului constituie primul scăzământ din produsul muncii cheltuite pentru cultivarea pământului" , un venit ce se cuvine proprietarului. Renta considerată preţul plătit pentru folosinţa pământului, reprezintă preţul cel mai ridicat pe care arendaşul îşi permite să-l plătească în împrejurările existente din agricultură.
O altă explicaţie a rentei funciare este aceea că, aceasta constituie, o parte componentă în preţul celor mai multe mărfuri. A trei explicaţie este că renta este un rezultat al acţiunii forţelor naturii, un dar al naturii. În acest sens, el afirma că „venitul care provine în întregime din pământ se numeşte rentă şi aparţine proprietarului de pământ".