Economie

Uniunea vamală: la baza relaţiilor economice externe ale comunităţii stau politica vamală şi politica comercială comună.

Primul obiectiv al pieţei comune a fost să creeze ,,o uniune vamală în interiorul căreia schimburile comerciale să fie eliberate total de orice piedici sau obstacole între ţările membre şi care să fie protejată de o frontieră comună.

Această frontieră comună este constituită din teritoriul vamal prin intermediul tarifului vamal comun faţă de ţările terţe. Datorită acestui statut, schimburile comerciale intercomunitare au sporit mai repede decât cele dintre UE şi ţările terţe. Relaţiile cu partenerii comunitari au căpătat importanţă pentru ţările mici (Belgia, Luxemburg, Irlanda, Portugalia), decât pentru ţări ca Germania, Italia sau Marea Britanie. Această evoluţie a fost influenţată de reducerile succesive de taxe vamale la import, proces care s-a încheiat în linii mari în ’68 când a intrat în vigoare tariful vamal comun, acesta reprezentând o premieră absolută în relaţiile comerciale internaţionale.

În 1968 a început să funcţioneze şi un tarif vamal comun în relaţiile cu ţările din afara UE. Tariful vamal exterior comun este constituit din ansamblul taxelor vamale aplicate importatorilor de produse care provin din ţările terţe. În principiu, taxele au fost fixate ca medie a taxelor aplicate în statele membre în 1957.

Politica agricolă: Tratatul de la Roma nu a prevăzut în dispoziţiile sale pe larg politica agricolă. Dificultăţile legate de agricultură s-au dovedit foarte importante şi de aceea s-a optat pentru o politică agrară comună (PAC). Începând cu 1962, agricultura a fost sectorul căruia i s-a acordat cea mai mare atenţie în cadrul pieţei comune. În acelaşi domeniu au fost depăşite obiectivele vamale înfăptuindu-se o veritabilă UE economică. La nivelul lui 1958, Franţa se temea de Piaţa Comună. Industria franceză avea numeroase motive de îngrijorare într-o înfruntare directă cu concurenţii săi Vest Europeni.

A construi o piaţă unică pentru o industrie naţională cu structuri învechite  comporta un risc considerabil. Dar Franţa era o adevărata putere agricolă. De aceea, ea a început să reclame unificarea pieţelor agricole ca o contrapartidă logică a uniunii vamale. Când anumite guverne occidentale se opuneau politicii agrare comerciale, generalul De Gaulle atrăgea atenţia că nu putea fi concepută o Europă unită fără o agricultură integrată. Până la urmă, partenerii cei mai reticenţi vest germanii în special, au cedat în faţa stăruinţei franceze. Între organizaţii pieţei agricole comunitare se bazează pe două idei complementare:

• avea în vedere o piaţă internă fără frontiere în care producţia agricolă să poată circula liber
• această piaţă internă nu poate fi rezultatul supunerii pur şi simplu a frontierelor intrecomunitare. Era imposibil să se supună în 1957 frontierele între 6 pieţe agricole naţionale foarte diferite în ceea ce priveşte preţurile structurale şi mecanismele de dezvoltare. De aceea, începând cu 1962, legislaţia comunitară referitoare la agricultură reprezenta peste 60 % din totalul legislaţiei adoptate la nivelul pieţei comune.

Legislaţia comunitară are la bază 3 principii fundamentale:

• libera circulaţie a produselor, serviciilor, persoanelor si a capitalurilor.
• menţinerea unei concurenţe loiale.
• existenţa unui tarif vamal comun care reglementează schimburile comerciale dintre comunităţile economice europene şi ţările terţe.

În cadrul mecanismelor de funcţionare a pieţei agricole comunitare, există un sistem complicat de preţuri care servesc ca regulator al pieţei libere:

1. preţurile ghid: care se fixează anual de către consiliul ministerial la închiderea companiilor agricole care sunt suficient de remuneratorii pentru agricultură fără a leza interesele comunitare.
2. preţurile garantate: pornind de la preţurile ghid, acelaşi consiliu ministerial al UE stabileşte preţuri garantate la care organismele de achiziţii are obligaţia de a cumpăra produsele oferite de producător
3. preţurile de intrare, care au ca obiectiv fundamental de a împiedica produsele importate să pătrundă pe piaţa comunitară la un nivel care să elimine competiţia cu producţia internă

În esenţă, politica agricolă comercială a urmărit atingerea a 5 obiective fundamentale:

• creşterea randamentului şi încurajarea progresului tehnic
• asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru agricultori
• stabilizarea pieţelor agricole
• garantarea securităţii de aprovizionare
• asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori

Politica monetară: obiectivul fundamental al politicii monetare iniţiat în 1969 la Haga a fost acela de a crea o monedă comună. Trebuie făcută distincţie că o monedă comună nu este acelaşi lucru cu o monedă unică. Prima subzistă împreună cu celelalte monede naţionale. De exemplu, unitatea de cont europeană (ECU) creată prin Sistemul Monetar European este o monedă comercială. Dar moneda EURO, creată prin Tratatul de la Maastricht este o monedă unică. Raţiunile creării unei politici monetare comerciale sunt motivate atât de considerente interne cât şi externe. Pe plan intern, politica monetară comercială trebuie să-şi aducă contribuţia la construirea pieţei comerciale, iar stabilitatea monetară este un element indispensabil pentru buna funcţionare a economiei naţionale. Pe plan extern, politica monetară trebuie să asigure stabilitatea externă  monedei şi crearea unui pol monetar internaţional, ca o contrapondere la expansiunea dolarului american. De la înţelegerea la nivel înalt ce a avut loc în 1969 la Haga se poate spune că realizarea unei uniuni monetare a devenit un obiectiv comunitar oficial.

În 1971, s-a făcut un prim pas prin adoptarea Planului Werner. Acest plan prevedea realizarea într-o perioadă de 10 ani în două etape a unei uniuni economice şi monetare având obiective precise, cum sunt:

• asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalului în primul rând
• asigurarea convertibilităţii depline a monedelor ţărilor membre

Datorită colapsului sistemului de la Bretton Woods, urmat de primul şoc petrolier din 1973, în 1979 intră în vigoare sistemul monetar european (SME). Conform acestui sistem se admit rate de schimb flotante cu oscilaţie de ± 2,25 % faţă de o rată pivot. Rata pivot este o rată de schimb care defineşte moneda unei ţări în unităţi ECU. De exemplu, un franc francez = 0,171 ECU. Denumirea de ECU provine de la denumirea în limba engleză (European Currency Unit)

ECU este o monedă emisă de Fondul European de Cooperare Monetară în contul băncilor comerciale centrale în schimbul depunerii unei părţi din depozitele lor în aur şi devize. ECU este o unitate de cont. În concluzie, ea nu poate fi utilizată în tranzacţii curente ale fiecărui cetăţean decât sub forma unor mijloace de plată nelichide (cecuri sau viramente bancare) sau prin deschiderea de conturi de economii.

ECU este utilizată îndeosebi de autorităţile şi societăţile transnaţionale. Acestea contractează împrumuturi pe piaţa internaţională. Ea joacă rolul de monedă de rezervă şi mijloc de plată în tranziţii internaţionale.

Politica socială: procesul de integrare economică ca scop declarat al comunităţii europene a necesitat o politică socială conform cu noile realităţi. În măsura în care s-a trecut de la o etapă la alta a integrării de la uniunea vamală la piaţa comună agricolă la libera circulaţie a capitalului şi forţei de muncă apoi la uniunea monetară, nevoia de a da o orientare comunitară diferitelor politici naţionale sociale a devenit tot mai evidentă. În Tratatul de la Roma se vorbea despre armonia sistemelor sociale, despre egalizare prin progres a condiţiilor de viaţă şi de muncă. Dar majoritatea economiştilor comunitari consideră că aspectele sociale au fost aproape întotdeauna cu un pas în urma integrării economice. În cadrul Tratatului de la Maastricht, sunt prevăzute 12 principii enunţate în aşa zisa Cartă socială cu privire la politica socială:

• dreptul de a exercita orice profesie în interesul comunităţii;
• libertatea de a alege locul de muncă şi dreptul la o remunerare echitabilă;
• dreptul la ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă;
• dreptul la protecţie socială asigurată de sistemele în vigoare în ţara de primire;
• libertatea de asociere şi de negociere colectivă;
• dreptul la formarea profesionale;
• dreptul la egalitatea între bărbaţi şi femei
• dreptul lucrătorului la informare, consultare şi la participare
• dreptul la protejarea sănătăţii şi la asigurarea securităţii locului de muncă
• dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor
• garantare unui venit minim pentru persoanele în vârstă
• dreptul la integrarea socială şi profesională a persoanelor handicapate

În concluzie, această Cartă poate fi socotită o ,,constituţie socială: pe care UE s-a străduit să o aplice începând cu 1989.

• Politica fiscală: aşa cum este firesc, o politică fiscală comună nu putea lipsi din angrenajul economic atât de complex pe care l-a presupus crearea pieţei comune şi apoi a UE. Problemele fiscale interstatale sunt în linii mari următoarele:
• dubla impozitare
• expansiunea fiscală
• utilizarea discriminatorie a impozitelor

Prin urmare, principalele trăsături ale sistemului fiscal comunitar trebuie să rezulte aceleaşi probleme fiscale şi să urmărească următoarele scopuri:

• existenţa unor reţele proprii pentru taxe vamale, prelevări agricole, prelevări calculate în funcţie de PIB
• armonizarea unor dispozitive naţionale (în cazurile de TVA)
• existenţa unor reglementări naţionale care să respecte obligaţiunile rezultate din tratatele comunităţii
• fiscalitatea naţională nu trebuie să vină în contradicţie cu politicile comune.