Economie

În anii '90, în contextul amplelor schimbări tehnologice şi sub presiunea globalizării economice, a început să fie tot mai utilizat conceptul de societate a cunoaşterii. Trăsătura fundamentală a economiei mondiale este astăzi evoluţia rapidă spre globalizare şi folosirea tehnologiilor informaţionale şi ale comunicaţiei. De aceea politicile cunoaşterii - cercetarea, inovarea, educaţia şi formarea profesională - sunt de o importanţă excepţională pentru viitorul Uniunii în tranziţie spre o Europă a cunoaşterii.

Societatea cunoaşterii o înlocuieşte progresiv pe cea industrială, care a înlocuit-o, la rândul ei, pe cea agrară, ultimele două fiind axate pe producţia valorilor materiale.

Societatea cunoaşterii este cea în care informaţia semnifică puterea în sensul cel mai general – indiferent că este vorba de cea politică, cea economică, cea financiară - obţinerea, stăpânirea şi valorificarea superioară a informaţiei, fiind astfel cheia de boltă a acestei societăţi [48 ]. Ea conorganizaţie celebra maximă, emisă cu peste trei secole şi jumătate în urmă de Francis Bacon, “cunoaşterea înseamnă putere”. Ea constituie apogeul dezvoltării societăţii omeneşti, în care cunoaşterea este ultima şi cea mai înaltă sursă fundamentală a puterii sociale, succedând altor surse ce au marcat dezvoltarea societăţii omeneşti – violenţa (forţa) şi bogăţia (banul) [55]. Cunoaşterea înseamnă putere de înaltă calitate, aşa cum o defineşte sugestiv A. Toffler, întrucât este foarte versatilă, amplifică în măsură apreciabilă forţa şi bogăţia, este eficientă, face ca forţa şi bogăţia să depindă de  ea. Societatea viitorului şi, implicit, mediul viitor al organizaţiii, vor fi axate pe cunoaştere, pe valorificarea în cea mai mare măsură a acesteia.

Societatea cunoaşterii are câteva trăsături definitorii care o disting net din punct de vedere calitativ de modelele precedente de societăţi (tabel nr. 1).

Trăsăturile societăţii cunoaşterii (exemple)

Tabelul nr.1

Nrcrt	Caracteristici	Societatea industrială	Societatea cunoaşterii	Comentarii
0	1	2	3	4
1	Resursa principală	Capitalul	Cunoştinţele	Progresul cunoştinţelor stă la baza progresului societăţii în general
2	Bunurile caracteristice	Maşinile, centralele energetice, vehiculele autopropulsate, reţelele de transport şi comunicaţiile	Calculatoarele electronice în reţele, produsele- program, serviciile informatice şi de comunicaţie	Tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor fac posibilă globalizarea pieţei
3	Ponderea costurilor	a)      activităţi de tip producţie b)      în materii prime, energie şi materiale	a)      în activităţi de concepţie b)      în investiţii
4	Schimbul de valori	Valori echivalente: valoarea bunurilor schimbate este sensibil egală	Multiplicarea valorii: schimbul de informaţii se face fără pierdere, informaţia obţinută putând să conducă la o importantă creştere a valorii informaţiei iniţiale	Prin utilizarea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, se poate atinge mai repede numărul critic de specialişti care colaborează, de la care apare probabilitatea mare de a genera idei noi
4	Munca	Creşterea productivităţii însoţită de şomaj (mai rapidă decât creşterea necesară a numărului de personal)	Generarea de noi activităţi care absorb forţă de muncă	-          noi sectoare economice: industria de programe multimedia etc. -          noi servicii: centre de informare etc. -          noi domenii: de servire a populaţiei etc.
5	Învăţământul	Rigid, conform unor principii Discontinuitate educaţie-instruire	Flexibil, conform cerinţelor în perspectivă Continuitate educaţie-instruire
6	Accesul la informaţie	Prin unităţi specializate	Direct, prin reţele de calculatoare
7	Democraţie	Reprezentativă	Participativă	În sensul exercitării dreptului de a lua parte la decizie în probleme majore

 

De observat că unele caracteristici ale societăţii cunoaşterii sugerează potenţialul acesteia pentru:

• realizarea performanţei ridicate a funcţionării statului de drept democratic;
• realizarea condiţiilor de funcţionare performantă a pieţii;
• realizarea creşterii bunăstării sociale, respectiv a nivelului de trai al populaţiei

Societatea cunoaşterii conferă noi dimensiuni procesului învăţării. Acesta nu va mai fi cantonat exclusiv în şcoli şi instituţii de învăţământ. Centrul de greutate al învăţării se va transfera progresiv din şcoli spre organizaţii şi instituţii, de la şcolari, liceeni şi studenţi către salariaţi. Fiecare organizaţie şi instituţie care utilizează salariaţi va deveni, astfel, o  a doua şcoală, în care diverse forme de instruire vor constitui monedă curentă: învăţarea salariaţilor cum să înveţe; rotirea specialiştilor în domenii ale specialităţii lor şi în alte domenii; lucrul în “echipe de intervenţie” (task force) încrucişate funcţional; participarea la cursuri şi seminarii periodice, la reuniuni periodice de reflecţie, la şedinţe de stimulare a creativităţii; efectuarea de stagii de specializare şi de vizite de studii, studiul individual continuu pe bază de programe actualizate etc.

În societatea bazată pe cunoştinţe schimbările sunt mai consistente şi se succed într-un ritm care se accelerează continuu. Iar aceste schimbări se concentrează în câteva mari direcţii care, chiar dacă nu pot fi considerate exhaustive, dau o imagine suficient de clară asupra provocărilor viitorului şi a impactului pe care acestea le vor avea asupra existenţei şi activităţii organizaţiilor.

1. Accelararea ritmului inovărilor de noi produse/servicii, a proliferării acestora, a schimbărilor politice şi sociale

Statisticile ultimelor decenii indică creşteri abrupte, de multe ori exponenţiale, ale schimbărilor demografice (de exemplu, îmbătrânirea populaţiei în unele ţări dezvoltate), structurii forţei de muncă (de exemplu, modificarea raportului dintre “gulerele albe” şi “gulerele albastre”), înzestrării tehnice a muncii (de exemplu, creşterea ratei capitalului fix pe muncitor), nivelului de trai în majoritatea ţărilor lumii (de exemplu, reducerea ponderii cheltuielilor familiale cu alimentaţia şi creşterea celor destinate achiziţionării bunurilor de folosinţă îndelungată) etc.

În condiţiile actuale sunt considerate ca sectoare industriale prioritare următoarele: mijloace de tehnică de calcul şi birotică electronică de vârf, mijloace mass-media şi audiovizuale, edituri şi poligrafie, aparatură de telecomunicaţii. Printre factorii care au influenţat dinamica acestor industrii se pot enumera, pe lângă avansul cunoştinţelor tehnologice, gradul de saturare a unor pieţe asociat evoluţiei structurii cererii, impactul măsurilor de politică industrială şi al măsurilor de restructurare întreprinse de societăţile producătoare, impactul legislaţiilor de protecţie mediului, influenţa mediului economic şi a progresului tehnico-ştiinţific.

Ramurile industriale asociate societăţii bazate pe cunoştinţe pot fi clasificare astfel :

1. Ramuri strategice
   • Cele care asigură funcţionarea unui-sistem socio-economic naţional chiar şi în condiţii de instabilitate socială, politică (alimentară, subramuri ale industriei textile, de medicamente, subramuri ale industriei constructoare de maşini sau ale industriei energetice, de armament, etc.)
   • Cele care care susţin infrastructura unei ţări şi producţia de energie a acesteia (prelucrarea combustibililor, industria extractivă, distribuţia de energie termică şi electrică).

1. Ramuri cu specializare a producţiei relativ la piaţa internaţională - pentru care indicele calculat de specializare a producţiei în raport cu Uniunea Europeană este sensibil mai mare decât unitatea şi în care se accentuează această specializare pe fondul creşterii eficienţei

• industria de prelucrare a pielii şi de încălţăminte
• industria confecţiilor de textile
• industria de prelucrare a nemetalelor

1. Ramuri cu specializare a exporturilor relativ la comerţul mondial

• industria de prelucrare a lemnului şi cea de mobilier
• industria produselor textile de bază
• ramuri cu tendinţă de creştere a importurilor pentru care ponderea producţiei industriale este relativ mare.

Evoluţia unor astfel de ramuri este incertă, de obicei, prezentând variaţii ale ritmului de creştere a producţiei în funcţie de cererea internă şi externă şi fiind foarte sensibile la evoluţia preţurilor mondiale (de exemplu, construcţiile de maşini şi echipamente).

1. Ramuri cu tendinţe accentuată de creştere pe piaţa internaţională, esenţiale pentru susţinerea infrastructurii în viitor: echipamente de birotică şi tehnică de calcul, aparatură de telecomunicaţii şi radio, edituri-poligrafie, mijloace de transport rutier şi aerian cu accesoriile acestora.
2. Datorită caracterului de bun public al cunoaşterii şi dimensiunilor globale ale competiţiei în producerea şi comercializarea acesteia, statul trebuie să se implice activ în crearea premiselor construirii unei societăţi a cunoaşterii (în principal, prin investiţii în cercetarea fundamentală şi în finanţarea învăţământului public, dar şi printr-o politică activă, de creare a unei culturi a cunoaşterii). Beneficiile economice şi sociale ale investiţiilor în dezvoltarea cunoaşterii şi/sau în calificările profesionale neputând fi prefigurate pe termen scurt, sunt uneori considerate drept cheltuieli neproductive, făcute ca obligaţie socială şi nu ca investiţii reale, ce pot aduce venituri socio-economice mari şi externalităţi pozitive. De fapt, cheltuielile publice pentru educaţie „diferă în mod fundamental de cheltuielile guvernamentale pentru protecţie socială şi medicală întrucât nu sunt cheltuieli de întreţinere a capitalului uman, ci de dezvoltare a acestuia". Investiţia în educaţie poate să reducă necesitatea de a se cheltui mai mult din venitul public pentru sănătate, protecţie socială şi justiţie. O creştere a gradului de educaţie reduce cheltuielile publice pentru prevenirea crimelor, a incendiilor, pentru sănătate publică şi îngrijire medicală.
3. Descentralizarea crescândă a activităţii economice şi sociale, sporirea importanţei autorităţilor publice locale.

Multiplicarea centrelor de decizie, departe de a slăbi sistemul social, îl fortifică prin însuşi faptul că sistemele birocratice uriaşe pe care le presupun structurile centralizate se reduc treptat, iar deciziile sunt luate în condiţiile cunoaşterii mai bune a realităţilor. Rezolvarea problemelor energetice la nivel local, focalizarea campaniilor promoţionale pe pieţe regionale, avântul conceptului dezvoltării regionale sunt doar câteva dintre cele mai recente tendinţe care anticipează schimbările profunde, iminente, în această direcţie.

4. Factorul uman se află în centrul procesului de producere a cunoaşterii. Cel mai important factor de producţie devine fiinţa umană - cheia competitivităţii stă în capacitatea indivizilor şi a grupurilor de a produce cunoaştere şi a o utiliza în mod eficient. Rolul central acordat actorului social, individ sau colectivitate, în producerea cunoaşterii, modifică percepţia privitoare la avuţia productivă a naţiunilor.

Această nouă realitate impune un tratament diferit aplicat capitalului uman în calitate de factor de producţie, ţinând cont de faptul că el diferă de celelalte categorii de factori de producţie prin următoarele trăsături caracteristice:

1. Spre deosebire de capitalul fizic capitalul uman nu poate deveni proprietatea unui alt individ decât însuşi subiectul ce deţine calificarea, educaţia sau cunoaşterea respectivă. În schimb, el este mai mobil şi mai maleabil în utilizare decât orice altă categorie de factor de producţie;
2. Spre deosebire de pământ şi resursele naturale, care sunt un dat natural, capitalul uman se creează cu aceleaşi fonduri de investiţii ca şi capitalul fizic, dar investiţiile în capitalul uman necesită un orizont de timp mult mai mare înainte de a deveni productive. În schimb, ratele venitului din investiţiile pentru calificare sunt de peste două ori mai mari decât cele pentru investiţiile în uzine şi echipamente productive.
3. Dacă alte categorii de resurse pe măsură ce se consumă determină diminuarea profiturilor, capitalul uman funcţionează conform altui principiu: de obicei, valoarea activităţii oamenilor creşte pe măsură ce ei capătă experienţă. Cei care au avut şansa unei pregătiri foarte bune, urmată de o perioadă de experienţă la locul de muncă, având o activitate complexă, pot să devină tot mai valoroşi cu timpul, fiind greu de depăşit de alţii. De fapt, avantajele lor se pot prelungi peste generaţii, atunci când câştigurile lor suplimentare sunt investite în studiile copiilor lor. Din aceste motive, investiţia în capitalul uman devine strategică pentru orice ţară ce urmăreşte să-şi creeze o economie a cunoaşterii, având în vedere tendinţa generală de creştere a cererii de forţă de muncă mai instruită în toate ramurile industriale şi de personal foarte înalt calificat în sectorul serviciilor de specialitate bazate pe infrastructura informaţiei.
   5. Acutizarea problemelor ecologice

Accelerarea dezastrelor ecologice produse în ultimele două-trei decenii (reducerea fondului genetic al planetei prin dispariţia unor specii de plante şi animale, sărăcirea solurilor, poluarea marină ca urmare a deversărilor de hidrocarburi şi de substanţe nocive, fenomenele îngrijorătoare de epuizare a resurselor neregenerabile, deşertificarea, apariţia găurilor în stratul de ozon al Pământului etc.), asociată cu tendinţa de accentuare a epuizării resurselor, au impus progresiv în conştiinţa factorilor de decizie politică şi economică şi a opiniei publice mondiale conceptul de dezvoltare sustenabilă, viabilă. Acesta este un concept ecologic cu implicaţii economice, întrucât postulează dependenţa creşterii economice şi a bunăstării oamenilor de disponibilitatea resurselor naturale.