Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună percepţie trebuie făcută distincţia dintre cele două dimensiuni ale economiei, Economia teoretică şi Economia faptică, care sunt esenţialmente diferite.
Economia faptică, reală se prezintă ca:
- un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie, de repartiţie, de schimb şi de consum;
- o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile şi
procesele respective;
- o totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi
proceselor producătoare de bunuri şi servicii;
- un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii economici.
De aici, desprindem concluzia că economia ca practică socială este un microunivers, în centrul căruia stă omul cu nevoile sale, un sistem global format din mai multe subsisteme, între care se detaşează ca importanţă:
- omul, în dubla sa ipostază: de producător - agent economic şi
consumator;
- unităţile economice, în care se integrează şi lucrează oamenii;
- bunurile şi serviciile economice;
- faptele şi respectiv operaţiunile economice;
- relaţiile interumane de cooperare, de întrajutorare şi de comunicare. Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o
epocă la alta, astfel încât atunci când omul devine liber, în dublul sens: economic, deposedat de mijloacele de producţie, şi juridic eliberat de orice norme care-i limitau mişcarea şi îl împiedicau să-şi vândă forţa de muncă oricui pe un timp determinat, economia reală devine ceea ce este şi astăzi:
- o economie de piaţă liber concurenţială;
- o economie puternic marcată de diviziunea socială a muncii şi de
diviziunea manufacturieră, de fabrică;
- o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca maşinilor;
- o economie în care statul îşi face simţită prezenţa atât în calitate de element al suprastructurii cât şi de agent economic;
- o economie cu randamente şi eficienţă crescânde;
- o economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi spirituală.
Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care este rezultatul observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod înddreptăţit, după ce economia teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi adevăraţii părinţi ai economiei politice ca ştiinţă.
Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă ascensiune, ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului, incluszând în sfera muncii producătoare de bunuri şi venit net toate ramurile şi pe primul loc industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile de determinare dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională. Smith şi Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria costurilor absolute şi comparative (relative). Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, întrunind cele trei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare:
- obiect de studiu propriu;
- metodă de cercetare proprie;
- sistem propriu de categorii şi legi economice