FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA LOR

Detalii
Categorie: Economie
Accesări: 13301
Pin It
  • Sistemul factorilor de producţie

Factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici, locul şi rolul lor schimbându-se în permanenţă în funcţie de evoluţia în timp şi spaţiu, precum şi datorită modificărilor pe care le cunoaşte activitatea umană (economică în primul rând).

Orice factor de producţie este unitatea unor determinări cantitative şi calitative, oamenii acţionând:

  • asupra cantităţii, utilizând un volum tot mai mare de factori de producţie - dezvoltare extensivă;
  • asupra calităţii acestora, ameliorând eficienţa utilizării lor - dezvoltare intensivă.

Preocuparea principală a agenţilor economici este economisirea şi ameliorarea calităţii factorilor de producţie, impuse în general de cauze obiective precum:

  1. creşterea şi diversificarea nevoilor;
  2. tendinţa de creştere a dificultăţilor de acces la anumiţi factori;
  3. sporirea exigenţei pentru calitatea bunurilor;
  4. tendinţa de scumpire a unor factori;
  5. necesitatea protecţiei mediului natural.
  • Caracterizarea generală a factorilor de producţie

Factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului său predominant.

Factorii de producţie constituie resurse atrase, alocate şi consumate în procesul de producere a bunurilor economice.

Multitudinea de factori de producţie poate fi clasificată în trei mari categorii, fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte:

  • munca,
  • natura (pământul),
  • capitalul.
  • MUNCA -

Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte mijloacele adecvate atingerii scopului propus.

Munca a fost şi este:

  • factorul activ - prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea celorlalţi factori;
  • factorul determinant - fără muncă nu se poate produce nimic, deci progresul este condiţionat de muncă.

Munca este o îmbinare de:

  • efort fizic - când acesta predomină, munca se numeşte fizică;
  • efort intelectual - când este predominant, munca va fi intelectuală.

Pornind de la compoziţia fizică-intelectuală, munca poate fi privită sub două aspecte:

  • cantitativ - munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă;
  • calitativ - se măsoară prin productivitate (randament) şi însuşirile tehnico- funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează.

Ceea ce face cu putinţă munca este forţă de muncă, între cele două neputându- se pune semnul egalităţii.

Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale unui om.

Condiţia hotărâtoare ca forţa de muncă să intre în acţiune, ca munca să devină o realitate palpabilă - este existenţa mijloacelor de producţie.

Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează posibilitatea desfăşurării muncii.

În gândirea economică modernă sde consideră că orice muncă, oricare ar fi natura sau autorul său, este productivă, cu condiţia să creeze utilităţi sau să participe indirect la crearea utilităţilor.

Munca este singura producătoare de avuţie, de valoare nouă iar preţul forţei de muncă îl reprezintă salariul.

  • NATURA -

În accepţiune economică, natura reprezintă totalitatea elementelor naturale preexistente oricărei activităţi:

  • originea,
  • condiţiile primordiale,
  • mediul de desfăşurare,
  • substanţa materială naturală.

Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a omului, este factor de producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme:

  • pământul - este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi cuprinde:
  • în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.,
  • în sens larg: solul - fondul funciar.
  • relieful şi apele;
  • clima.

Rolul economic al pământului decurge din:

  • constituie cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor umane;
  • este sursă de elemente nutritive;
  • reprezintă principalul factor de producţie în agricultură,
  • este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine agrosilvică.

Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.

  • CAPITALUL -

Termenul de capital desemnează în sens:

  • larg - avuţia individului sau a societăţii;
  • restrâns - totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate vânzării-cumpărării şi nu satisfacerea nevoilor proprii.

Cu alte cuvinte, capitalul poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate vânzării.

După natura sa capitalul se împarte în două categorii:

  • capitalul real (tehnic) - este capitalul concretizat în mijloace de producţie (clădiri, fabrici, utilaje, instalaţii, materii prime etc;
  • capital nominal - reprezintă un titlu de proprietate asupra unor valori reale

ce conferă dreptul de a însuşi venitul adus de    acestea.

Capitalul tehnic se află în permanentă mişcare în timpul producţiei, el fiind cel

care se transferă în substanţa bunului final dar şi cel care intervine pentru a face posibilă această transferare. De aceea capitalul tehnic trebuie analizat pe cele două componente ale sale:

  • componenta activă - capitalul fix;
  • componenta pasivă - capitalul circulant.

Componentele capitalului se comportă diferit în activitatea economică, îndeplinind funcţii diverse şi clasificându-se după mai multe criterii, cel mai important fiind modul în care:

  • participă la activitate;
  • se consumă;
  • se înlocuiesc.
  • Capitalul fix este partea capitalului formată din bunuri ca: utilaje, clădiri, instalaţii, materii prime etc., care:
  • participă la mai multe cicluri de producţie;
  • se consumă treptat (se uzează);
  • se înlocuieşte după mai mulţi ani.

Uzura fizică - reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a mijloacelor de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilor naturali fizici, chimici, biologici.

Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se numeşte amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între valoarea capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani.

A = Kf / t, ’

detaliată formula va deveni:

A = (V - r + d) / t,

unde:

A = suma anuală a amortizării;

  • = valoarea iniţială a capitalului fix;

r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după scoaterea sa din funcţiune;

d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;

t = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).

Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata amortizării, care se calculează astfel:

Ra = (A / Kf) x 100

Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix înainte de a se produce uzura fizică completă. Apare datorită progresului tehnic şi condiţiilor pieţei care asigură bunuri similare noi, cu:

  • preţuri mai scăzute;
  • performanţe tehnice superioare;
  • preţuri mai mici şi performanţe superioare.
  • Capitalul circulant este partea capitalului formată din bunuri (materii prime, materiale, combustibil, energie etc.) care:
  • participă la un singur ciclu de producţie;
  • se consumă dintr-o dată;
  • se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
  • Neofactorii de producţie

Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şi diversificării lor. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactorii de producţie decurge din considerente legate de natura lor intrinsecă, dar şi de modul specific de acţiune şi geastionare a factorilor din fiecare categorie.

Între cei mai importanţi neofactori care modifică substanţial conţinutul, locul şi rolul factorilor de producţie, distingem:

  • progresul tehnic ce desemnează ansamblul realizărilor cunoaşterii omului prin care activitatea economică, în întregul săi, devine mai eficientă. El este dependent de situaţia economică şi de concurenţa existentă pe piaţă între agenţii economici;
  • tehnologiile reprezintă procedeele de combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros definite;
  • informaţiile - reprezintă factorul principal al activităţii economice şi al procesului de producţie, ce serveşte la reglarea procesului de producţie şi la luarea deciziilor în cadrul acestora;
  • abilitatea întreprinzătorului - prin întreprinzător se înţelege acel tip de subiect al activităţii economice care, fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în cadrul unei afaceri în desfăşuare, iniţiază un proces de schimbare radicală.
  • Utilizarea factorilor de producţie

Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie reprezintă obiectivul şi rezultatul competenţei şi abilităţii întreprinzătorului preocupat în permanenţă să găsească acele combinaţii de factori din a căror folosire să obţină avantajos cât mai mari şi mai sigure.

  • Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă acea metodă de unire a factorilor de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.

Combinarea se poate realiza pe două laturi:

  1. tehnică - combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea unui bun economic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o anumită structură şi calificare cu maşini, instalaţii, materii prime şi materiale specifice domeniului, respectiv bunului;
  2. economică - unirea tehnică a factorilor are substrat economic, concretizat într-un cost de producţie minim şi într-un profit maxim.

Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr- un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei.

Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită:

  1. divizibilităţii - posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi simple, omogene, fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului respectiv;
  2. adaptabilitatea - proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor de producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt factor de producţie.

Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe anumite criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt:

  • productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintă sporul de producţie (AQ) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a factorului dat (AX), ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi;

Wmg = AQ / AX

  • rata marginală de substituire - raportul dintre cantitatea factorului ce urmează a fi introdus în activitatea economică (AX) necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-AY), astfel încât producţia să rămână neschimbată sau să crească;

Rms = - (AX) / (AY)

  • coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii arată cu cât influenţează creşterea unui factor asupra sporului de producţie sau apare ca raport între productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului care se modifică.


  • Eficienţa utilizării factorilor de producţie
  • Eficienţa economică - formele eficienţei economice

Eficienţa economică:

  • este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă raţionalitatea economică;
  • este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice;
  • pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului economic.

Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi.

Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s­au făcut (încasări > cheltuieli).

Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:

  1. prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:

Ec = Vr / CFp,

unde

  • r = venituri realizate;

CFp = consumul de factori de producţie.

  • exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat, deci eficienţa economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt mai mari;
  1. prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea rezultatelor:

Ec = CFp / Vr

  • exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de venit, deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de produs este mai mic permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de factori.

Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:

  1. Rentabilitatea - capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.
  • are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre volumul încasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate pentru obţinerea veniturilor respective;
  • se exprimă absolut - prin mărimea profitului obţinut; relativ - prin rata rentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)

Rpr = (profit / costuri totale) x 100

  1. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de producţie.
  • nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută (Q) şi factorii implicaţi (F).

W = Q / F

  • Productivitatea muncii

Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca umană. Productivitatea apare sub următoarele forme:

  1. Productivitatea parţială - reflectă productivitatea fiecărui factor de producţie

şi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de factor de producţie consumată (capital, muncă etc.)

  1. Productivitatea globală    - reflectă modul de determinare a productivităţii,

fiind o expresie a combinării şi consumării tuturor factorilor de producţie;

  • măsoară performanţa şi eficacitatea factorilor de producţie.


  1. Productivitatea medie   - Reprezintă raportul dintre producţie şi factorul

muncă;

  • eficienţa cu care este folosită o unitate din factorii de producţie într-o perioadă determinată de timp.
  1. Productivitatea    - Reprezintă sporul de producţie obţinut cu o unitate

marginală                              suplimentară dintr-un factor de producţie, ceilalţi

rămânând constanţi.

5

Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinută într- o unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs.

Wm = Q / t, sau Wm = t / Q Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi de timp, ci şi prin număr de lucrători.

Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma indicelui de creştere a productivităţii muncii, exprimându-se procentual. iWm = (Wml / Wmo) x 100, unde:

Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;

Wm0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de bază.

Asupra nivelului şi dinamixcii productivităţii muncii influenţează următorii factori:

  • factori tehnici:
  • gradul de înzestrare tehnică,
  • tehnologia existentă în producţie,
  • nivelul atins de cercetarea ştiinţifică etc.;
  • factori economici:
  • organizarea producţiei şi a muncii,
  • nivelul calificării lucrătorilor,
  • cointeresarea materială etc.;
  • factori sociali:
  • nivelul de trai,
  • condiţiile de muncă,                                                  '
  • responsabilitate etc.;
  • factori educaţionali:
  • pregătirea şcolară şi profesională,
  • nivelul de cultură;
  • factori psihologici:
  • grad de adaptabilitate la disciplina muncii;
  • satisfacţia adusă de muncă;  
  • climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători;
  • tradiţii, obiceiuri, religie etc.;
  • factori structurali:
  • evoluţia structurii producţiei, a structurii de ramuri tehnice etc;
  • factori naturali:
  • condiţii de climă, fertilitate;
  • accesibilitatea resurselor naturale etc.
  • factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială:
  • tipuri de specializare tehnică şi economică;
  • gradul de competitivitate a produselor naţionale pe piaţa mondială etc.

Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele:

  • promovarea tehnologiilor noi;
  • buna organizare şi conducere a activităţii economice;
  • climatul social adecvat al muncii;
  • competenţa profesională a factorului uman;
  • realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.

Nevoile nelimitate şi în continuă diversificare, pe de o parte, şi resursele rare, limitate pe de altă parte, impun creşterea productivităţii muncii pe această bază putându-se obţine:

  • bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai puţine;
  • costuri mai mici pe unitatea de produs;
  • valoare nou-creată mai mare pe unitatea de factor utilizat şi consumat;
  • preţuri şi tarife stabile eventual mai mici;
  • PIB pe total şi pe locuitor în creştere constantă şi apreciabilă;
  • investiţii nete mai mari, creşterea economică şi a gradului de ocupare a forţei de muncă;
  • creşterea salariilor, nivelul superior al productivităţii muncii făcând posibilă sporirea acestora;
  • costuri naţionale egale sau mici decât cele străine;
  • nivel de trai şi calitate a vieţii mai bune şi mai apropiate de cele ale ţărilor dezvoltate.
  • Căi de creştere a eficienţei economice

Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea în considerare a implicaţiilor economice şi sociale ale acesteia. O activitate economică este eficientă nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, ci pentru societate are eficienţă reală dacă se desfăşoară în condiţii de compatibilitate cu mediul natural, evitând degradarea acestuia.

Creşterea eficienţei economice presupune:

  • competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;
  • cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;
  • promovarea tehnologiilor moderne;
  • alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune.

Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în economie.