Economie

În a doua jumătate a secolului XX au fost elaborate diverse teorii privind subdezvoltarea economică. Dar, înainte de a le examina, considerăm justificată necesitatea de a analiza succint însăşi fenomenul subdezvoltării şi caracteristicile esenţiale ale acestui fenomen.

Subdezvoltarea economică a devenit o problemă globală a întregii omeniri. Acestei probleme i-a fost consacrat un enorm volum de studii, programe, inclusiv şi sub tutela O.N.U. Atenţia crescândă acordată subdezvoltării de către comunitatea internaţională se explică prin multe motive, dintre care, în primul rând, prin faptul că circa 70% din populaţia lumii trăieşte în aceste ţări, în al doilea rând, prin consecinţele enorme şi multiple ale subdezvoltării, în condiţiile creşterii interdependenţelor economice mondiale şi, în al treilea rând, pentru că, în ultimii ani, a fost învins conflictul dintre Est şi Vest, dar a rămas cel tradiţional dintre Nord şi Sud, adică dintre ţările bogate, industrializate, şi cele sărace, agrare.

Subdezvoltarea este definită prin folosirea a mai multor termeni: ţări sărace, ţări rămase în urmă, ţări în curs de dezvoltare, ţări agrare, ţări neindustriale, „lumea a treia" ş.a.

Deşi există, cum se vede, aprecieri diferite, ţările subdezvoltate se delimitează de cele dezvoltate pe baza criteriului economic: venit mic pe locuitor, predominanţa agriculturii tradiţionale, industrie şi infrastructură înapoiate, predominarea tehnicilor depăşite moral, grad scăzut de utilizare a resurselor naturale şi umane, ritm foarte scăzut de creştere a producţiei pe locuitor ş.a. Toate acestea influenţează negativ asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei (25% din aceasta cronic suferă de foame, 50% nu dispune de caloriile necesare vieţii vitale). Subdezvoltarea reprezintă un fenomen negativ al contemporaneităţii. Ea afectează, într-o măsură sau alta, ţări din Asia, Africa şi America Latină. Caracteristicile comune ale fenomenului, pe care le acceptă, ca atare, toţi specialiştii sunt următoarele:

• deformarea structurală a economiilor naţionale ale ţărilor subdezvoltate se reflectă într-o specializare de ramură îngustă, în existenţa unor disproporţii între sectoarele primare, secundar şi terţiar, în dezechilibrul dintre industria prelucrătoare şi agricultură. Ţările

subdezvoltate practică agricultura într-o asemenea măsură încât ponderea ei în structura PIB^U,UI este de 5 ori mai mare decât în ţările industrial dezvoltate.

• nivelul scăzut al venitului anual pe locuitor (sub 200 dolari faţă de 3500 din ţările dezvoltate) este în dezacord cu satisfacerea necesităţilor elementare ale populaţiei.
• decalajele privind starea populaţiei. Astfel, creşterea demografică a ţărilor subdezvoltate este excesiv de mare. în ultimii 50 de ani aceasta a cunoscut o adevărată explozie, ritmul mediu al creşterii populaţiei fiind de 2,5% faţă de 1% în ţările dezvoltate. Ponderea populaţiei ocupate în agricultură, în totalul populaţiei active, variază între 65-83% comparativ cu 5-22% în ţările dezvoltate. în aceste ţări rata alfabetizării coboară la 17% în Malli, 13% în Burkino Faso şi 12% în Samalia.

• capacitatea ştiinţifică şi tehnologică indică un grad şi mai pronunţat al rămânerii în urmă a acestor ţări: 10% din numărul savanţilor şi cercetătorilor, 5% din parcul mondial de aparatură electronică pentru prelucrarea datelor, 3% din totalul mondial de brevete şi invenţii şi 1% din producţia de circuite imprimate revin la 82% din populaţia mondială a ţărilor subdezvoltate.
• coexistenţa mai multor tipuri de economie îmbrăţişează atât sectorul natural, cât şi economia de piaţă mixtă (mica producţie de mărfuri) şi economia de piaţă intensivă (în sectoarele moderne). Dezvoltarea economică are un pronunţat caracter extensiv şi de dependenţă de „factorul extern”.
• în ţările cele mai subdezvoltate predomină gospodăria patriarhală, obştească, în care organizarea de tip liberal şi feudal se îmbină cu economia naturală şi de subzistenţă. în altele, rolul statului în economie a făcut să apară sistemul economiei mixte.

Cele menţionate au constituit suportul teoriilor despre subdezvoltarea economică care pot fî clasificate astfel: teoria „cercurilor vicioase”; teoria celor cinci stadii; teoria economiei periferice şi a economiei dependente.

Teoria „cercurilor vicioaseIniţiatorii acestei teorii sunt consideraţi R.Nurkse, E.Gannage, J.Hicks ş.a. Ei apreciază, că subdezvoltarea este consecinţa inevitabilă a unor blocaje, care au apărut şi se menţin în economiile unor ţări: fie datorită insuficienţei factorilor de producţie (resurse naturale, sau capital); fie prin

anihilarea performanţelor absolute ale economiilor respective (datorită creşterii rapide a numărului şi a presiunii populaţiei).

în lucrarea „Problema formării capitalului în ţările subdezvoltateR.Nurkse consideră că principala cauză a subdezvoltării o constituie lipsa de capital, atât ca cerere, cât şi ca ofertă în aceste ţări. Elaborând teoria „cercurilor vicioase" ale subdezvoltării economice, el afirmă că, pe de o parte, lipsa de capitaluri determină investiţii mici, acestea au un grad scăzut de ocupare a forţei de muncă şi, respectiv, cererea de capitaluri este redusă, iar, pe de altă parte, insuficienţa capitalurilor determină venituri reale mici ale populaţiei, acestea - o piaţă redusă, - investiţii foarte mici, forţă de muncă neocupată, iar aceasta - venituri foarte mici şi, deci, ofertă de capital mică.

R.Nurkse se transformă în apărător al neocolonialismului şi afirmă că ţările subdezvoltate îşi pot procura, totuşi, capitalul necesar apelând la ţările dezvoltate.

Aproape în aceiaşi termeni înţelege să rezolve problema subdezvoltării şi profesorul libanez E.Gannage, care în „Economia subdezvoltării” (1962) remarcă patru feluri de cercuri vicioase ale subdezvoltării: a) malthusian (demografic); b) cel al insuficienţei capitalului; c) cel al repartiţiei inechitabile a venitului naţional; d) cel al comerţului internaţional, în care ţările subdezvoltate îşi deteriorează raporturile de schimb pe piaţa mondială. El ia în considerare, deci, pe lângă cauzele interne şi pe cele externe.

Teoria celor cinci stadii ale dezvoltării. Autorul acestei teorii este economistul american W.W.Rostow. în lucrărileDe la decolare la creşterea autoîntreţinută” (1956) şi „ Cele cinci stadii ale creşterii economice” (1959), analizând activitatea economică, W.Rostow a ajuns la concluzia că aceasta este determinată, hotărâtor, de doi factori de producţie: capitalul şi munca, pe care i-a analizat atât în volum, cât şi ca productivitate.

Pe baza elementelor analizate, W.Rostow elaborează un model al creşterii economice pe termen lung, care presupune parcurgerea de către ţările subdezvoltate a cinci stadii sau etape: l) societatea tradiţională; 2) tranziţia spre decolare sau demaraj; 3) decolarea, când ţara are posibilitatea de a face investiţii peste 10% din venitul său naţional; 4) maturitatea, când societatea foloseşte toate resursele tehnologiilor moderne; 5) perioada consumului de masă.

în teoria lui W.Rostow subdezvoltarea cuprinde primele două stadii şi este sinonimă cu nedezvoltarea, sau, şi mai precis, cu perioada dinaintea dezvoltării. De aici rezultă că W.Rostow consideră subdezvoltarea o etapă necesară prin care trebuie să treacă toate economiile în drumul lor spre dezvoltare. Etapa hotărâtoare pentru creşterea economică este demararea sau decolarea, când investiţiile duc la creşterea venitului naţional pe locuitor. Finanţarea creşterii economice se poate asigura atât din surse interne, cât şi prin apelarea la împrumuturile externe.

Teoria economiei periferice. Această teorie aparţine unor economişti din ţările lumii a treia, în special din America Latină, şi oferă o explicaţie diferită subdezvoltării. Teoreticienii cei mai reprezentativi sunt argentinianul Râul Prebisch şi brazilianul Celso Furtado. Ei îşi bazează întregul demers pe explicarea subdezvoltării, prin influenţa relaţiilor internaţionale asupra economiilor rămase în urmă.

R.Prebisch a elaborat teoria „economiilor periferice”, iar C.Furtado - teoria „economiilor dependente".

R.Prebisch distinge două tipuri de economii: a) economiile periferice şi b) economiile de centru.

Economiile periferice sunt proprii ţărilor subdezvoltate şi se caracterizează printr-o serie de trăsături, cum ar fi: structuri asimetrice ale producţiei interne; producţia se menţine Ia nivelul de subzistenţă; tehnicile de lucru folosite sunt arhaice; venitul pe locuitor este scăzut; folosirea limitată a banilor; mari presiuni demografice ş.a.

Economia de centru este proprie ţărilor industrial dezvoltate, în cea mai mare parte a lor foste metropole coloniale. Asemenea economii se caracterizează prin trăsături specifice» opuse celor din ţările rămase în urmă, foste colonii, cum ar fi: caracterul complex, diversificat al structurilor interne (cu preponderenţa ramurilor prelucrătoare de înaltă eficienţă, posibilitatea de a realiza rapid noile descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii); producţia abundentă capabilă să asigure un nivel de trai superior locuitorilor şi posibilităţi pentru desfăşurarea exportului; tehnologii performante, venit pe locuitor foarte ridicat; o slabă presiune demografică; nivel ridicat de instruire generală şi pregătirea profesională ş.a.

în asemenea situaţii, raporturile comerciale dintre „centru” şi „periferie” sunt totdeauna favorabile ţărilor dezvoltate şi defavorabile celor subdezvoltate. Toate acestea contribuie la polarizarea bogăţiei mondiale la „centru”, sărăcind „periferia”.

Ceslo Furtado completează teoria lui R.Prebisch, arătând că „economia periferică” nu este numai subdezvoltată, dar şi dependentă de „centru”. El argumentează că specializarea economiilor rămase în urmă are loc sub presiunea ţărilor industrializate, în interesul celor din urmă. Această specializare se face în funcţie de nevoile ţărilor dezvoltate. în aşa fel ţările subdezvoltate sunt condamnate la monocultură, la structuri deformate, care le fac şi mai puternic dependente de economiile avansate.

Strategii privind eradicarea subdezvoltării^ în baza teoriilor despre subdezvoltarea economică au fost schiţate anumite strategii privind eradicarea acestui fenomen negativ. Dintre acestea se detaşează următoarele trei tipuri sau modele: 1) tipul sau modelul dezvoltării spre interior; 2) tipul dezvoltării spre exterior; 3) tipul sau modelul dezvoltării endogene.

Tipul dezvoltării spre interior pune creşterea economică, sporirea venitului naţional şi, în special, industrializarea în centrul procesului de dezvoltare, substituind importurile cu produse autohtone şi promovând exportul cu toate activităţile statale - puterile vamale, fiscale, monetare şi comerciale.

Tipul dezvoltării spre exterior urmăreşte accelerarea dezvoltării pe baza participării mai intense a economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai multe mijloace de plată şi în transformarea acestora în factori de producţie pentru atingerea obiectivelor propuse. Această strategie a fost aplicată de către ţările latino-americane, în cadrul „Alianţei pentru progres” şi de câteva ţări din Sud-Estul Asiei Filipine, Singapore ş.a.

Tipul sau strategia dezvoltării endogene constă în considerarea ca un proces foarte complex al dezvoltării, care integrează toate ramurile producţiei sociale, îndeosebi industria şi agricultura într-un optim economic, social, politic, cultural şi educaţional.

Aceste programe au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltării este înainte de toate o problemă a ţărilor respective, că efortul propriu al fiecărui popor nu poate fi înlocuit cu nici un ajutor din afară.

Direcţiile principale ale acţiunii sunt:

• dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a produselor agricole;
• industrializarea bazată pe subramuri care pot valorifica eficient resursele naturale şi de muncă proprii;
• progresul tehnico-ştiinţîfic al investiţiilor şi inovaţiilor;
• formarea de cadre naţionale calificate şi înalt specializate, în concordanţă cu nevoile strategice ale economiei şi cu tendinţe de perspectivă ale ştiinţei şi tehnicii;
• formarea capitalului şi realizarea de investiţii considerate pentru primele direcţii principale.

Fiind o problemă, în primul rând a popoarelor în cauză, nu se neagă condiţiile interdependenţelor economice, fără de care nu poate fi abordat efortul propriu, problema finanţării dezvoltării. Aceasta presupune, pe de o parte, ajutorul internaţional pentru dezvoltare şi, pe de alta, acordarea de împrumuturi din partea instituţiilor financiare internaţionale.