în sens larg, radicalismul cuprinde un ansamblu de idei şi teorii de orientare reformistă şi contestatară în raport cu gândirea economică convenţională. în sens restrâns, radicalismul reprezintă un curent de gândire economică contemporan, care a luat fiinţă în deceniul al cincilea al secolului XX şi s-a dezvoltat pe parcursul celei de-a doua jumătate a acestui secol.
Radicalismul n-a apăruta pe loc gol. El a avut precursori, printre care pot fi menţionaţi W.Sombart, S.Gasell şi J.A.Schumpeter.
Economistul şi sociologul Werner Sombart (1863-1941) în lucrarea sa Capitalismul modern (1900-1904) contesta caracterul obiectiv al legilor şi categoriilor economice şi adopta metoda istorică şi psihologică în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. El a scos la iveală efectele negative ale tehnicizării excesive şi ale poluării mediului înconjurător asupra formării personalităţii şi, respectiv, asupra sănătăţii oamenilor.
W.Sombart afirma că tipul economiei de piaţă liberă a fost treptat înlocuit printr-un tip de economie de piaţă mai complex, în care se manifestă o pluralitate a formelor de proprietate (privat- capitalistă, cooperatistă, de stat, mixtă). Existenţa unei pluralităţi a formelor de proprietate are efecte pozitive asupra micşorării discrepanţelor privind proprietatea şi veniturile şi, prin aceasta, asupra îmbunătăţirii situaţiei sociale.
Silvio Gesell (1862-1930), om de afaceri şi reformator germano- argentinian, în lucrarea sa de referinţă Originea economică naturală prin pământ liber şi monedă liberă (1916) pleda pentru eliminarea din economia de piaţă a arendei şi a dobânzii, considerate venituri parazitare. Ordinea naturală nu se putea realiza, în opinia lui S.Gasell, fără anularea monopolului asupra pământului şi asupra banilor, exercitat de proprietarii funciari şi, respectiv, de deţinătorii şi intermediarii de capital. Pentru eliminarea arendei, el propunea naţionalizarea pământului, prin expropriere cu despăgubire, parcelarea şi arendarea acestora de către stat în beneficiul ţăranilor.
Joseph Aloisius Schumpeter (1883-1950) în lucrarea sa Capitalism, socialism şi democraţie (1942) ş.a. sublinia, că toate tipurile de piaţă se află în dezechilibru, datorită, în primul rând,
întreprinzătorului, descris drept figură centrală a sistemului economiei de piaţă. După părerea lui, nu orice persoană din ramurile economice dispune de calitatea de întreprinzător: pentru aceasta, el trebuie să fie un pionier care aduce inovaţii tehnologice sau organizatorice, respectiv, să creeze noi produse, noi pieţe de desfacere, noi structuri de piaţă şi noi metode de muncă.
Referindu-se la soarta economiei de piaţă, J.Schumpeter aprecia că aceasta ar fi capabilă să asigure, în continuare, o creştere economică substanţială. Cu toate acestea, el considera că economia de piaţă se afla într-o criză profundă, căreia nu putea să îi supravieţuiască pe termen lung.
Radicalismul propriu-zis a completat ideile precursorilor cu noi viziuni şi concepţii.
Avântul radicalismului în a doua jumătate a secolului XX se datorează, într-o măsură considerabilă, creşterii interesului pentru cercetarea unor fenomene apărute în economia mondială contemporană ca rezultat al decolonizării politice şi al globalizării economice. In scopul analizei acestor noi procese şi fenomene, precum şi de reevaluare, dintr-o nouă perspectivă, a altora mai vechi, economiştii radicali au acordat atenţie studierii următoarelor probleme:
- genezei, naturii şi căilor de depăşire ale subdezvoltării economice;
- raporturile dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare privind fluxurile internaţionale de mărfuri, capital, tehnologii şi forţă de muncă;
- fluctuaţiilor, crizelor şi asimetriilor din economia mondială contemporană;
- raporturilor dintre individ şi societate, dintre grupurile sociale legate de repartiţia veniturilor.
Curentul radical nu are un fondator unic, iar abordările teoretice sunt de provenienţă diferită.
în ţările dezvoltate printre reprezentanţii radicalismului contemporan se numără J.K.Galbraith şi LWallerstien din S.U.A., A.Emmanuel şi J.Attali din Franţa, G.Myrdal din Suedia şi alţii.
în ţările în curs de dezvoltare s-au constituit veritabile şcoli naţionale de orientare radicală, cum sunt cele din Brazilia (C.Furtado, J.de Castro), Argentina (R.Prebisch), Mexic (V.Urquidi), Egipt (S.Amin). Acest fapt a permis abordarea problematicii economice de pe poziţia intereselor specifice acestor ţări.
Economistul suedez Gunnar Myrdal (1898-1987), laureat al Premiului Nobel pentru economie (1974), în lucrările sale Teoria economică şi regiunile subdezvoltate (1960) şi Sfidarea sărăciei mondiale (1970) s-a disociat de teoriile neoliberale privind comerţul internaţional. In opinia sa, adoptarea unei politici comerciale liberschimbiste accentuează diferenţele de preţuri şi de productivitate dintre exporturile ţărilor dezvoltate şi ale celor în curs de dezvoltare în paguba ultimelor. înlăturarea sărăciei din ţările foste coloniale impune atât o largă cooperare economică şi politică între statele lumii, cât şi creşterea rolului organismelor internaţionale specializate.
G.Myrdal aprecia că autorităţile statale au datoria de a asigura cele mai bune condiţii posibile de educare, locuit, ocrotire a sănătăţii şi asistenţă socială. în acelaşi timp, el a atras atenţia asupra birocratizării crescânde a instituţiilor publice, pe care o atribuia manipulării unor obiective generale în favoarea unor interese de grup şi individuale.
John Kenneth Galbraith, format sub influenţa instituţionalismului a devenit, începând cu deceniul al şaselea al secolului XX, reprezentantul radicalismului nordamerican. în lucrările sale Capitalismul american (1950), Societatea abundentă (1958) ş.a., referindu-se la teoria liberală neoclasică privind libertatea de alegere a consumatorilor, J.Galbraith observă că interesele marilor întreprinderi şi cele ale masei consumatorilor sunt diametral opuse în privinţa nivelului preţurilor, volumului producţiei şi alocării resurselor materiale. In realitate, producătorii nu se află în slujba intereselor consumatorilor, ci exercită o influenţă tot mai puternică asupra opţiunilor acestora, ca şi asupra societăţii în ansamblul ei.
J.Galbraith a supus unei aspre critici risipa din societăţile bogate. Stimulând cu precădere ramurile economice rentabile, economia privată nu s-a arătat capabilă, consideră el, să satisfacă nevoile adevărate ale societăţii, în special în materie de asistenţă socială, locuinţe şi educaţie.
Râul Prebisch (1901-1987) şi-a expus ideile radicaliste în lucrarea Dezvoltarea economică a Americii Latine şi principalele ei probleme (1950). Potrivit opiniei sale, principalele cauze ale apariţiei şi adâncirii fenomenului subdezvoltării sunt structurile necorespunzătoare din economia mondială şi relaţiile inechitabile din comerţul internaţional.
Pentru depăşirea acestei situaţii, el propune industrializarea accelerată a ţărilor în curs de dezvoltare, prin politici comerciale protecţioniste şi substituirea importurilor. Economistul brazilian Ceiso Furtado, autorul lucrării Dezvoltare şi subdezvoltare (1966), consideră că structura economică a ţărilor în curs de dezvoltare a fost deformată ca urmare directăa poziţiei lor dependente în schimburile internaţionale.
în aceeaşi direcţie şi-au formulat concepţiile şi alţi economişti de factură radicalistă.