Salariul, ca formă de remunerare a forţei de muncă, se aplică din timpurile cele mai îndepărtate. încă în Codul tui Hammurabi (mileniul II î.e.n.) apare reglementat fenomenul „muncii salariate", fenomen generat, pe de o parte, de perioadele în care se crea o mai mare cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă parte, ca urmare a existenţei clasei sociale a „oamenilor liberi", care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabilită şi reglementată legal.
Toma d'Aquino în lucrarea sa Suma teologică (1266), analizând salariul, a precizat că lucrătorul trebuie să obţină contra muncii sale un salariu just". Acest salariu trebuie să-i permită să trăiască el şi familia sa, la nivelul poziţiei pe care o ocupă în structura claselor sociale. întrucât nivelul „salariului just" nu se determina prin jocul liber al cererii şi ofertei, el trebuia asigurat de către stat prin aplicarea regulilor privind rangul, privilegiile şi beneficiile participanţilor la diferite tipuri de activităţi.
Preocupat de problema salariului, fiziocratul Anne Robert Jasques Turgot considera că principiul liberei concurenţe acţionează şi în relaţiile dintre muncitori şi întreprinzători. El a dat cea mai reuşită formulare, pentru acea vreme, a legii salariilor. R,Turgot nu s-a limitat la afirmaţia că salariul se reduce la minimul mijloacelor de subzistenţă, ci şi explică pentru ce se produce acesta. Având posibilitatea să aleagă dintr-un număr mare de muncitori, întreprinzătorul îi preferă pe cei care sunt de acord să lucreze pentru cea mai mică sumă. Muncitorii îşi micşorează, astfel, unul altuia preţul muncii lor. într-o asemenea stare de lucruri între toate genurile de muncă se stabileşte doar salariul care tinde spre minimul mijloacelor de trai necesare. Deci, momentul hotărâtor al determinării mărimii salariului este concurenţa dintre muncitori.
R.Turgot a înţeles bine şi ce este acela muncitor salariat. „Simplul muncitor, care posedă numai braţele şi meseria, va avea cele necesare numai în măsura în care va reuşi să-şi vândă munca sa". Condiţia apariţiei muncii salariate este separarea producătorului de
proprietatea funciară, pământul reprezentând, la vremea respectivă, cel mai important mijloc de producţie.
La Adam Smith, campionul liberalismului economic clasic, problematica repartiţiei veniturilor factorilor de producţie este strâns legată de teoria valorii bazate pe muncă. în lucrarea sa Avuţia naţiunilor el apreciază că, salariul este singurul venit care se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, celelalte venituri primare - profitul şi renta funciară - constituie scăzăminte din valoarea noucreată, deci însuşire de muncă străină. Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Salariul, după părerea lui A.Smith, trebuie să fie, în cele mai multe împrejurări, chiar ceva mai mare decât minimul de existenţă. Astfel ar fi imposibil pentru muncitor să întemeieze şi să întreţină o familie, iar cursul vieţii unor asemenea muncitori n-ar putea dura mai mult de o generaţie.
A.Smith considera că există două tipuri de salarii: nominal şi real, şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.
David Rlcardo în opera sa Despre principiile economiei politice şi ale impunerii, la fel ca şi predecesorul său A.Smith, pune teoria valoare-muncă la temelia teoriei repartiţiei factorilor de producţie şi a veniturilor acestora. D.Ricardo a fost preocupat nu numai de modul în care se creează bogăţia, aspect major al cercetării economice din vremea sa, ci şi de modul în care se distribuie bunurile create în procesul muncii. în acest sens el scrie: „A descoperi legile care guvernează această distribuţie constituie principala problemă în economia politică" .
în cadrul teoriei repartiţiei, salariul este considerat de D.Ricardo „preţul natural al muncii", prin care se înţelege valoarea forţei de muncă determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii şi reproducerii ei. El afirmă, că salariile trebuie lăsate la concurenţa liberă şi loială de pe piaţa muncii şi nu trebuie niciodată să fîe rezultate din amestecul legislaţiei. Legea cererii şi ofertei este cea care va funcţiona şi pentru factorul muncă, la fel ca pentru orice tip de marfa. Prin urmare, D.Ricardo distinge şi un „preţ de piaţă al muncii", categorie care ar reflecta, potrivit concepţiei sale, preţul plătit în mod real pentru muncă conform raportului dintre cerere şi ofertă. El va cuprinde salariul sub trei ipostaze: salariul real, salariul nominal şi salariul relativ, raportat la profit.
D.Ricardo formulează concluzia că, datorită creşterii populaţiei, se va înregistra o cerere necontenită de produse agricole. Aceasta va determina o creştere a preţurilor produselor agricole: pe lângă creşterea preţurilor se va înregistra şi o creştere a salariului nominal, având drept consecinţă directă micşorarea profitului. D.Ricardo a formulat o „lege naturală" a salariilor conform căreia nivelul preţului de piaţă al muncii oscilează în jurul celui natural, adică în jurul condiţiilor reproducţiei simple a forţei de muncă.
John Stuart Mill a respins concepţia ricardiană a salariului stabilit la nivelul minimului de existenţă. în concepţia lui J.Mitl, aceasta ar fi nivelul minim al salariului, nu salariul efectiv. Salariul efectiv depinde de raportul cerere-ofertă, adică de relaţia dintre importanţa populaţiei muncitoreşti (oferta) şi creşterea fondurilor destinate plăţii salariilor (cererea). Salariile depind, spune el, de raportul dintre importanţa numerică a populaţiei muncitoreşti şi capital, adică de fondurile consacrate cumpărării forţei de muncă. Ca şi A.Smith, J.Mill considera că evoluţia populaţiei şi a forţei de muncă sunt automat reglate de evoluţia mijloacelor de trai şi cele pentru cumpărarea forţei de muncă. Pe măsura dezvoltării societăţii fondul de salarii creşte.
Cu totul altfel a definit salariul autorul „Capitalului" Karl Marx. în accepţiunea sa salariul este forma transformată a valorii şi, ca urmare, a preţului mărfii specifice forţa de muncă.
Esenţa salariului în societatea capitalistă este explicată astfel. Exploatarea oamenilor muncii de către proprietarii mijloacelor de producţie în condiţiile societăţii sclavagiste şi ale societăţii feudale avea un caracter necamuflat. Stăpânul de sclavi sau feudalul îşi însuşea deschis produsul muncii străine, luând direct produsul de la producător. Cu totul altfel stau lucrurile în societatea capitalistă. Aici sistemul de însuşire a muncii străine este bine camuflat. Aceasta datorită formei înşelătoare a salariului.
în aparenţă totul se prezintă astfel ca şi cum munca muncitorului ar fi plătită în întregime. O asemenea iluzie se creează, în primul rând, deoarece capitalistul plăteşte muncitorului salariul nu în momentul când îl angajează, ci după ce acesta cheltuieşte o anumită cantitate de muncă. Prin urmare, la suprafaţă, salariul apare sub formă de preţ al muncii, adică sub forma unei anumite cantităţi de bani, pe care i-o plăteşte stăpânul angajatului. în realitate, însă, prin natura sa munca nu poate fi marfă, ea însăşi constituie procesul de creare a mărfurilor şi de aceea nu poate servi ca obiect de vânzare-cumpărare. Dacă s-ar presupune, că munca ar avea valoare, atunci această valoare ar trebui măsurată. Dar cu ce ? Poate cu valoarea produsului, în care este întruchipată munca ? Dar, după cum se ştie, valoarea mărfii se măsoară ea însăşi cu cantitatea muncii cheltuite pentru producerea ei. Prin urmare, valoarea muncii se măsoară prin muncă, afirmaţie care nu este decât o tautologie banală. Afară de aceasta, dacă valoarea muncii s-ar măsura într-adevăr cu valoare produsului creat de ea, muncitorul ar fi trebuit să primească pentru munca sa sub formă de salariu întreaga valoare creată de el. Atunci, însă, proprietarului mijloacelor de producţie nu i-ar mai rămâne nici un surplus de valoare peste salariul plătit muncitorului, iar producţia de mărfuri ar pierde orice sens. în realitate pe piaţa muncii posesorului de bani îi este opusă în mod nemijlocit nu munca, ci forţa de muncă. Adică capacitatea muncitorului de a munci. Se vinde nu munca, ci forţa de muncă a muncitorului lipsit de mijloace de producţie.
în procesul muncii muncitorul reproduce valoarea forţei sale de muncă şi, afară de aceasta, creează plusvaloarea, pe care şi-o însuşeşte fără plată capitalistul. Plătind salariul, posesorul mijloacelor de producţie compensează numai o parte din valoarea creată de muncitor, şi anume acea parte, ce este echivalentă cu valoarea forţei lui de muncă. Cealaltă parte a valorii nou create formează plusvaloarea. Prin urmare, întrucât capitalistul compensează sub formă de salariu valoarea forţei de muncă, consumată în procesul de muncă, salariul reprezintă o altă întruchipare, o altă formă a valorii forţei de muncă.
Valoarea forţei de muncă, exprimată în bani, constituie preţul forţei de muncă. Aşadar, valoarea şi preţul forţei de muncă capătă la suprafaţa societăţii burgheze forma de preţ al funcţiei ei, adică forma de preţ al muncii.
Au trecut circa 140 de ani de Ia elaborarea teoriei marxiste a salariului. Pe parcursul acestei perioade societatea capitalistă, botezată de contemporani şi economie de piaţă, a cunoscut diferite modificări. S-a păstrat fără schimbări doar argumentarea ştiinţifică a conţinutului salariului efectuată de autorul „ Capitalului
în literatura economică se întâlnesc şi alte concepţii cu privire la salariu. Spre exemplu, în a doua jumătate a secolului al XIX J.Mill şi Mac-Culloh au formulat concepţia fondului de salarii, conform căruia nivelul salariului ar depinde de un anumit fond de salarizare, a cărui mărime ar fi neschimbată, precum şi de numărul muncitorilor. Dacă salariul muncitorilor, afirmau adepţii acestei concepţii, va depăşi nivelul determinat de mărimea fondului de salarii şi de numărul populaţiei active, atunci va creşte inevitabil şomajul. Ei explicau aceasta prin faptul că dacă o parte din muncitori va obţine sporirea salariilor, atunci fondul de salarii, ce va rămâne, se va reduce şi ceilalţi muncitori vor fi nevoiţi să se mulţumească cu un salariu mai mic sau vor complecta piaţa forţei de muncă.
Una din teoriile despre salariu ce se bucura de popularitate la sfârşitul secolului XlX-lea şi în prima treime a secolului XX-lea, a fost teoria productivităţii finale, formulată de economistul englez Alfred Marshall şi economistul american John Clare. Esenţa acestei teorii constă în aceea că sursele veniturilor claselor principale ale societăţii contemporane le-ar constitui, precum că, cei trei factori ai producţiei: munca, ce creează salariul, pământul, ce creează renta, şi capitalul, ce creează profitul. în această viziune, nivelul salariului este determinat de produsul ce rezultă din sporul de muncă de la urmă, sau de aşa-zisa productivitate finală a muncii. La angajarea muncitorilor suplimentari (peste numărul lor „final") valoarea produsă de ei va fi mai mică decât cheltuielile pentru plata muncii lor. De aceea posesorilor factorilor de producţie nu le convine să angajeze astfel de muncitori.
Concepţia productivităţii finale a fost pusă la baza teoriei salariului reglementat, formulată de economistul englez John Mayrand Keynes (1883-1946). J.Keynes leagă volumul producţiei şi folosirea forţei de muncă de un anumit nivel al salariului. Atunci când rămân neschimbate nivelul tehnicii, organizarea şi mijloacele de producţie, volumul producţiei (iar ca urmare şi al folosirii forţei de muncă) este în raport invers cu salariul real. Sporirea folosirii forţei de muncă fără mărirea numărului de maşini şi utilaje duce, după părerea Iui J.Keynes, la scăderea productivităţii muncii „muncitorului marginal", iar de aici - la reducerea salariului real. De aceea, reducerea salariului real printr-o inflaţie „moderată" şi „reglementată" va servi drept unul din mijloacele ce contribuie la creşterea folosirii forţei de muncă.
în cursul ultimilor decenii au fost întreprinse noi încercări privind analiza salariului prin intermediul concepţiei spiralei inflaţiei, salariului şi preţurilor, teoriei compensării ş.a. Toate fiind subordonate analizei diferitor aspecte a nivelului şi formelor salariului, dar nu şi esenţei acestuia.
în condiţiile contemporane salariul constituie pentru majoritatea populaţiei cel mai important venit. El reprezintă circa 80% din venitul naţional al ţărilor industrial dezvoltate. în această situaţie este firesc ca salariul să stea în atenţia atât a teoreticienilor, cât şi a practicienilor.
Pentru practica economică interesează mai puţin discuţiile cu privire ta definirea salariului ci mai mult modalităţile prin care se determină mărimea acestuia pentru fiecare angajat.
Pe parcursul evoluţiei sale, salariul a cunoscut diverse forme de plată. în esenţă, ele se pot reduce la două forme de bază: a) salariul după timpul lucrat şi b) salariul în acord.
Salariul după timpul lucrat este forma de salariu prin care plata forţei de muncă se efectuează în funcţie de timpul lucrat: oră, zi, săptămână, ş.a. De regulă, se întâlneşte în cazurile în care munca este completă şi dificil de normat
Salariul în acord este forma de plată pe lucrător sau în echipă în funcţie de cantitatea de obiecte realizate, sau de operaţiuni executate. Se aplică la acele activităţi unde se poate norma munca.
Indiferent de formele prin care se determină salariul, acesta capătă expresie bănească. Sub acest aspect, salariul este cunoscut ca salariu nominal şi salariu real. Salariul nominal este prezentat de suma de bani pe care lucrătorul o primeşte în urma închirierii capacităţii sale de muncă. Salariul real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistentă şi servicii pe care salariatul şi le poate procura cu salariul nominal. In principal, salariul real depinde de doi factori şi anume: mărimea salariului nominal şi nivelul preţurilor.
Nivelul salariului diferă de la o ţară la altă ţară şi de la o perioadă de timp la alta. Spre exemplu, în anul 2005 salariul mediu lunar a constituit în Republica Moldova 1360 lei şi s-a mărit faţă de anul 2000 cu 60%.