Pin It
  • Concurenţa - conţinut şi funcţii

Concurenţa reprezintă calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică, fiind considerată „mâna invizibilă” care îi determină pe agenţii economici:

  • să producă şi să vândă ceea ce este cerut de consumatori în condiţiile cele mai favorabile şi la costuri cât mai reduse;
  • să satisfacă interesele tuturor participanţilor la activitatea economică;
  • să obţină profituri cât mai mari şi poziţii avantajoase pe piaţă;
  • să-şi manifeste libera iniţiativă printr-o serie de acţiuni şi strategii. Concurenţa reprezintă rivalitatea ce se naşte pe piaţă, între agenţii economici

producători de bunuri şi servicii pentru atragerea clienţilor prin calitatea mai bună a produselor, prin preţuri atractive, prin vânzarea de produse dorite şi cerute de consumatori.

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură economică şi extraeconomică, concurenţa poate fi:

  1. loială sau corectă care se desfăşoară conform reglementărilor legale prin folosirea fără discriminare de către vânzător a instrumentelor economice de luptă concurenţială, care sunt:

o menţinerea sau reducerea costurilor şi ridicarea calităţii produselor; o scăderea preţurilor de vânzare pe piaţă;

o introducerea în fabricaţie şi lansarea pe piaţă a unor produse noi, care să atragă clienţii;

o acordarea unor avantaje suplimentare clienţilor (servicii post-vânzare, termene de garanţie, credite etc.); o informarea consumatorilor asupra caracteristicilor produselor proprii; o puterea economică a fiecărui participant (randamentul factorilor de producţie utilizaţi, mărimea capitalului firmei, volumul şi calitatea resurselor folosite etc.); o sponsorizarea unor acţiuni cu caracter social, cultural, sportiv, emisiuni radio-TV etc.

  1. neloială - bazată pe utilizarea unor practici şi metode de vânzare aflate în discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare utilizând instrumentele extraeconomice incorecte, ilegale pentru a pătrunde pe piaţă şi a obţine avantaje suplimentare în raport cu ceilalţi concurenţi, astfel:

o specularea unor situaţii critice (războaie, crize, economice, calamităţi);

o crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri folosite în scopuri speculative; o discreditarea activităţii adversarilor sau produselor unor firme concurente;

o violarea secretelor tehnologice, comerciale şi bancare ale firmelor concurente; o trafic de influenţă, mită, şantaj;

o presiuni morale uneori chiar politice asupra firmelor concurente; o evaziune fiscală, stimulente acordate clienţilor etc.

  1. perfectă - când se exercită între un număr teoretic nelimitat de producători şi consumatori, cumpărătorul având o mare libertate de alegere;
  2. imperfectă - apare în situaţia în care fie producătorii fie cumpărătorii sunt în număr mic, ceea ce reduce posibilitatea satisfacerii intereselor lor.

În economia de piaţă, concurenşa prin funcţiile ei generale, îndeplinelşte un rol important în economie, stimulând progresul economic, rol ce se reflectă în efectele ei pozitive:

  • oferă tuturor participanţilor la lupta concurenţială şanse egale de a obţine profituri convenabile, favorizându-l pe cel eficient, abil şi dezavantajându-l pe cel ce nu se adaptează exigenţelor pieţei;
  • prin intermediul pieţei şi al pârghiilor economice ale acesteia se pune în mişcare întregul sistem de legături dintre agenţii economici impunând acestora şi consumatorilor legile obiective ale producţiei, distribuţiei, circulaţiei şi consumaţiei bunurilor economice;
  • menţinerea preţurilor de vânzare la un nivel real şi reducerea costurilor de producţie;
  • creşterea producţiei, diversificarea acestuia şi ridicarea calităţii produselor;
  • întreţine interesul pentru creşterea eficienţei economice determinând întreprinzătorii să promoveze progresul tehnic, stimulându-le iniţiativa, creativitatea;
  • determină satisfacerea mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei. Concurenţa poate genera şi apariţia unor efecte negative, ea nu poate soluţiona de la sine problemele economiei de piaţă manifestându-se ca un proces contradictoriu:
  • generează confruntări neloiale între competitori;
  • sacrificarea intereselor unor consumatori, producţia orientându-se spre cei care îşi permit să cumpere, nefiind luate în calcul nevoile de consum ale celor cu venituri mici;
  • reducerea costurilor se poate face sacrificând calitatea produselor sau cheltuielile pentru protecţia mediului înconjurător.
    • Piaţa, mecanismele şi legităţile ei

Economia de schimb constituie baza apariţiei, existenţei şi funcţionării pieţei care a avut o evoluţie continuă.

Funcţionarea corectă a pieţei nu se poate realiza decât în economia concurenţială, care permite agenţilor economici să se confrunte liber pe piaţă, deciziile lor să interacţioneze, ea devenind instituţia care mediază aceste legături.

Noţiunea de piaţă reflectă o realitate foarte complexă şi nuanţată în timp şi spaţiu, neexistând o definiţie unanim acceptată a acesteia.

  • Piaţa: conţinut şi funcţii

Piaţa poate fi definită ca fiind:

  • locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor cu cererea cumpărătorilor asociate cu capacitatea de cumpărare a mărfurilor oferite şi convenabile pentru ei;
  • gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră in contact şi schimbă bunuri şi servicii, indiferent de locul unde se desfăşoară.

Piaţa poate fi înţeleasă în accepţiunea ei spaţială şi economică.

În accepţiunea ei spaţială, piaţa este locul de întâlnire al agenţilor economici, vânzători şi cumpărători, care schimbă între ei bunuri sau servicii.

În accepţiunea ei economică, piaţa, susţine Michel Didier, apare ca o adevărată reţea de comunicaţii între vânzători şi cumpărători, care se informează reciproc despre ceea ce au sau doresc să cumpere, despre preţurile cerute sau propuse pentru încheierea tranzacţiilor.

Există două funcţii esenţiale pe care piaţa le îndeplineşte şi care sunt absolut necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:

  1. Piaţa asigură contactul permanent dintre producătorii şi consumatorii de mărfuri, dintre ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic, având următoarele semnificaţii:
  • dinamica pieţei reflectă schimbările care se produc în sistemul trebuinţelor economice ale societăţii orientând activităţile de producere a bunurilor şi serviciilor;
  • jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici îşi procură şi utilizează resursele naturale, materiale, financiare şi umane în cadrul pieţei;
  • sistemul propriu de pârgii economice creat de piaţă duce la reglarea acesteia şi a economiei naţionale în ansamblu.
  1. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.

Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă, formată dintr-un sistem de pieţe distincte, dar interdependente. Clasificarea formelor de piaţă se poate realiza după criterii diferite:

  1. După natura economică a bunurilor care constituie obiectul tranzacţiilor:
  2. piaţa satisfactorilor - a bunurilor sau serviciilor destinate consumului final;
  3. piaţa prodfactorilor - care cuprinde:
  • piaţa muncii,
  • piaţa pământului,
  • piaţa capitalului,
  • piaţa informaţiei,
  • piaţa resurselor naturale,
  • piaţa de marketing,
  • piaţa creaţiei tehnice,
  • piaţa serviciilor manageriale,
  • piaţa monetară;
  1. piaţa financiar-valutară- care cuprinde:
  • piaţa financiară,
  • piaţa schimburilor valutare.
  1. După existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem:
  2. piaţa reală - se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în momentul tranzacţiei;
  1. piaţa fictivă - se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).
  2. După momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor se disting:
  3. piaţa la vedere - tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi moment;
  4. piaţa la termen - tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen convenit în momentul încheierii acesteia;
  5. piaţa disponibilă - să livreze la dorinţa consumatorului.
  6. După gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate se cunosc:
  7. piaţa bunurilor omogene - uniforme;
  8. piaţa bunurilor eterogene - diversificate.
  9. După mărimea spaţiului în care se desfăşoară schimburile economice:
  10. pieţe locale;
  11. piaţe zonale (regionale);
  12. pieţe naţionale;
  13. piaţa mondială - ca piaţă unică, indivizibilă.
  14. După modul în care se realizează raportul cerere-ofertă se cunosc:
  15. piaţa vânzătorului - specifică stării de absorbţie, când cererea este mai mare decât oferta;
  16. piaţa cumpărătorului - specifică stării de presiune, când oferta este mai mare decât cererea.
  17. După tipul de concurenţă distingem:
  18. piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
  19. piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde:
  • piaţa cu concurenţă de monopol,
  • piaţa cu concurenţă de oligopol,
  • piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson),
  • piaţa cu concurenţă monopolistică.

Din tripla definire a pieţei:

  1. piaţa fiecărui bun şi serviciu,
  2. piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor,
  3. piaţa ca mecanism care reglează economia,

rezultă că aceasta se manifestă ca un ansamblu de pieţe interdependente care formează sistemul de pieţe, caracterizat prin:

  • gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării distingându-se:
  • bunuri omogene,
  • bunuri eterogene;
  • numărul subiecţilor participanţi;
  • puterea economică a participanţilor utilizându-se termenii de:
  • atomicitate - subiecţii pieţei au putere şi importanţă economică apropiate;
  • molecularitate - participanţii sunt mezoagenţi economici cu puteri economice diferite;
  • gradul de cunoaştere a mediului economic de către agenţii participanţi la piaţă;
  • caracteristicile comportamentului de piaţă al agenţilor economici, reflectate în atributele de libertate, mobilitate, fluiditate, iniţiativele subiecţilor participanţi la piaţă.
  • Preţul şi echilibrul pieţei

În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru cumpărarea unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.

Preţul este determinat de piaţă şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte vânzătorul unui bun economic de la cumpărătorul acestuia.

Considerat ca o variabilă independentă, creşterea sau scăderea preţului determină modificarea cererii şi ofertei, în sens invers una faţă de cealaltă. Nivelul şi dinamica cererii şi ofertei pot determina modificări ale preţurilor de piaţă astfel:

Din partea cererii, preţul va fi influenţat de:

  • utilitatea economoică pe care consumatorul o atribuie unui bun;
  • veniturile de care dispune;
  • preferinţele sale;
  • preţul aceluiaşi obiect pe alte pieţe;
  • preţul unor mărfuri similare (bunuri substituibile).

Atunci când cererea pentru un produs este mai mare decât oferta, preţul bunului respectiv creşte ceea ce va determina reducerea cererii şi apropierea ei de ofertă, şi invers, când cererea este mai mică decât oferta, preţul scade stimulând cererea consumatorilor să crească pentru a se apropia sau egaliza cu bunul respectiv.

Din partea ofertei, preţul va fi influenţat de:

  • costul producţiei;
  • costul stocării produselor;
  • nivelul impozitelor şi al taxelor;
  • numărul firmelor concurente pe piaţă;
  • preţul aceluiaşi produs pe alte pieţe.

Atunci când oferta de mai mare decât cererea la un bun economic va determina scăderea preţului, stimulând cererea să crească la nivelul ofertei existente, şi invers, dacă oferta este mai mică decât cererea, ea va duce la scumpirea produsului, reducând cererea la nivelul scăzut al ofertei.

Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general-valabile ale formării şi funcţionării preţurilor, trăsături care îşi au sursă primară în teoria factorilor de producţie. În practica economică, se întâlnesc trei categorii de preţuri:

  • preţuri libere - care se formează în condiţii de concurenţă deschisă, la intersecţia cererii cu oferta;
  • preţuri administrate - care sunt impuse de firme mari, dominate pe piaţă sau controlate de stat;
  • preţuri mixte - care se formează prin împletirea mecanismului pieţei cu intervenţia statului sau a firmelor care, prin puterea lor economică, domină segmente mari ale pieţei.

Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, unde preţurile s-ar forma liber, acestea ar tinde să echilibreze cererea şi oferta totală, formându-se astfel preţul de echilibru.

Preţul de echilibru poate fi definit ca fiind preţul la care cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare, când cererea şi oferta acestuia se egalizează la nivelul celui mai mare volum de vânzări şi cumpărări pe piaţă.

Creşterea sau diminuarea preţului de echilibru duce, în anumite cazuri, la scăderea cantităţii vândute. Cunoscut şi sub denumirea de preţ de piaţă, el reprezintă acel preţ la care produsele şi serviciile vor fi efectiv schimbate pentru bani, formându-se pe baza forţelor pieţei, la acel punct de echilibru la care curba cererii intersectează curba ofertei.

Agenţii economici tind spre acest preţ de echilibru, deoarece el este un punct de atracţie, pe măsură ce se apropie mai mult de el:

  • riscurile lor se diminuează şi dispar;
  • creşte gradul de reuşită în acţiunile lor;
  • cererea şi oferta tind să se echilibreze.

De aceea preţul de echilibru este căutat frecvent de toţi participanţii la actele de schimb pe piaţă, deoarece mărimea sa, la un moment dat, depinde de:

  • costurile de producţie;
  • veniturile şi comportamentul consumatorului;
  • preţurile altor bunuri economice;
  • evoluţia cererii şi ofertei etc.

Preţul de echilibru se poate stabili:

  • la un nivel înalt, când cresc veniturile cumpărătorilor;
  • la un nivel scăzut, când agenţii economici produc cu costuri mai mici. Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:
  1. apare spontan pe piaţă, prin jocul liber al forţelor pieţei (cererea şi oferta);
  2. reglează raportul cerere-ofertă, prin egalizarea acestor forţe ale pieţei la acel nivel la care vânzările sunt maxime;
  3. este unic pentru fiecare bun economic;
  4. selecţionează agenţii economici eliminându-i pe cei necompetitivi fiind

un punct de atracţie ce le permite să-şi atingă scopurile;

  1. este un preţ dinamic, creşterea sau scăderea lui    depind de  evoluţia raportului cerere-ofertă;
  1. asigură un echilibru dinamic al pieţei.

Deoarece aceste condiţii nu pot fi realizate pe piaţa reală, rezultă că starea de echilibru şi preţul de echilibru nu pot fi atinse, decât ca tendinţă.

  • Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru

Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte cel mai frecvent în realitate, ea reprezentând o ipoteză de lucru şi un punct obligatoriu de trecere al analizei economice, de la modelul ideal către formele concrete ale acesteia.

Concurenţa perfectă sau „pură” presupune un raport de piaţă în care:

  • pe de o parte, toţi vânzătorii să-şi vândă producţia iar mărfurile să fie oferite la preţul pieţei, fără ca acest preţ să poată fi influenţat de vreunul dintre ei,
  • iar pe de altă parte, cumpărătorii să poată achiziţiona ceea ce îşi doresc, la acelaşi preţ al pieţei, pe care nu îl pot influenţa după voinţa lor.

Piaţa cu concurenţă perfectă sau „pură” se caracterizează prin:

  1. atomicitatea participanţilor, adică existenţa a numeroşi cumpărători şi vânzători, având putere economică mică şi sensibil egală; vânzătorii îşi pot desface toată producţia, iar cumpărătorii achiziţionează tot ce doresc la preţul pieţei, fără a-l putea influenţa;
  2. produsele şi serviciile oferite spre vânzare sunt relativ omogene;
  3. transparenţa perfectă a pieţei, adică există o informare perfectă a tuturor vânzătorilor şi cumpărătorilor privind situaţia pieţei;
  4. nu există nici un fel de restricţii privind pătrunderea pe piaţă a celor care doresc acest lucru;
  5. mobilitatea factorilor de producţie, care se găsesc liber şi nelimitat, orice agent economic putându-i procura oricând, în cantităţile de care are nevoie.

Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă este exclusiv teoretică, deoarece în practică nu se pot întruni simultan toate cele cinci caracteristici, iar dacă o caracteristică nu este satisfăcută vom vorbi de piaţă cu concurenţă imperfectă. Se pot întruni trei din cele cinci caracteristici:

  • atomicitatea;
  • transparenţa;
  • intrarea-ieşirea liberă pe piaţă,

iar în acest caz vom spune că cererea şi oferta sunt fluide, iar când particularităţile respective nu se întrunesc, ele sunt rigide.

Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:

  1. se formează în mod spontan, prin jocul liber al forţelor pieţei;
  2. este o mărime dată, nu poate fi ales în mod liber de producători sau consumatori;
  3. preţul de piaţă al bunului respectiv nu va putea fi influenţat nici de producător şi nici de consumator;
  4. echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor libere, ci continua mişcare a acestora, ceea ce face ca preţurile pieţei şi echilibrele acesteia să fie dinamice.

Nivelul preţurilor face posibilă egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite, pe fiecare piaţă numai în condiţiile în care:

  1. consumatorul cunoaşte oferta totală de pe toate pieţele (volum, calitate, structură), facilităţile oferite la vânzarea produselor, putând face cea mai bună alegere;
  2. producătorul cunoaşte oferta totală de factori de producţie, modalităţile de combinare şi utilizare eficientă a acestora, putând să-şi stabilească planuri de producţie care să-i asigure maximizarea profitului;
  3. toate schimburile economice sunt libere, nici producătorii, nici consumatorii nu pot influenţa preţul şi nici nu pot limita concurenţa;
  4. toţi participanţii pe piaţă sunt permament şi perfect informaţi privind modificările preţurilor, prin pârghii economico-financiare.
    • Piaţa cu concurenţă imperfectă şi mecanismul formării preţului

Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii economici - vânzători şi cumpărători - pot să influenţeze, prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi, deci, nivelul preţului, cu intenţia de a obţine avantaje mari şi stabile.

Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea mai aproape de realitate, deoarece concurenţa perfectă rămâne doar ca model ideal, folosit în analizeze teoretice.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă imperfectă sunt:

  1. existenţa unor vânzători puternici, dar puţini la număr şi a unor cumpărători numeroşi (oligopolul) sau a unor cumpărători puţini şi a multor vânzări (oligopsonul);
  2. unii agenţi economici (puţini la număr) pot influenţa sau controla preţul;
  3. produsele sunt diferenţiate real sau imaginar;
  4. există restricţii în calea celor care doresc să pătrundă pe piaţă sau într-o ramură;
  5. informarea agenţilor economici privind situaţia pieţei este deficitară;
  6. există o mobilitate redusă a unor factori de producţie;
  7. există rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul, frustrarea consumatorului.

Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme, ele diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa economică a agenţilor economici producători şi consumatori, astfel:

  • piaţă cu concurenţă monopolistă;
  • piaţă cu concurenţă de monopol;
  • piaţă cu concurenţă de oligopol;
  • piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).
  • Piaţa cu concurenţă monopolistică

Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă acea stare a pieţei în cadrul căreia vânzătorii şi cumpărătorii, prin acţiunile întreprinse pot influenţa într-o oarecare măsură cererea, oferta şi preţul.

Piaţa cu concurenţa monopolistică caracterizează piaţa care păstrează trăsăturile concurenţei perfect astfel:

  1. produsele sunt diferenţiate atât prin calitate, cât şi prin serviciile prestate cumpărătorului acelui produs;
  2. concurenţa se manifestă nu numai prin cantitate, preţ şi substituibilitatea produselor diversificate, ci şi prin: reclamă, design, servicii la vânzare şi post-vânzare etc.;
  3. atomicitatea cererii şi ofertei;
  4. se accentuează diferenţierea produselor;
  5. există rigidităţi în mobilitatea factorilor de producţie;
  6. transparenţa pieţei este parţială.

Pe această bază formarea liberă a preţurilor este împiedicată de puterea de concurenţă a monopolurilor şi oligopolurilor, a corporaţiilor multinaţionale şi transnaţionale, care îşi stabilesc propriile preţuri, astfel încât, cu cât este mai mare o corporaţie, cu atât ea are o putere mai mare asupra preţurilor. Preţurile marilor corporaţii devin preţuri lider (leadership-price), la ele aliniindu-se celelalte firme din cadrul ramurii.

Au apărut astfel preţurile administrate, ca urmare a unor înţelegeri tacite între marile firme, care se sustrag, pe o perioadă mai lungă, fluctuaţiilor forţelor reale ale pieţei.

Preţul de echilibru al concurenţei monopolistice este mai mare decât preţul de echilibru al concurenţei perfecte şi mai mare decât costul marginal (Gilbert Abraham-Frois).

Cu cât numărul concurenţilor este mai mic, iar puterea acestora de a influenţa forţele pieţei este mai mare, cu atât mecanismul preţurilor se apropie şi se aseamănă celui de monopol.

Dacă numărul concurenţilor sporeşte continuu, iar capacitatea fiecărei firme de a influenţa piaţa produsului se divizează, cu atât mecanismul preţurilor se apropie de cel caracteristic concurenţei perfecte.

  • Piaţa cu concurenţă de monopol

Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa dominată de un singur producător deoarece produce şi vinde un bun economic pentru care nu există substituenţi, firma impunând cantitatea, calitatea şi preţul produsului.

Piaţa cu concurenţă de monopol se caracterizează prin:

  • oferta pentru un produs este dată de un singur producător care poate controla piaţa şi poate stabili nivelul preţului;
  • preţul de monopol este mai mare decât cel practicat pe pieţele cu concurenţă monopolistică şi de oligopol;
  • libera concurenţă este eliminată, piaţa fiind dominată de ofertant;
  • grad scăzut de satisfacere a cererii.

Condiţiile care definesc monopolul producătorului sunt:

  1. unicitate şi gigantism - piaţa este influenţată prin impunerea unor condiţii de vânzare;
  1. diferenţierea produselor (condiţii de vânzare, design, servicii la vânzare şi post-vânzare);
  2. existeţa unor piedici la intrarea în ramură în special de natură tehnică, comercială, financiară;
  3. lipsa de transparenţă a pieţei - piaţa fiind supusă riscurilor şi incertitudinii;
  4. imobilitatea factorilor de producţie - care prezintă fenomenul de fricţiune şi inerţie în procesul de fluidizare a cererii, ofertei şi preţurilor.

Monopolul contract (limitat) reprezintă situaţia de piaţă în care există un singur ofertant şi nu număr mic de cumpărători.

Monopolul bilateral - reflectă acea situaţie de piaţă pe care se întâlnesc, negociază şi se confruntă un singur vânzător şi un singur cumpărător.

Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de piaţă pe care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei şi preţul de vânzare, şi un număr mare de producători.

Monopolul pur este situaţia de piaţă, inexistentă în fapt, în care un producător nu are concurenţă pe piaţa internă şi externă, producând un bun fără înlocuitor.

Monopolul de marcă - situaţia de piaţă în care o firmă produce un anumit produs care este înregistrat sub marcă proprie, concurenţa apărând nu la marcă, ci la produse de calităţi asemănătoare.

Monopolul temporar - situaţia de piaţă în care o întreprindere scoate la vânzare un produs nou dispunând de o poziţie privilegiată, până în momentul în care produsul este realizat şi comercializat şi de alte firme.

Monopolul discriminatoriu - situaţia în care monopolistul vinde acelaşi produs la preţuri diferite, acest lucru fiind posibil atunci când produsul este vândut pe pieţe diferite, care nu au o comunicare reală între ele.

  • Piaţa cu concurenţă de oligopol

Oligopolul reprezintă o formă a concurenţi imperfecte, care reflectă o piaţă dominată de câţiva producători-vânzători de talie mare şi un număr mare de cumpărători mici şi răzleţi.

Oligopolul bilateral este o formă a concurenţei imperfecte care reflectă o piaţă dominată de un număr redus de vânzători şi cumpărători.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol sunt:

  1. interdependenţa acţiunilor diferiţilor vânzători -             preţurile

produselor, cantitatea vândută şi profitul unui producător depind de reacţiile celorlalţi producători;

  1. gradul înalt de concentrare a capitalului şi producţiei - poate fi analizat atât la nivelul fiecărei ţări cât şi la nivel mondial;
  2. diversificarea produselor, activităţilor, a mărcilor şi submărcilor de fabricaţie.

Trăsăturile pieţei cu concurenţă de oligopol:

  1. interdependenţa şi incertitudinea - preţurile sunt rigide fiind fixate de marile întreprinderi;
  2. cucerirea şi împărţirea pieţei produsului;
  3. obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi;
  4. diferenţierea bunurilor şi concurenţa „în afara             preţului”

(publicitate, fiabilitatea produsului etc.);

  1. maximizarea profiturilor şi interdependenţa deciziilor şi a

politicilor firmelor participante.

Oligopolurile pot fi:

  1. oligopoluri antagoniste:

o oligopolul bilateral;

  1. oligopolurile concertate, cu două tipuri de acorduri:

o explicite sau exprese: cartelul, trustul, holdingul;

o neoficiale sau tacite.

Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic de producători:

  • dacă sunt doi producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol;
  • dacă sunt mai mult de doi producători situaţia de piaţă se va numi oligopol.

Duopulul reprezintă piaţa dominată de doi vânzători care oferă produse similare unui număr larg de cumpărători care au o putere economică aproximativ egală.

Există trei situaţii de piaţă:

  1. Duopolul simetric (Cournot) sau ipoteza dublei     dependenţe   -   este

situaţia de piaţă în care există doi vânzători care nu     încearcă să domine

piaţa:

  • produsul vândut este omogen;
  • preţul la care îl comercializează cei doi este identic;
  • singura variabilă de ajustare este cantitatea cât mai mare pe care o poate vinde pentru a obţine profit maxim.

Unul dintre vânzători deţine pe piaţă monopolul de ofertă. Dacă celălalt vânzător doreşte să intre pe piaţă cu acelaşi tip de bun, oferta sa trebuie să fie atât de mare încât să-i permită maximizarea profitului, primul vânzător îşi va ajusta oferta proprie imediat, să obţină la rândul său profit maxim.

Procesul de ajustare va continua până în punctul de echilibru în care nici unul dintre cei doi vânzători nu mai recurge la modificarea ofertei.

  1. Duopol asimetric (Stackelberg) reprezintă situaţia în care pe piaţă există doi vânzători:
  • unul care domină piaţa, care este conştient şi anticipează tot timpul mişcările celui de-al doilea vânzător;
  • celălalt care nu poate face altceva decât să se adapteze în permanenţă la condiţiile pe care le impune primul, fără a putea atinge însă volumul de producţie al acestuia.
  1. Duopolul dominant (Bowley) sau ipoteza dublei dominaţii, apare atunci când cei doi vânzători de pe piaţă doresc simultan să o domine, fiecare dintre ei considerându-l pe celălalt satelit. Cei doi vânzători nu vor mai lupta pe piaţă prin ajustarea producţiei ca în cazul duopolului simetric, ci prin intermediul preţurilor. Lupta prin preţuri poate duce la falimentul unuia dintre cei doi şi la controlarea sa de către celălalt, fie la o alianţă între vânzători. Conform ipotezei dublei dominaţii, pe piaţă, nu poate exista nici un punct de echilibru.

9.5 Implicarea statului în formarea preţului

Intervenţia statului în procesul formării şi evoluţiei preţurilor urmăreşte prevenirea sau atenuarea dificultăţilor economice şi sociale, asigurarea stabilităţii economiei şi sporirea eficienţei sale, având la bază o diversitate de metode economice sau extraeconomice, pe care statul le foloseşte pentru:

  • frânarea creşterii preţurilor în general, prin menţinerea la un nivel scăzut a

celor din sectorul de stat;

  • achiziţionarea de către stat a unor cantităţi importante de materii prime şi

materiale strategice, la preţuri minime garantate şi manevrarea lor în perioada creşterii preţurilor;

  • asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime de bază;
  • menţinerea unor tarife relativ reduse la transporturi şi alte servicii

industriale;

  • subvenţionarea preţurilor în condiţiile în care unele ramuri se confruntă cu dificultăţi financiare;
  • „îngheţarea preţurilor”, fixarea nivelului, respectiv a limitelor modificării lor.

Liberalizarea preţurilor, trecerea de la preţurile centralizate la cele formate preponderent prin acţiunea mecanismelor pieţei, generează efecte pozitive asupra evoluţiei economiei naţionale.