Economie

Curentul naţionalismului economic s-a dezvoltat între deceniile doi-cinci ale secolului al XX-lea, continuând în linii generale, orientările teoretico- metodologice şi recomandările de politică economică ale curentului industrialist[3].

Tranziţia de la curentul industrialist la curentul naţionalismului economic a avut loc în cursul deceniului al doilea al secolului al XX-lea, pe fondul întârzierii şi distorsionării dezvoltării economiei de piaţă în ţara noastră şi al deteriorării poziţiei României în economia mondială. Făcându-se ecoul nemulţumirii manifestate, în special, de aripa radicală a curentului industrialist, unii exponenţi ai acestui curent şi fruntaşi ai Partidului Naţional-Liberal, între care V.Brătianu, E.Costinescu şi alţii, au elaborat doctrina naţionalismului economic (sintetizată în deviza „prin noi înşine”). Această doctrină îşi propunea să apere, în noile condiţii istorice, interesele statului român şi ale agenţilor economici indigeni în confruntarea lor cu agenţii economici externi. Devenită suport teoretic al curentului naţionalismului economic, ea avea să parcurgă un proces de maturizare graduală în perioada interbelică.

Sub aspectul orientării teoretico-metodologice, curentul naţionalismului economic s-a situat pe poziţii protecţioniste şi, într-o măsură mai mică, liberale neoclasice, susţinând:

• dezvoltarea economiei de piaţă şi înlăturarea formelor de organizare economică pre- sau, după caz, necapitaliste;
• prioritatea intereselor economice naţionale, privite în ansamblu, în raport cu cele străine;
• consolidarea proprietăţii private, ca temelie a progresului şi a prosperităţii economice;
• studierea condiţiilor social-istorice pentru înţelegerea trăsăturilor şi a perspectivelor de dezvoltare ale economiei româneşti.

Recomandările de politică economică ale curentului naţionalismului economic se menţin, în general, în perimetrul gândirii economice protecţioniste, căreia i se adaugă, către sfârşitul perioadei interbelice, elemente de factură dirijistă.

Exponenţii acestui curent au adus noi argumente în favoarea industrializării ţării prin valorificarea resurselor naturale şi a capacităţilor dE producţie aflate în provinciile istorice reunite după 1918. Finanţarea dezvoltării industriale urma să fie asigurată, în principal, prin acumularea internă de capital, prin investiţii publice în infrastructură şi, numai în completare, prin investiţii externe.

În condiţiile efervescenţei social-politice existente în ultima parte şi după încheierea primului război mondial, adepţii acestui curent au acţionat pentru înfăptuirea reformei agrare. Consecinţele acesteia (diminuarea drastică a suprafeţei proprietăţilor moşiereşti şi creşterea numerică a gospodăriilor ţărăneşti mici şi mijlocii) corespundeau obiectivului accelerării dezvoltării economiei de piaţă.

Politica economică recomandată şi înfăptuită de exponenţii naţionalismului economic în primul deceniu interbelic, în care PNL s-a aflat la guvernare în cea mai mare parte a timpului, a vizat, între altele:

• trecerea în proprietatea burgheziei româneşti a unei părţi cât mai importante a activelor economice din provinciile reunite în 1918;
• exploatarea resurselor naturale prin asocierea statului cu investitorii interni;
• limitarea pătrunderii capitalului străin în unele sectoare-cheie ale economiei naţionale, în care acesta ajunsese să deţină poziţii predominante, cum erau industria petrolieră şi sectorul bancar;
• adoptarea unor măsuri de austeritate bugetară, de echilibrare a balanţei de plăţi externe şi de pregătire a înfăptuirii reformei monetare.

Pe baza învăţămintelor desprinse atât din aplicarea propriei politici economice, cât şi din evoluţiile economice înregistrate pe plan mondial, adepţii naţionalismului economic au preconizat în deceniul al patrulea măsuri vizând consolidarea rolului statului în viaţa economică şi înfăptuirea unei largi deschideri sociale. În acest sens, ei au recomandat şi, în perioada guvernării PNL de la mijlocul deceniului al patrulea, au pus în aplicare următoarele măsuri:

• asanarea unor ramuri şi subramuri din industrie, comerţ, sectorul bancar şi al asigurărilor prin exercitarea unor măsuri de control din partea statului;
• generalizarea practicii acordării unor comenzi de stat importante unor întreprinderi indigene;
• preluarea la datoria publică a debitelor unor categorii de producători agricoli, mici întreprinzători urbani etc. afectaţi de criza economică din 1929-1933;
• modernizarea legislaţiei muncii şi adoptarea salariului minim garantat.

Din generaţia de economişti afirmaţi în deceniile al doilea şi al treilea ale secolului al XX-lea, principalii exponenţi ai curentului naţionalismului economic sunt Ion N.Angelescu, Mitiţă Constantinescu şi Victor Slăvescu, iar apropiat de acest curent a fosT Ştefan Zeletin.

Alături de aceştia şi-au continuat activitatea unii economişti care se remarcaseră încă din perioada anterioară în cadrul curentului industrialist, cum era Vintilă Brătianu.

Ion N.Angelescu (1884-1930) şi-a consacrat scurta sa viaţă activă muncii ştiinţifice şi carierei publice. Licenţiat în drept, litere şi filozofie al Universităţii din Bucureşti, el a obţinut doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din Munchen. A funcţionat începând din 1915 în corpul profesoral al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, îndeplinind funcţia de rector al acestei instituţii (1924-1929) şi de preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din România (1926). Militant de seamă al PNL, a fost parlamentar şi înalt funcţionar guvernamental.

Principalele domenii de cercetare ştiinţifică abordate de I.N.Angelescu au fost istoria economiei naţionale, istoria comerţului mondial, finanţele publice şi statistica. Din fecunda sa operă menţionăm lucrările: Cunoaşterea şi conducerea pieţei economice: studiu istorico-statistic asupra evoluţiei naţionale a popoarelor (1915), Politica economică a României Mari (1919), Politica economică a României faţă de politica imperialistă (1923).

Format ca economist sub influenţa şcolii istorice germane, dar familiarizat şi cu literatura economică liberală neoclasică şi marxistă, I.N.Angelescu considera că obiectul de studiu al ştiinţei economice consta în cunoaşterea, explicarea şi conducerea formelor succesive de organizare economică. Referindu-se la metoda de cercetare economică, el aprecia drept sterilă disputa privind superioritatea metodei inductive ori a celei deductive. Analiza istorică a fenomenelor era indispensabilă nu doar pentru înţelegerea economiei contemporane, ci - având o funcţie prospectivă - pentru înţelegerea evoluţiei viitoare a fenomenelor şi proceselor economice. Conducerea vieţii economice trebuia să se sprijine pe cunoaşterea temeinică a realităţilor acesteia, pe cercetări ştiinţifice riguroase.

I.N.Angelescu a adus contribuţii notabile la elaborarea politicii economice externe româneşti din primul deceniu interbelic. El a militat consecvent pentru asigurarea independenţei economice a României în condiţiile în care, ca rezultat al primului război mondial, aveau loc reaşezări în raporturile de forţe pe plan mondial. Politica economică românească, afirma el, trebuia să servească interesele economice naţionale, indiferent dacă acesta este în armonie sau în conflict cu tendinţele politicii economice a marilor puteri. Pentru noi, arăta economistul român în spiritul protecţionismului clasic, progresul material sau spiritual al lumii nu prezenta importanţă dacă se realiza cu preţul distrugerii sau al slăbirii economiei naţionale[4].

I.N.Angelescu considera procesul de industrializare a ţării noastre nu doar dezirabil, ci şi imperios necesar. În opinia lui, dezvoltarea industriei ar fi avut următoarele consecinţe pozitive:

1. producerea în ţară a unei părţi importante din mărfurile industriale cerute pe piaţa internă, ceea ce ar substitui importul acestora şi ar degreva balanţa comercială externă;
2. înzestrarea întregii economii cu capacităţi de producţie moderne, ceea ce ar asigura o productivitate economică ridicată;
3. ameliorarea poziţiei României în fluxurile economice internaţionale.

Analist lucid, I.N.Angelescu era conştient de faptul că ţara noastră nu putea

atinge într-un interval scurt de timp nivelul ţărilor celor mai dezvoltate industrial şi nici nu trebuia să renunţe la valorificarea potenţialului său agricol. De aceea, nota el, România nu era menită să devină un stat industrial, dar nici nu mai putea rămâne un stat agricol. El considera că o structură economică industrial-agrară ar corespunde atât posibilităţilor economiei româneşti, cât şi compoziţiei socio- profesionale a ţării[5].

Depăşind recomandările altor adepţi ai industrializării, I.N.Angelescu s-a pronunţat pentru dezvoltarea industriei grele, inclusiv a acelor ramuri (cum erau metalurgia şi construcţiile de maşini) pentru care unele materii prime ar fi trebuit importate. Poziţia sa în această problemă a fost întâmpinată cu obiecţii sau rezerve de mulţi alţi economişti. Răspunzând criticilor, el aprecia ca posibilă dezvoltarea ramurilor menţionate prin utilizarea acumulărilor interne de capital şi aplicarea unor taxe vamale protecţioniste.

Mitiţă Constantinescu (1890-1946) s-a remarcat atât ca teoretician, cât şi ca practician economic (a fost, între altele, guvernator al Băncii Naţionale). În lucrarea Politica economică aplicată (1943), el a analizat situaţia economiei româneşti interbelice şi a elaborat un program de redresare în spiritul dirijismului economic. Principalele deficienţe ale economiei româneşti, aprecia el, decurgeau din dezechilibrele existente atât în structura economică a ţării (între industrie şi agricultură), cât şi, legat de aceasta, în structura comerţului exterior.

Masa economică naţională (concept prin care înţelegea totalitatea forţelor naţionale de producţie) era compusă din forţe individuale şi colective, între care exista fie echilibru spontan, fie dezechilibru. Pentru asigurarea unui echilibru statornic, nota M.Constantinescu, statul avea datoria de a interveni permanent în vederea reglementării, organizării şi controlului vieţii economice.

Redresarea economiei naţionale presupunea, în viziunea sa, o politică economică unitară pentru întreaga economie, industrializarea, sporirea producţiei agricole, echilibrarea balanţei comerciale externe şi altele. Referindu-se la obiectivele dezvoltării industriale, M.Constantinescu a definit conceptul de dublă industrializare, prin care înţelegea dezvoltarea industriei naţionale:

1. pentru piaţa internă, până la saturarea nevoilor acesteia;
2. pentru export, în scopul acoperirii parţiale a costului importurilor de produse industriale.

Ştefan Zeletin (1882-1934) a fost un gânditor pluridisciplinar (folosof, sociolog, economist, filolog) şi un publicist fecund, pe care suferinţele fizice şi dispariţia timpurile l-au împiedicat să-şi dea întreaga măsură a valorii. Absolvent merituos al studiilor de filozofie şi filologie clasică la Universitatea din Iaşi în 1906, el a urmat un stagiu de pregătire la universităţi din Franţa, Germania şi Marea Britanie. În 1912 şi-a susţinut doctoratul în filozofie în Germania cu menţiunea magna cum laude. A funcţionat ca profesor în învăţământul secundar şi din 1927, în învăţământul superior, la Universitatea din Iaşi. Principalele sale lucrări din sfera ştiinţelor economice sunt Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric (1925) şi Neoliberalismul (1927).

În perioada studiilor în străinătate, Ş.Zeletin s-a familiarizat cu doctrina economică marxistă, cu teoriile economice ale şcolii istorice germane şi cu concepţia lui W.Sombart privind evoluţia capitalismului.

Între dezvoltarea economică, pe de o parte, şi cea social-politică, juridică şi instituţională, pe de altă parte, observa Ş.Zeletin, se manifesta un raport de determinare cauzală valabil în toate împrejurările. În acest context, el respingea teoria formelor fără fond, care susţinea existenţa unei rupturi între fondul economic tradiţional, înapoiat şi formele juridice şi instituţionale împrumutate din ţările avansate. Ş.Zeletin îi califica pe junimişti şi pe ceilalţi adepţi ai acestei teorii drept reacţionari, iar pe Titu Maiorescu, principalul exponent al acesteia, drept şeful şcolii reacţionare. Totodată, el îi reproşa economistului şi sociologului marxist C.Dobrogeanu-Gherea că ar fi preluat fără discernământ teoria formelor fără fond. Afirmaţiile sale tranşante pe această temă au stârnit reacţii puternice din partea cercurilor junimiste şi socialiste[6].

Procesul de formare a României moderne, susţinea Ş.Zeletin, coincidea cu cel al dezvoltării economiei de piaţă în ţara noastră. Acest proces a fost determinat, în opinia sa, de expansiunea economică a capitalismului britanic către Orient (factor căruia îi atribuia rolul hotărâtor) şi de difuziunea ideilor liberale franceze.

În evoluţia sa la scară mondială, aprecia Ş.Zeletin, capitalismul a parcurs trei etape de dezvoltare:

• capitalismul comercial,      care a      promovat    o  politică       economică mercantilistă;

• capitalismul industrial,    care a           adoptat      o  politică       economică liberschimbistă;

• capitalismul financiar,        care a      promovat    o  politică       economică imperialistă.

Sub influenţa lui W.Sombart, Ş.Zeletin nu admitea existenţa unor legităţi sau trepte de evoluţie specifice României sau în general, ţărilor agrare, ci doar a unor particularităţi decurgând din condiţiile concret-istorice. Ca particularitate a dezvoltării economiei de piaţă în România, el menţiona trecerea de la etapa capitalismului comercial direct la cea a capitalismului financiar.

Dezvoltarea economiei de piaţă în România a fost însoţită de mari prefaceri social-economice, politice şi culturale. Ele au generat ascensiunea burgheziei naţionale de la situaţia de grup revoluţionar de la mijlocul secolului al XIX-lea la cea de oligarhie financiară din primele decenii ale secolului al XX-lea. Fiind principala clasă socială interesată în dezvoltarea economică a ţării, burghezia a deţinut şi urma să deţină în continuare un rol istoric progresist. Ei îi reveneau sarcini privind dezvoltarea producţiei interne, consolidarea capitalului indigen şi organizarea vieţii economice după un plan coerent[7]. Poziţia lui Ş.Zeletin faţă de rolul social-istoric al burgheziei româneşti a fost considerată ca fiind apologetică şi unilaterală.

În economia românească interbelică, constata Ş.Zeletin, se manifestau două contradicţii majore:

1. între caracterul capitalist al dezvoltării economice şi mentalitatea anticapitalistă întreţinută în cercurile intelectuale;
2. între interesele capitalului indigen şi cele ale capitalului străin.

Pentru rezolvarea acestor contradicţii, el preconiza intervenţia statului în sensul consolidării economiei de piaţă şi al susţinerii intereselor capitalului indigen prin măsuri administrative, bugetare şi fiscale. Statul român urma să acţioneze, în acelaşi timp, în vederea disciplinării muncii (sintagmă prin care Ş.Zeletin înţelegea atât ameliorarea organizării, cât şi creşterea intensităţii muncii).