Formarea şi dezvoltarea gândirii economice româneşti au fost determinate de împrejurările istorice, interne şi externe, în care poporul nostru şi-a desfăşurat activităţile economice. Ca urmare, ea are atât trăsături comune cu cea a altor popoare, cât şi unele particularităţi. Referindu-se la istoria poporului român, A.D. Xenopol sublinia că “nu este popor pe lume care să fi avut atâtea primejdii de înfruntat, atâtea lupte necurmate de susţinut pentru apărarea fiinţei şi traiului”. În aceste împrejurări, obiectul reflecţiilor economice l-au constituit nu numai probleme ale organizarii, funcţionării şi dezvoltării economiei româneşti în diferite etape istorice, ci şi implicaţii pe care le-au avut asupra acestora separarea vremelnică a teritoriilor româneşti prin graniţe politice şi stăpânirile străine relativ îndelungate.
O particularitate a gândirii economice româneşti o constituie preocuparea pentru unirea românilor în statul naţional unitar, independent şi suveran. I. Ghica arăta că fără unire “geniul nostru naţional nu se poate dezvolta”, iar I. C. Brătianu sublinia că “sufletul României nu se poate manifesta decât în unitate naţională; că pe cât vom fi trunchiaţi în bucăţi, locul naţiei noastre va fi gol în hotarul cel mare al omenirii şi omenirea va suferi, şi noi vom suferi şi mai tare”. Unirea la rândul său, scria G. Bariţiu, “insuflă pe întreaga naţie pentru apărarea libertăţii şi a neatârnării”.
În acelaşi timp, idealul unirii şi independenţei naţional-statale este asociat cu cel al dreptăţii sociale, pentru că sublinia S. Bărnuţiu, “libertatea fiecărei naţiuni nu poate fi decât naţională şi că libertatea fără naţionalitate nu se poate înţelege nici la un popor de pe pământ”. Asocierea celor două idealuri a determinat şi manifestarea unitară a gândirii economice pe întreg teritoriul românesc, cu toată separarea vremelnică a acestuia prin graniţe politice.
Teoria economică era privită de economiştii români ca expresie a unor realităţi istoriceşte determinate şi a unor interese economice ori de altă natură, de asemenea, istoriceşte determinate. D.P. Marţian arăta că “punctele de vedere ale maximelor economice sunt multe, şi după diferenţele timpului şi locului”, iar P. S. Aurelian îi critica pe acei economişti care “au uitat sau uită mereu că în economia politică trebuie a se deosebi teoria de practică”. D. P Marţian mai sublinia că “economia politică nu este un teren încheiat, ci o ştiinţă ce creşte în toate dimensiunile, fiindcă trebuinţele poporului, prefăcându-se pe zi ce trece, dau scrutătorului noi implicări şi rezultate”. Ea este deci o ştiinţă deschisă, cu posibilităţi nelimitate de înnoire, dezvoltare.
În mod firesc, gândirea economică românească s-a dezvoltat în contact cu cea din alte ţări, exponenţii ei manifestând o largă deschidere, receptivitate faţă de aceasta. Ei au preluat idei şi teorii din curente şi şcoli de gândire economică – ale mercantilismului, liberalismului economic clasic, protecţionismului, socialismului utopic ş.a. din diverse ţări, pe care, de regulă, le-au interpretat în dependenţă de realităţile economiei româneşti şi le-au pus în slujba accelerării progresului acesteia, ceea ce le-a asigurat autenticitate, formularea unor idei şi teorii originale, care reprezintă contribuţii la dezvoltarea ştiinţei economice.
1 Idei economice în operele cronicarilor
Gândirea economică românească a apărut, ca şi în alte ţări, din timpuri îndepărtate. Dar de izvoare scrise mai importante care permit prezentarea dezvoltării ei istorice, dispunem abia începând cu formarea statelor feudale româneşti. Până la constituirea lor într-un domeniu distinct al ştiinţei, cunoştinţe şi idei economice întâlnim în cronici, scrieri istorice, filosofice, juridice etc., în note de călătorie, acte ale domnitorilor, documente ale mişcărilor pentru înnoiri economico-sociale şi politice.
Astfel, în scrierile cronicarilor, alături de ideile privind originea şi comunitatea de viaţă a românilor din cele trei Ţări Române locuite de ei, întâlnim şi consideraţii economice. M. Costin sublinia că numele de român este “dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei”, iar C. Cantacuzino scria că românii din Ţara Românească, Ardeal şi Moldova “toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”.
Susţinând rânduielile feudale, cronicarii au criticat abuzuri ale boierilor şi domnitorilor, tendinţa acestora de a se îmbogăţi cu orice preţ şi de a risipi, precum şi starea grea a ţăranilor. M. Costin condamna pe acei care “caută desfrânaţi numai în avuţie să strângă, care apoi totuşi se risipeşte”, acea “nesăţioasă hire a domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă”. Iar I. Neculce aprecia că abuzurile şi samavolniciile boierilor şi domnitorilor duc la ruinarea ţării şi la starea deosebit de grea a ţăranilor.
Cronicarii au dezvăluit consecinţele cotropirilor străine, distrugerile şi jafurile care le însoţeau pe acestea şi pericolul care-l prezentau pentru desfăşurarea firească a vieţii economico-sociale şi politice a românilor. I. Neculce arăta că tătarii au intrat în ţară “ca lupii într-o turmă de oi… Mâncau tot, şi pâne şi dobitoc, s-au jecmănit tot până la un cap de aţă”. Iar Gr. Ureche, referindu-se la turci şi la împărăţia lor, scria că “supt mâna lor şi supt jugul lor suntem şerbi”.
2. Consideraţii economice în opera lui Dimitrie Cantemir
Dimitrie Cantemir (1673-1723), domnitor şi cărturar de talie europeană, cu preocupări filozofice, istorice şi literare, a formulat numeroase consideraţii economice, cu deosebire în celebra lucrare Descrierea Moldovei (1716).
Astfel, în analiza genezei marii proprietăţi funciare boiereşti şi a relaţiilor de dependenţă a ţăranilor faţă de boieri, el pune un accent deosebit pe “daniile domneşti” şi pe aducerea unor ţărani şerbi din ţările învecinate. În acelaşi timp, el relevă împrejurări care au dus la extinderea marilor proprietăţi funciare boiereşti şi la transformarea ţăranilor liberi în şerbi, când scrie despre “răzeşii care şi-au înstrăinat moşia lor strămoşească din pricina sărăciei şi care asemenea au fost siliţi cu strâmbătate să-şi pună grumazul în jugul şerbiei”.
Totodată, deşi susţine rânduielile feudale, D. Cantemir dezvăluie abuzuri ale boierilor şi statului feudal, arătând că “ţăranii sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stăpânii lor; nu li se hotărăşte dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să fie puşi la muncă” şi că ţăranul “plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la aceasta nu se hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată”. Ca urmare, conchide el, ţăranii moldoveni “sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume”.
- Cantemir consideră că dominaţia otomană constituie o mare piedică în calea dezvoltării economice a ţării, a punerii în valoare a resurselor acesteia în folosul locuitorilor săi. Tributul şi alte obligaţii către Poarta Otomană şi diferiţi demnitari ai acesteia, precum şi desele schimbări de domnie, însoţite de creşterea tributului perceput la fiecare schimbare, îi afectează în mod deosebit pe ţărani, întrucât toate obligaţiile acestora “nu sunt hotărâte după puterile supuşilor, ci după măsura lăcomiei turcilor” şi “ambiţia celui ce năzuieşte la domnie”. Iar scurgerea peste hotarele ţării a unor imense sume de bani, pe care “trebuie să-i dea ţara, nu domnul din punga sa”, limitează posibilităţile de acumulări băneşti şi, deci, dezvoltarea activităţilor economice, cu toate că ţara dispune de numeroase bogăţii.
- Cantemir scrie: “Aceste locuri par nişte grădini dintre cele mai frumoase; câmpiile dau din belşug roade", iar “munţilor noştri nu le lipseşte nici bogăţia obişnuită a munţilor, adică mineralele. Numai din pricina cumpătării domnitorilor şi a lipsei de săpături în munte nu s-au putut face săpături mai înainte. În vremea noastră, lucrul îl împiedică cunoscuta lăcomie a turcilor şi teama ca nu cumva, săpând după bogăţii, să-şi piardă odată cu ţara şi truda şi roadele ei“. Imperativul dobândirii independenţei ţării este însoţit de ideea unirii tuturor românilor de pe teritoriul Daciei, “pe care acum Ţara Moldovei, Ţara Românească şi Ardealul stau”.
Consideraţiile lui D. Cantemir despre unirea românilor, necesitatea întăririi statului feudal centralizat, în care să fie instituită domnia ereditară spre a evita luptele pentru domnie, înlăturarea dominaţiei otomane, pentru a opri scurgerea peste hotarele ţării a unor mari avuţii, sub formă bănească în primul rând, dar şi sub alte forme, creşterea bogăţiei ţării, prin dezvoltarea agriculturii, meşteşugurilor, comerţului exterior ş.a., consideraţii care se sprijină pe idei raţionaliste şi umaniste, alcătuiesc o doctrină mercantilistă, care, desigur, faţă de mercantilismul occidental sau din alte părţi ale lumii, are anumite particularităţi legate de problemele economice şi politice ale Ţărilor Române.
3. Idei economice în documente ale mişcărilor pentru înnoiri social-economice şi politice
Documentele mişcărilor pentru înnoiri social-economice şi politice conţin numeroase idei economice, sociale şi politice, unele de o profunzime deosebită, care vizează tranziţia în modernitate. Astfel, în Înţelegerea de la Cluj-Mănăştur, încheiată între reprezentanţii nobilimii şi conducătorii răscoalei de la Bobâlna (1437) se arată că ţăranii, acea “obşte a ungurilor şi românilor ce locuiesc în aceste părţi transilvănene şi pe orice moşii”, s-au răsculat pentru că “episcopul Transilvaniei, nevoind să strângă zeciuielile datorate lui în monedă curentă de dinari cu valoare mică, adunându-se la ei aproape trei ani, de curând a vrut să le stoarcă în monedă mare şi grea”. Totodată, se adaugă că ţăranii s-au răsculat “şi fiindcă au fost înjosiţi în grea robie de către stăpânii lor de pământ, ca şi când ar fi fost robi cumpăraţi…, au fost despuiaţi cu totul de lucrurile lor. Ei sunt lipsiţi de toate drepturile lor de libertate, crunt oprimaţi şi împovăraţi cu greutăţi de neîndurat” şi cer “ să se ia de pe grumazurile lor jugul insuportabil al robiei”. Este formulată astfel cerinţa instituirii unui nou statut social al ţăranilor, întemeiat pe libertate. Iar ideea privind cauza amânării strângerii zeciuieilor premerge cunoscuta lege a financiarului englez Th. Gresham (1519-1579), potrivit căreia “moneda rea o alungă pe cea bună din circulaţie”.
Discursul lui Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei de la 1514, este axat pe ideea că robirea unor oameni de către alţii nu este un fenomen natural, ci social şi, de aceea, este necesară desfiinţarea ei. “De vreme ce robia nu vine de la natură, ci din nedreptatea norocului şi din lăcomia omenească, spune Gh. Doja, nu este crimă mai mare decât aceea pe care o fac oamenii, când, folosind cu nedreptate autoritatea lor, aruncă în robie crâncenă şi grea oamenii”.
Condamnarea robiei se sprijină şi pe ideea despre producerea şi repartizarea avuţiei. Adresându-se ţăranilor răsculaţi, Gh. Doja arăta că “tot ce rodesc ogoarele cultivate prin truda şi hărnicia voastră, tot ce produc animalele voastre cade pradă nobilimii, vouă vă rămâne mizeria în robie şi toate lipsurile. Şi aceasta e cu atât mai greu de suportat, cu cât cei ce sunt cauza belşugului tocmai aceia îndură cel mai mult lipsurile”. În continuare, pornind de la ideea egalităţii originare a oamenilor, el subliniază că este firesc ca cei asupriţi să ceară “să li se redea libertatea şi drepturile” şi să lupte pentru aceasta: “Învăţaţi-i pe aceste fiare înfometate să trăiască în egalitate cu ţăranii lor, ca cetăţeni, nu să-i stăpânească în mod nelegiuit, cu dispreţ de nesuportat şi cu violenţă”. Asemenea idei, care vizează trecerea în modernitate, sunt preluate, dezvoltate şi completate cu altele în documente ale mişcărilor sociale ulterioare.
Deosebit de concludente în acest sens sunt documentele răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan(1784). În Ultimatum-ul ţăranilor din Zarand, adresat, în numele lui Horea, nobilimii din Hunedoara, sunt formulate cerinţele: “Nobilime să nu mai fie, ci fiecare (nobil), dacă va putea să capete vreo funcţiune împărătească, să trăiască din aceea. Posesorii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobiliare… Căci dânşii (nobilii) încă să plătească impozite întocmai ca poporul contribuabil plebeu… Pământurile nobiliare să se împărţească între poporul plebeu. Desfiinţarea nobilimii şi împărţirea pământurilor nobiliare la ţărani, obligaţia tuturor membrilor societăţii, inclusiv a foştilor nobili, de a-şi câştiga cele necesare traiului prin muncă proprie şi de a plăti impozite erau cerinţe a căror înfăptuire viza înlăturarea feudalismului şi trecerea la societatea modernă. De aceea, N. Bălcescu avea să scrie că Horea a afirmat cu toată claritatea “drepturile naţiei române şi programul social al revoluţiilor ei viitoare”.
În documentele revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu(1821) sunt formulate cerinţe privind eliberarea ţăranilor din robie, instaurarea legalităţii şi a dreptăţii pentru popor, precum şi lupta tuturor românilor pentru a trăi în libertate. În Proclamaţia de la Padeş se subliniază: “ pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisericeşti cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să fim robi?”. Şi se lansează chemarea la luptă pentru realizarea idealului revoluţiei – “binele şi folosul a toată ţara”. Cerinţa înlăturării “balaurilor” şi a desfiinţării robiei este însoţită de precizarea că nimeni nu are voie “să se atingă măcar de un grăunte de binele sau de casa vreunui neguţător, orăşan sau ţăran, sau de alt al vreunui locuitor; decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se ia pentru folosul obştesc. Cu alt prilej, T. Vladimirescu menţionează cerinţa uşurării dajdiilor şi a asigurării drepturilor pentru toţi patrioţii, pentru ţărani înainte de toate.
În acelaşi timp, el formulează cerinţa unirii tuturor forţelor poporului pentru a dobândi “dreptăţile cele folositoare la toată obştea”. Astfel, condamnându-i pe acei boieri pământeni care s-au “unit cu cei după vremi trimişi domni”, adică cu fanarioţii, şi care “nici acum mai sus numiţii nu voiesc a împlini cererea pentru slobozirea dreptăţilor”, T. Vladimirescu subliniază: “ Să ne unim cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fiii ai aceleiaşi maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a drepturilor noastre” acelaşi sens se adresa el şi locuitorilor Moldovei, pentru ca “fiind la un gând şi un glas cu Moldova, să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorându-ne unii pe alţii. În documentele revoluţiei conduse de T. Vladimirescu se reflectă strânsa legătură a luptei pentru emanciparea socială şi cea naţională.
Cerinţele privind abolirea structurilor economice ale feudalismului şi instituirea proprietăţii private libere de servituţile feudale, unirea românilor în statul naţional unitar şi dobândirea independenţei naţionale, afirmate cu deosebită vigoare în deceniile de la mijlocul secolului al XIX-lea, vizau modificarea profundă a economiei, a raporturilor sociale şi a sistemului politic, înscrierea ţării pe calea dezvoltarii moderne.
4. Şcoala transilvană de gândire economică
Dezvoltarea economiei românilor din Transilvania, unde ei erau populaţie majoritară, alături de care s-au aşezat şi alte populaţii, a fost multă vreme puternic afectată de faptul că Transilvania era inclusă în economia unui stat eterogen, precum şi de sistemul feudal devenit anacronic. Românii transilvăneni au fost nevoiţi să lupte timp îndelungat împotriva asupritorilor străini, care, subliniază A. Roman, “neîncetat au laborat sistematic la distrucţiunea neamului nostru român, prin urmare distrucţiunea teritoriului locuit de români” (1, p. 468). Iar S. Bărnuţiu condamnă societatea feudală şi legislaţia acesteia care conferă stăpânitorilor toate drepturile, iar poporului numai îndatoriri, pe care “l-a legat de glie”, şi “nimiceşte industria şi comerţul, stinge artele şi ştiinţele”. Aceste împrejurări au determinat constituirea şi afirmarea şcolii transilvane de gândire economică, cu contribuţii ale autorilor memorandumurilor din anii 1791 şi 1804, ale lui Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu, Ion Roman, Parteniu Cosma, Aurel Cristea, Ioan Creţu ş.a. În cadrul acestei şcoli se întâlnesc deosebiri de opinii, dar coordonatele ei fundamentale sunt înfăptuirea tranziţiei în modernitate şi realizarea dezideratului: “Noi vrem să ne unim cu ţara!”, exprimat la întrunirea din anul 1848 pe Câmpia Blajului.
Cerinţele din memorandumul Supplex Libellus Valachorum (1791), potrivit cărora românii să fie recunoscuţi cu statutul de egali cu celelalte naţionalităţi din Transilvania, să fie puşi “în folosinţa comună a drepturilor societăţii civile” şi să li se asigure “accesul la învăţarea artelor si meşteşugurilor”, precum şi cele cuprinse în memorandumul din 1804 despre necesitatea de a desfiinţa iobăgia, de “ a se scutura acest jug”, au fost dezvoltate ulterior şi completate cu altele, care, privite în totalitatea lor, alcătuiesc un sistem de gândire ce defineşte şcoala transilvană de gândire economică, şcoală care a fiinţat între anii 1791-1918.
Promotorii acestei şcoli au pornit de la rolul factorului economic în emanciparea oricărui popor şi în accelerarea evoluţiei sale spre modernitate. I. Roman arăta că “nici o ţară nu e în stare a face paşi serioşi spre o civilizaţie, fără a fi pus mai întâi fundamentul la un progres economic”. În acelaşi timp, exponenţii şcolii transilvane considerau că economia modernă este economie naţional-statală.
- Bariţiu sublinia că puterea unui popor, “prezentul şi viitorul său zac în unirea naţională”. Iar I. Roman arăta că sistemul economic este “piatra fundamentală pe care se aşează şi se zideşte edificiul politic naţional al oricărui popor cu aspiraţiuni de progres în cultură”. Cu ajutorul acestor idei şi pornind, desigur, de la comunitatea vieţii economice a românilor de pe întreg teritoriul pe care ei s-au format ca popor şi naţiune, exponenţii şcolii transilvane au susţinut imperativul constituirii statului naţional unitar român.
Din perspectiva evoluţiei în modernitate, ei au investigat toate problemele dezvoltării economiei transilvănene. Întrucât dezvoltarea agriculturii era puternic grevată de raporturile feudale, revoluţionarii de la 1848 subliniau că naţiunea română “cere fără întârziere desfiinţarea iobăgiei, fără nici o despăgubire din partea iobagilor”. După abolirea iobăgiei, atenţia a fost concentrată asupra lichidării rămăşiţelor raporturilor feudale şi a modernizării agriculturii sub aspect tehnic, agrotehnic, economic etc. Atenţia deosebită acordată agriculturii se explică prin înţelegerea locului şi rolului ei în cadrul economiei moderne, dar şi prin aceea că ea era ocupaţia de bază a românilor transilvăneni. Nu erau omise, desigur, celelalte ramuri ale economiei. Astfel, G. Bariţiu sublinia necesitatea luării măsurilor “pentru înflorirea agriculturii, meseriilor şi comerţului”, iar I. Roman menţiona că fără industrie “pe lângă care trebuie să se învârtă toată activitatea economică a unui popor, cum se învârt planetele pe lângă soare, nu este posibil nici un progres”. G. Bariţiu mai sublinia şi oportunitatea dezvoltării transportului fluvial, a construirii de căi ferate în Transilvania, având în vedere şi realizarea joncţiunii lor cu cele din România. Atenţia cuvenită era acordată dezvoltării învăţământului şi ştiinţei, întrucât, arăta S. Bărnuţiu, “industria şi comerţul numai la lumina ştiinţei înfloresc”. Totodată, era relevată importanţa dezvoltării creditului şi instituţiilor bancare, a cooperaţiei ş.a., ca pârghii ale propăşirii economiei.
În vederea susţinerii modernizării economiei, exponenţii şcolii transilvane au utilizat idei ale liberalismului economic şi ale protecţionismului, preluate de la diferite şcoli de gândire economică, având în vedere, desigur, împrejurările din Transilvania. Astfel, ideile despre “slobozenia fiecărei meserii şi îndeletniciri omeneşti” erau utilizate pentru a susţine desfiinţarea iobăgiei şi accesul românilor la toate activităţile economice, libertatea individuală, proprietatea particulară modernă şi libera iniţiativă. Iar idei ale protecţionismului au fost utilizate pentru a apăra economia transilvăneană de concurenţa produselor din provincii mai dezvoltate ale imperiului şi din ţări dezvoltate industrial şi a impulsiona dezvoltarea ei. Liberul schimb promovat de statele industriale, arăta G. Bariţiu, urmăreşte “să spolieze, să ruineze comerţul, industria, agricultura, peste tot prosperitatea altor state”, iar P. Cosma menţiona că “industria în toată lumea s-a întemeiat şi dezvoltat cu privilegii”.
Desfiinţarea iobăgiei şi dezvoltarea economiei transilvănene erau privite nu numai ca probleme economico-sociale şi politice, ci şi ca probleme naţionale, lupta de emancipare socială împletindu-se strâns cu cea de eliberare naţională a românilor. De subliniat că, promovând interesele românilor, adesea în cadrul unor ample confruntări teoretice şi doctrinare cu exponenţii celor ce se străduiau să-şi apere poziţiile privilegiate, promotorii şcolii transilvănene n-au manifestat atitudini naţionale cu tendinţe exclusiviste. Dimpotrivă, ei au susţinut cu consecvenţă principiul egalităţii între toţi locuitorii din Transilvania. Astfel, S. Bărnuţiu sublinia că “naţiunea română nu voieşte a domni peste alte naţiuni, nici nu va suferi a fi supusă altora, ci voieşte drept egal pentru toate”. Iar A. Iancu menţiona că principiile egalităţii, libertăţii, frăţietăţii “le pretindem de la oricine, garantate pe temeiul existenţei naţiunilor”.
Şcoala transilvană de gândire economică a contribuit substanţial la pregătirea pe plan teoretic a desăvârşirii formării statului naţional unitar român şi la stimularea iniţiativelor în vederea înscrierii ţării în modernitate.
5. Idei, teorii şi doctrine ale problemei agrare
În legătură cu problema agrară, îndeosebi cu proprietatea funciară şi raporturile economico-sociale întemeiate pe aceasta, au fost formulate numeroase idei şi teorii, exprimate în cadrul unor ample dispute între susţinătorii marii proprietăţi funciare boiereşti şi ai şerbiei şi promotorii emancipării şi împroprietăririi ţăranilor clăcaşi.
Idei economice ale primilor sunt cuprinse în Regulamentele Organice din Ţara Românească şi Moldova, care au stipulat degrevarea unei treimi din proprietatea funciară a boierilor de orice servitute feudală, micşorarea suprafeţelor date în folosinţă clăcaşilor, sporirea obligaţiilor acestora faţă de boieri, prin mărirea nartului, introducerea “învoielilor” între clăcaşi şi boieri pentru pământul suplimentar de care primii ar avea nevoie ş.a. Pentru menţinerea marii proprietăţi funciare a boierilor şi a şerbiei, au pledat reprezentanţii acestora în Comisia proprietăţii (1848), care îşi argumentau poziţia cu ideea potrivit căreia proprietatea funciară a boierilor este legitimă, ea avându-şi originea în recompensele acordate de domnitori strămoşilor lor, pentru fapte de vitejie, precum şi cu ideea că claca nu este o robie, ci “o simplă chirie, adică o indemnizaţie din partea săteanului către proprietar, pe a cărui moşie se află cu locuinţa, pentru foloasele ce a tras din moşie. Ulterior, sub presiunea evenimentelor , fără a abandona ideea legitimităţii marii proprietăţi funciare a boierilor, exponenţii acestora au acceptat desfiinţarea şerbiei, dar fără împroprietărirea clăcaşilor , care urmau a deveni proprietari prin cumpărarea de pământ de la marii proprietari, prin libera învoire a părţilor, sau din moşiile statului şi ale aşezămintelor publice, aşa cum se preconiza în Proiectul de reformă agrară al Comisiei Centrale de la Focşani (1859), proiect criticat cu tărie de promotorii emancipării şi împroprietăririi clăcaşilor. Astfel, V. Mălinescu, invocând dreptul istoric al clăcaşilor şi experienţele altor ţări, arată că o asemenea reformă ar fi “o mare nedreptăţire” şi că emanciparea cu împroprietărirea prin despăgubire a clăcaşilor este “singurul mijloc de a păstra neatins principiul şi dreptul proprietăţii”.
Emanciparea cu împroprietărire a clăcaşilor a fost amplu argumentată de reprezentanţii lor în Comisia proprietăţii (1848), care au formulat idei economice de mare profunzime: “claca este o robie”; “săracii plugari … au îmbunătăţit moşiile, au hrănit ţara şi proprietarii “; prin braţele lor, “lucrând pământul şi prin rodul ieşit au venit bani în ţară”; “lucrătorii de pământ slobozi vor aduce mai mult rod decât trecuţii ani şi va izvorî belşugul, fiindcă fiecare lucrător de pământ se va sili a munci mai mult, ştiind că lucrează pentru interesul său, iar nu pentru al altuia”; clăcaşii “îşi cer o părticică de pământ, îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor sale, răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor”; “munca este sfântă şi proprietatea este sfântă; însă după ce se va împărţi şi clăcaşului câte o părticică, apoi este sfântă şi proprietatea”. Iar în Propunerea deputaţilor săteni, prezentată în 1857 în Adunarea ad-hoc a Moldovei, se sublinia: “lucrăm din primăvară până în toamnă, lucrăm de cum se ia omătul şi până dă îngheţul tot la boieresc”, iar “ogoarele ne rămân în paragină”; “vrem să răscumpărăm boierescul şi toate acelea cu care suntem împovăraţi către boierii de moşii. Vroim să scăpăm, să ne răscumpărăm de robia în care suntem …, dreptul de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră şi a vitelor noastre, fără să ne poată nimenea alunga de pe dânsul …, precum şi acela de a se da copiilor noştri pământuri până la acoperirea a două treimi din moşie”.
Imperativul emancipării cu împroprietărire a clăcaşilor a fost amplu argumentat de Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, Alexandru G. Golescu, Mihail Kogălniceanu ş.a.
Nicolae Bălcescu (1819–1852) a formulat o doctrină a problemei agrare, alcătuită din teorii şi soluţia care se impunea şi expusă în mai multe lucrări, între care Chestiunea economică în Principatele Române, publicată în 1850 la Paris. Această lucrare este o variantă a principalei sale lucrări economice Reforma socială la Români (1850).
Una dintre teoriile formulate de N. Bălcescu este teoria proprietăţii, potrivit căreia proprietatea este un “fapt social supus la modificări pe măsură ce societatea progresează”; fiind “baza societăţii”, ea generează modul de guvernare şi, ca atare, “a face procesul ocârmuirii însemnează a face procesul proprietăţii; răul în societate, inegalitatea excesivă de bunuri nu vine din principiul proprietăţii, ci din legile rele care o guvernează”. De aceea, el analizează, înainte de toate, marea proprietate funciară şi consecinţele ei: “Instituirea marii proprietăţi, întemeiată, după cum am văzut, de către domni în folosul boierilor, al clerului şi al comunităţilor religioase, a fost fatală egalităţii şi ucigătoare pentru mica proprietate”. Concluzia formulată este aceea că “nu munca, nici rodul ei, ci un şir de spoliaţii succesive sunt originea proprietăţilor mari în ţările noastre, sunt titlurile stăpânitorilor de azi ai pământului”.
O altă teorie a lui N. Bălcescu, este teoria despre clacă şi şerbie, prin care explică economic apariţia şi generalizarea şerbiei. Exploatarea prin clacă, arată el, a fost din ce în ce mai mult folosită, s-a generalizat, aducând “rezultate dezastruoase”. Dispunând de pământ şi de puterea politică, marii proprietari funciari au “silit în scurt timp populaţia rurală să subscrie la cele mai împovărătoare condiţii. Muncitorii, chinuiţi de foame, siliţi să accepte orice, sfârşiră repede prin a pierde chiar libertatea individuală şi ajunseseră şerbi ai pământului. Şerbia a fost deci urmarea fatală a sistemului de exploatare prin clacă; servajul apare în istorie în acelaşi timp, sau vine îndată după dânsa”. În comparaţie cu sclavia, servajul este “un progres”, dar un fenomen trecător, un rău care ca “să poată dispărea, el trebuia, prin legea necesară şi logică a progresului, să se generalizeze. Cu o deosebită atenţie a analizat N. Bălcescu dispoziţiile Regulamentului Organic, apreciat de I. Ionescu de la Brad drept “charta sărăciei poporului, făcută pentru cel mai mare folos al boierilor”, apreciere pe care N. Bălcescu o împărtăşeşte. Aceasta pentru că, arăta el, legiuirea respectivă a micşorat suprafeţele de pământ date în folosinţă clăcaşilor: “întinderea pământului acordat a fost foarte rău şi cu multă zgârcenie calculată; în special fâneţele şi păşunile sunt vădit neîndestulătoare”. Apoi, în legiuirea respectivă s-a stipulat că “pentru orice prisos de pământ, ţăranul are să cadă la învoială cu proprietarul”, iar “cererea şi oferta nefiind echilibrate prin nevoi reciproce, proprietarii rămăseseră singurii arbitrii ai pieţei. În acelaşi timp, au crescut obligaţiile în muncă ale clăcaşilor, fapt dezvăluit de N. Bălcescu prin analiza nartului: “Regulamentul Organic găsi mijlocul să întreiască numărul de zile de lucru, fixând ce anume lucru trebuie făcut într-o zi”, şi, ca urmare, “ ţăranul n-are timp să se ocupe de pământul său, aşa încât lucrat rău sau rămas aproape nelucrat, nu-i dă decât o recoltă slabă şi neîndestulătoare pentru nevoile sale”. În aceste condiţii, adăuga N. Bălcescu, pentru ţăran, “pământul obţinut devine o iluzie, pentru că n-are timp, nici instrumente de lucru ca să-l cultive”. Ca urmare, este afectată grav şi utilizarea cu eficienţă a resurselor de muncă, întrucât “ ţăranul lucrând silit, lucrează prost şi cheltuim fără folos timpul, puterile şi puţinele braţe de muncă de care dispunem”.
Analiza clăcii şi şerbiei îl conduce pe N. Bălcescu la formularea teoriei produsului net obţinut din exploatarea moşiei, a creării şi însuşirii acestuia. “În preţuirea făcută de Regulament valorii pământului şi muncii – scria el – s-a uitat a se cuprinde produsul net al exploatării moşiei, produs care rezultă mai puţin din capital şi din cheltuielile de exploatare, de-altminteri foarte mici în părţile noastre, cât din munca ţărănească”. În munca clăcaşilor îşi are izvorul nu numai renta feudală, ci şi profitul arendaşului: “Arenda se determină nu după valoarea reală a moşiei, sau după cheltuielile de exploatare, ci după numărul ţăranilor şi după produsul care depăşeşte munca lor obligatorie. Arendaşii, când plătesc proprietarilor o rentă mai mare decât cea hotărâtă de Regulament, scontează în fapt tocmai pe sporul de lucru”. Iar renta feudală este explicată în strânsă legătură cu proprietatea asupra pământului şi dependenţa personală a ţăranului faţă de boier, N. Bălcescu subliniind că boierul “nu urăşte revoluţia pentru că a voit să-i ia pământul, ci el o urăşte pentru că a voit să-i ia privilegiul de a trăi în trândăvie, din sudoarea ţăranului.
Concluzia generală formulată de N. Bălcescu este aceea că Regulamentul Organic nu “a respectat în ţăran măcar personalitatea umană, această primă proprietate, originea şi baza oricărei proprietăţi”. De aici şi soluţia la problema agrară: “democratizarea pământului prin împroprietărirea ţăranilor”, întrucât numai astfel “putem ajunge să asigurăm libertatea ţăranilor, să întemeiem statornic dreptul de proprietate şi să interesăm poporul la apărarea şi păstrarea sa”. Emanciparea ţăranului “trebuia asigurată prin desfiinţarea clăcii sau a muncii silite” şi dându-i “mijlocul de a cultiva pe cont propriu, făcându-l proprietar pe o bucată de pământ, şi putinţa ca să dobândească cu înlesnire capitalul trebuincios culturii. Marea proprietate funciară feudală trebuia înlocuită cu cea modernă: 2/3 să fie dată, cu sau fără răscumpărare, în proprietate absolută ţăranilor, iar 1/3 să rămână în proprietate, de asemenea absolută, boierilor. Ca urmare, ţăranii dobândesc un nou statut social, devin liberi de obligaţiile feudale pe care le au în schimbul folosirii pământului şi proprietari asupra pământului pe care ei l-au lucrat în decursul timpului.
- Bălcescu preconiza, deci, statornicirea proprietăţii funciare particulare moderne, a “proprietăţii mari şi mici, care fac posibilă cultura mare şi mică”, iar acestea din urmă sunt considerate de el ca fiind “indispensabile ca să prevină variaţiile nefireşti de preţuri, să echilibreze consumaţia, să preîntâmpine în acelaşi timp monopolul şi foametea”. În aceste condiţii, ţăranul “va lucra bine, serios şi conştiincios, ştiind că rodul muncii sale nu mai aparţine altuia”, iar “marea cultură făcută cu lucrători salariaţi, cu ziua, cu anul sau cu bucata, este mai productivă şi mai economică decât aceea care se face cu muncă obligatorie; căci întrebuinţarea maşinilor şi a ştiinţei agricole economisesc proprietarului mâna de lucru”; folosirea maşinilor şi ştiinţei, a asolamentelor, irigaţiilor şi îngrăşămintelor permite să se obţină “o mai mare cantitate de produse cu un mai mic număr de braţe”. În acelaşi timp, mai arată N. Bălcescu, “organizarea culturii mari şi mici, prin dezvoltarea agriculturii, va da avânt industriei, comerţului şi bogăţiei naţionale; buna stare va dezvolta populaţia.
Convins de necesitatea stringentă a înscrierii ţării noastre pe calea dezvoltării moderne, N. Bălcescu sublinia strânsa legătură dintre transformările ce se cereau a fi înfăptuite în domeniul economic, al proprietăţii, al raporturilor sociale, în viaţa politică, în întreaga societate, pe de o parte, şi realizarea unirii şi independenţei naţionale, pe de altă parte. “Revoluţia viitoare – scria el în 1850 – nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali, proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntru, care este peste putinţă a dobândi fără libertate din afară, libertatea de sub domnia străină, ci va cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi: dreptate, frăţie, unitate”. Numai atunci când naţiunea va fi reîntregită “în libertatea şi unitatea sa, adunarea poporului, Constituanta, va putea să realizeze în pace toate reformele politice de care el are nevoie şi să constituieze domnirea democraţiei, domnirea poporului prin popor”. Privite în totalitate, ideile şi teoriile lui N. Bălcescu despre statornicirea unor noi raporturi de proprietate şi de muncă, a unor noi raporturi sociale şi a unui nou sistem politic constituie schiţa unei paradigme a tranziţiei în modernitate.
6. Idei şi teorii despre dezvoltarea industriilor, comerţului şi transporturilor
În sfera economiei, tranziţia în modernitate implică şi dezvoltarea industriilor, comerţului şi transporturilor, constituirea unor structuri industriale şi comerciale moderne, precum şi transformări novatoare în infrastructură. De aceea, dezvoltarea şi modernizarea industrială a reţinut atenţia multor gânditori, care au evidenţiat importanţa şi unele obstacole care stăteau în calea înfăptuirii lor. Atenţia cuvenită era acordată şi dezvoltării comerţului şi transporturilor.
Dionsie Fotino (1778-1821) releva, în 1818, discordanţa dintre variatele resurse naturale existente în Ţara Românească şi slaba dezvoltare a exploatării acestora: “În munţii Ţării Româneşti se găsesc tot felul de metale, care se cunosc după semne evidente: aur, argint, fier, aramă, argint viu, chihlimbar galben, pucioasă neagră, sare gemă, păcură şi altele. Mine de metal nu există nici una pentru că locuitorii, de frica stăpânitorilor, nu dau în vileag asemenea bogăţii, ca nu cumva, din pricina aceasta, să fie lipsiţi şi de micile libertăţi ce le-au rămas, iar stăpânitorii, deşi sunt informaţi despre acestea, le neglijează din raţiune politică, nevoind să facă cunoscut vecinilor că în aceste hotare se găsesc metale”. El mai sublinia că înapoierea economică a ţării era urmarea nu numai a dominaţiei străine, ci şi a unui “despotism cronic, care încetul cu încetul seacă toate izvoarele vieţii”, întrucât “guvernarea despotică nu permite supusului să fie instruit, bogat şi înfloritor.
Idei privind importanţa dezvoltării industriilor moderne şi a schimburilor comerciale avantajoase cu străinătatea întâlnim în opera lui Dinicu Golescu (17771830). Acesta aprecia că în ţările europene pe care le vizitase era o mulţime de fabrici cu care “fieştecare stăpânire îşi foloseşte norodul” şi, de aceea, se dau “felurimi de ajutoare acelora ce întemeiază fabrica, iar nu împotrivă, să le ia domnii bani, pentru căci au fabrici”. Relevarea rolului fabricilor în utilizarea mâinii de lucru şi al politicii fiscale în sprijinirea dezvoltării acestora este însoţită de ideea privind avantajele participării cu produse fabricate la schimburile comerciale cu alte ţări şi posibilitatea atragerii de bani în ţară: “Mare pagubă este la o ţară de a-şi scoate tot materialul nefabricarisit, vânzându-l în alte ţări cu un prost preţ şi apoi să-l cumpere iarăşi cu un preţ de 30 de ori mai mult”. Mare pagubă este pentru patria noastră, adăuga D. Golescu, din care “se exportariceşte moneda, neimportându-se măcar un ban”.
Nicolae Şuţu (1798-1871) formula, în 1838, cerinţa de a încuraja dezvoltarea comerţului, a transporturilor şi a industriilor. Pornind de la considerentul că Moldova “este o ţară esenţialmente agricolă”, că “industria sa manufacturieră este aproape inexistentă”, el arată: “crearea de noi debuşee şi, mai ales, deschiderea de căi de comunicaţie expeditive şi economice, introducerea treptată a artelor industriale, sunt pentru Moldova o necesitate reală şi urgentă şi trebuie încurajate prin toate mijloacele”. Ca urmare, “încetul cu încetul, Moldova va deveni o ţară agricolă şi industrială”(11, p. 55 şi 79). Cu alt prilej, în 1849, N. Şuţu sublinia că “industria manufacturieră, este, dintre toate celelalte ramuri de activitate productivă, aceea care realizează profiturile cele mai repezi şi cele mai considerabile”. Aceste idei se împletesc însă la el cu o anumită neîncredere în posibilitatea dezvoltării industriei manufacturiere în Moldova, când scria că nu este cazul să se “creeze mari întreprinderi manufacturiere”, ci doar industria ca stimulent al agriculturii, care “îi oferă un debuşeu asigurat”. N. Şuţu a formulat o “concepţie de dezvoltare a industriei ca suport al prosperităţii latifundiilor”. El s-a înscris printre întemeietorii teoriei “România - ţară eminamente agricolă”.
Teodor Diamant (1810-1841) a formulat o teorie a avantajelor dezvoltării industriilor, a consecinţelor favorabile pe care aceasta le poate avea asupra desfăşurării eficiente a activităţilor comerciale, a folosirii mâinii de lucru şi a stării şi comportamentului oamenilor. Din înmulţirea asociaţiilor agricole-industriale, arată el, “va rezulta un avantaj împătrit:
- Produsele ţării nu vor mai fi exportate brute în străinătate şi apoi importate manufacturate, ci ele vor fi supuse transformării necesare pentru întrebuinţarea curentă;
- Produsele brute fiind supuse în ţară transformării necesare, publicul va cumpăra mai ieftin produsele manufacturate, pentru că preţul acestora nu va fi încărcat, cum e astăzi, nici de cheltuieli de transport în străinătate, nici de cheltuieli de adus înapoi, nici de o vamă dublă;
- Având fabrici, cea mai mare parte din aurul şi argintul care intră în portul Galaţi, va rămâne în ţară şi tranzacţiunile comerciale şi altele se vor face cu promptitudine şi uşurinţă;
- În sfârşit, moralul claselor de jos se va îmbunătăţi prompt şi radical…, fiindcă pricina tuturor viciilor, care este lipsa de lucru, va dispare, prin cariera nouă în lucrările câmpeneşti, manufacturiere şi comerciale, care se va deschide pentru toate activităţile”. Dezvoltarea industriilor este privită astfel ca o coordonată esenţială a modificării profunde a structurilor economiei, a existenţei sociale, a tranziţiei spre civilizaţia modernă.
În contextul preocupărilor pentru modernizarea economiei româneşti, N. Bălcescu a formulat opţiunea pentru dezvoltarea ei plurilaterală: “Ţara noastră – scria el – reclamă nenumărate îmbunătăţiri, căci totul este de făcut. Îmbunătăţirea agriculturii, exploatarea minelor care sunt încă neatinse, exploatarea de păduri seculare, care putrezesc fără întrebuinţare, canalizarea de ape, construirea de căi de comunicaţie, existente astăzi numai în proiecte – căile ferate, dezvoltarea comerţului, a fabricilor indispensabile pentru consumul de mase”. Desigur, “îmbunătăţirile”, în cazul iniţierii lor, aveau să se repercuteze, mai devreme sau mai târziu, în toate domeniile şi planurile vieţii sociale.
Ion Ghica (1816-1897) a promovat cerinţa “slobozeniei comerţului”, a libertăţii depline a comerţului interior şi exterior, ceea ce însemna înlăturarea îngrădirilor feudale, întărirea legăturilor comerciale dintre Ţările Române şi angrenarea lor mai puternică în relaţiile comerciale cu străinătatea. Cu deosebită insistenţă argumenta el, în 1844, necesitatea desfiinţării vămilor dintre Principate, a instituirii unui sistem comun de măsuri şi greutăţi şi a aceluiaşi curs monetar, precum şi a creării condiţiilor ca locuitorii “să se folosească în amândouă ţările deopotrivă de drepturile civile şi politice”. El insista asupra extinderii economiei de piaţă, a constituirii pieţei naţionale, înainte de toate, şi asupra democraţiei civice şi politice, pentru pregătirea formării spaţiului politic naţional, prin Unirea Principatelor, care să înmănuncheze activităţile economice într-un spaţiu economic coerent, unificat.
Ideile de mai sus au fost dezvoltate şi întregite cu altele în perioadele următoare, când problemele orientării dezvoltării şi ale modernizării economiei româneşti s-au situat în prim-planul preocupărilor economiştilor noştri.
7 Idei ale socialismului utopic
Idei ale socialismului utopic european au fost receptate şi utilizate pentru a formula soluţii la probleme ale dezvoltării economico-sociale a ţării noastre. Unul dintre promotorii acestor idei a fost T. Diamant, care a propovăduit doctrina societară a lui Ch. Fourier şi a iniţiat aplicarea ei în ţara noastră, prin organizarea, împreună cu boierul Manolache Bălăceanu, a Societăţii agricole-manufacturiere la Scăieni-Prahova (1835). În demersul pentru reorganizarea societăţii, el a pornit de la constatarea luptei dintre bogaţi şi săraci, dintre “cei ce au şi cei ce nu au” şi a formulat soluţia potrivit căreia numai prin sporirea substanţială a producţiei de bunuri materiale este “cu putinţă de a da celor ce n-au, fără a lua de la cei ce au”. T. Diamant considera că “dacă nu este drept ca bogatul să fie deposedat, este tot atât de nedrept ca clasele de jos să rămână în sărăcie. Acestea, continua el, au drept la un minimum decent de existenţă (hrană, locuinţe, îmbrăcăminte şi la o muncă ce să nu fie deloc dăunătoare sănătăţii lor)”. Oricare societate, sublinia T. Diamant, este datoare “să asigure fiecăruia dintre membrii ei cele dintâi trebuinţe ale vieţii”. El vedea realizabil acest deziderat prin asociere voluntară, înfiinţarea unor asociaţii agricole-manufacturiere ca “centre pentru diferite lucrări agricole, industriale şi comerciale”. Organizarea, cu concursul claselor avute, a unor asemenea asociaţii , de producţie şi muncă în comun, şi generalizarea lor va duce la îmbunătăţirea situaţiei materiale şi morale a claselor de jos şi la reorganizarea întregii societăţi.
Dincolo de utopismul lui T. Diamant, reţin atenţia ideile avansate de el cu privire la necesitatea diversificării şi modernizării activităţilor economice, la utilizarea eficientă a resurselor, la educaţie, inclusiv cea economică ş.a. Astfel, el scria că în asociaţiile agricole-industriale toţi “vor întrebuinţa activitatea şi inteligenţa lor la orice muncă productivă, se vor putea face mari economii de timp, de braţe, de combustibil şi de mii de alte lucruri, moşiile vor fi exploatate şi cultivate după ultimele metode întrebuinţate în Europa înaintată, toţi vor avea să fie educaţi conform cu principiile de ordine, economie, morală şi ale sfintei noastre religii”. Totodată, el menţiona că, cu toată dărnicia pământului, locuitorii ţării sunt săraci pentru că “n-au nici mecanici, nu au cunoscut nici economia politică, nici legile lucrării pământului”. Mai mult, având în vedere importanţa pregătirii generale şi profesionale, sublinia că filosofia, istoria şi artele “combinate (împreunate) însă cu lucrarea pământului şi cu economia…vor produce îmbelşugarea întru norod şi veniturile guvernului nostru se vor împătri, fără împovărarea locuitorilor”.
În intenţiile sale de a aplica sistemul societar, T. Diamant avea în vedere Principatele Române, când scria că printr-un asemenea sistem acestea pot deveni “lăcaşul fericirii şi poate şi pilda altor neamuri ce se fălesc cu civilizaţia”. Adept al doctrinei societare a lui Ch. Fourier, T. Diamant a avut în permanenţă în vedere problemele concrete din Ţările Române legate de trecerea de la sistemul feudal la forme de viaţă modernă, dând ideii de dezvoltare şi modernizare un pronunţat sens social.