Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii '50 în macroeconomie. De alfel, monetarismul se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care le reţinem pe cele mai semnificative:
- piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;
- componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;
- statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.
Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinţă al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjucturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor. Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. Astfel, de la preşedintele
- D., P. Volcker , până la R. Reagan şi M. Thatcher şi chiar până la experţi ai
- I., principiile monetarismului s-au regăsit în politicile economice, înlocuind keynesismul dominant până atunci.
Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea constituie o contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă.
Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în trei puncte crezul monetarist:
- impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi preţurilor;
- evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura impulsurile monetare;
- autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul ciclurilor economice.
Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi curente, ale căror concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe.
Pentru a înţelege mai bine această diversitate, este importantă precizarea elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este întotdeauna de origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase.
Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, el are o serie de ramuri, care fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii.
Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M.Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se caută elementele comune sau principiile monetarismului, ele se regăsesc în opera lui Friedman, simbolizând ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a istoriei şi teoriei monetare, precum şi pentru demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare".
În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două
direcţii:
=> critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă cu politica fiscală keynesistă;
=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent, rata şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor conjucturale de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin piaţă.