Orice teorie generală originară comportă îmbunătăţiri, mai mult sau mai puţin substanţiale, cu trecerea vremii, indiferent de orizontul de timp pe care se axează. Adăugirile sunt legate de nevoia îndepărtării neajunsurilor, a adaptării la cunoaşterea noilor procese şi fenomene apărute în societate şi economie, ca şi de cea a susţinerii prioritare a intereselor naţionale şi / sau ale anumitor grupuri speciale. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu teoria generală keynesistă care, prin îmbunătăţirile postbelice aduce, a devenit neokeynesistă.
Înainte, în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial succesul keynesismului, sprijinit de realizările politicilor economice inspirate de el, făcea dificilă observarea carenţelor doctrinei legate de fundamentele statice, prin excelenţă, ale analizei şi de orizontul scurt de timp, de axarea pe soluţii privind moderarea crizelor şi şomajului fără luarea în considerare a cerinţelor creşterii economice, de suprasolicitarea factorilor macro şi lăsarea pe plan secundar a celor microeconomici, inclusiv a mecanismelor pieţei, de subaprecierea rolului interdependenţelor economice crescânde la scara lumii. Economişti de seamă ca R.F.Harrod, E.Domar, J.Monnai, P.A.Samuelson, S.Tsuru, G.Myrdal, J.Robinson, P.Sraffa şi alţii, observândule, au căutat să le îndepărteze. Dintre contribuţiile aduse de neokeynesisşti ne vom opri asupra câtorva cum sunt: teoria dinamicii economice, teoria sintezei neoclasice şi teoria producerii de mărfuri prin intermediul mărfurilor.
- Teoria dinamicii economice
Întemeietorii ştiinţei despre economie, numiţi adesea clasici, ca economişti ai producţiei prin excelenţă au simţit nevoia cunoaşterii acesteia în stare statică, în sensul consumării a tot ceea ce se produce într-o perioadă dată fără să se acumuleze, şi în stare dinamică, atunci când prin acumulare se relua activitatea economică pe o scară mai mare. Economiştii neoclasici - preocupaţi îndeosebi de piaţă şi schimb, de echilibrul general între ofertă şi cerere - au neglijat analiza stării dinamice a economiei, cu toate că ea a fost sesizată, după Marx care a tratat-o şi de J.B.Clark, primul economist care-şi împarte tratatul de economie în două secţiuni: statică şi dinamică.
Ca urmare, teoria dinamicii a avut de suferit, ea regăsindu-se destul de slab şi în teoria generală rezultată din revoluţia keynesiană.
Afirmarea cu vigoare a creşterii economice, după cel de-al doilea război mondial, în toată lumea a pus cu insistenţă problema reabilitării şi dezvoltării analizei dinamicii economice. R.F.Harrod, colaborator şi continuator al lui Keynes, a înţeles, mai devreme decât alţii, nevoia reorientării prioritare a ştiinţei economice de la analiza statică spre cea dinamică, fără ca prima să fie abandonată ci completată cu noi realizări ca cele ale lui C.Pigou şi J.Hicks.
O condiţie a progresului ştiinţei este analiza paralelă aprofundată, cantitativ şi calitativ, a dinamicii şi staticii economice eliminând confuziile create prin extinderea necritică a unor categorii şi legi ale fizicii, biologiei, mecanicii, anatomiei etc. asupra economiei. Dacă în fizică starea statică înseamnă repaus, în economie înseamnă mişcare în acelaşi cerc. Cum precizează Harrod, “echilibrul static nu înseamnă deloc stare de repaus, ci din contră, stare în care producţia are loc neîntrerupt, din zi în zi şi din an în an, dar nu sporeşte şi nu se micşorează. Repausul înseamnă că mărimea diferiţilor indicatori rămâne constantă şi producţia în totalitatea ei îşi continuă mişcarea în cerc”6). Identificarea staticii cu reproducţia simplă a creat punţi de legătură între reproducţie şi creşterea economică zero, s-a deschis calea spre analogii între reproducţia lărgită şi creşterea economică cu semn pozitiv.
Dinamica economică este definită ca mişcare a economiei “în care nivelul producţiei date se schimbă; asemănător cu conceptul de viteză din fizică, vom avea atunci în economie o măsură permanentă a schimbării (creştere sau micşorare) a producţiei anuale date, accelerarea (sau încetinirea) va însemna în acest caz modificarea măsurii însăşi a schimbării”. În analiza economică statică sunt luate ca date unele condiţii de bază, cum sunt numărul şi calitatea populaţiei, pământul, înclinaţiile, preferinţele, gusturile populaţiei etc. cu ajutorul lor pot fi determinate unele necunoscute cum sunt: producţia anuală de mărfuri şi servicii, preţul factorilor care au concurat la producerea lor, preţurile mărfurilor şi serviciilor etc. În cazul analizei dinamice sunt considerate schimbătoare şi condiţiile de bază, căutându-se căile şi modalităţile asigurării unei creşteri stabile. În căutările respective nu trebuie neglijată analiza marginalistă, axată pe principiul utilităţii marginale a producţiei (adică să produci până când şi ultima unitate de produs se va căuta şi îţi va aduce profitul scontat) şi pe cel al productivităţii marginale a factorilor de producţie rezultată din combinarea cât mai raţională a acestora ca să se obţină randamentul optim urmărit.
Principiile marginalismului sunt condiţionate de caracterul limitat al resurselor, de prezenţa anumitor restricţii, pe de o parte, şi de creşterea nevoilor de satisfăcut, pe de altă parte, realităţi care obligă la folosirea cât mai raţională şi eficientă a factorilor de producţie. De reţinut modul diferit în care privesc principiile marginalismului, pe de o parte, subiecţii economici şi economiştii neoclasici (care socotesc că trebuie făcute investiţii şi cheltuieli într-o anumită direcţie atâta timp cât acestea aduc profitul dorit) şi pe de altă parte, oamenii de stat, promotorii politicilor economice şi economiştii keynesisşti.
Aceştia din urmă pun accent pe dimensiunile macro ale economiei, pe starea ei reală şi posibilă. Dacă anumite investiţii şi cheltuieli de capital pot aduce profiturile scontate investitorilor, în unele condiţii ele pot dăuna economiei ţării, societăţii. Din contradicţia menţionată rezultă nevoia de conciliere a intereselor agenţilor economici, luaţi în parte, cu cele ale economiei societăţii.
Căutările pe linia menţionată l-au condus pe Harrod la un model de creştere economică cu trei feluri de rate: reală, rezultată din datele statistice la sfârşitul perioadei; naturală, rezultată din folosirea integrală a resurselor şi posibilităţilor de care dispune societatea; garantată, care ar asigura investitorilor profitul scontat. Ideal ar fi ca rata reală să rezulte din folosirea completă (cu marja de nefolosire admisibilă) a capacităţilor de producţie şi forţei de muncă, şi astfel să coincidă cu rata naturală, iar interesele investitorilor să fie satisfăcute. Deci cele trei rate să fie aproximativ egale. În realitate ele se abat de la linia menţionată în direcţii şi măsuri diferite. Pe ideea acestor oscilaţii s-a construit teoria ciclurilor industriale.
În vederea realizării politicii anticiclice, Harrod sugerează măsuri de reducere a amplitudinii oscilaţiilor cum ar fi: lucrări publice, operaţiuni cu rata dobânzii; crearea de fonduri tampon de mărfuri (la scară naţională şi chiar mondială, prin care să se absoarbă mărfuri în perioada recesiunii şi să se arunce pe piaţă din ele în perioada de avânt); şi bugetele pe zece ani, în care excedentele mari din anii de prosperitate să acopere deficitele din anii stagnării şi crizelor, perioadă în care se finanţează şi crearea fondului tampon de mărfuri. Despre rolul reglator al fondului tampon de mărfuri, Harrod scria: “Pe pieţele de mărfuri oscilaţiile vremelnice se reglează cu ajutorul creării rezervelor de mărfuri sau al debarasării de ele”. Crearea şi folosirea fondului tampon de mărfuri implică riscuri mari legate de finanţarea lui, degradarea mărfurilor şi demodarea lor cu trecerea timpului.
Politicile anticiclice erau de neconceput fără un rol sporit al statului. Printre altele, Harrod vedea o posibilitate de apropiere a creşterii garantate de cea naturală printr-o sporire a sectorului public de aşa natură, încât să se creeze un echilibru între el şi sectorul privat. Tot el însă a sesizat că depăşirea unei limite raţionale a etatizării vieţii economice are efecte dezastruoase asupra democraţiei. “Până acum, aprecia el, a existat tendinţa de a concentra în mâinile statului acea muncă imensă de luare a deciziilor celor mai importante referitoare la viaţa economică a ţării. În epoca viitoare, va fi ea solicitată sau nu, un asemenea sistem va trebui schimbat, întrucât devine clară incompatibilitatea lui cu controlul democratic”. Avertismentul dat în 1947 de autor asupra efectelor nefaste ale etatismului exagerat, indiferent de orânduirea socială, s-ar fi cuvenit să fie luat în considerare. Apusul capitalist l-a trecut cu vederea, iar răsăritul socialist l-a respins ca “manevră” a duşmanului de clasă.
Nevoia de activizare a acumulărilor de capital în perioada refacerii postbelice şi de orientare a lor din sfera speculaţiilor în domenii creatoare de noi locuri de muncă şi-a spus cuvântul asupra aprecierii date de Harrod rolului dobânzii scăzute ca “fapt revoluţionar” de prefacere a societăţii (idei asemănătoare emisese cu un secol înaintea lui economistul francez, P.J.Proudhon) ca să se poată prelungi existenţa şi activitatea întreprinderilor particulare. Ca şi Keynes, chiar mai mult decât el, Harrod a supraestimat rolul dobânzii în reglarea funcţionării mecanismului economic. Dovezi grăitoare sunt şi următoarele consideraţii finale din ultima lecţie ţinută în faţa studenţilor universităţii din Londra în februarie 1947 pe tema dinamicii economice: “Dacă diagnosticul keynesian este adevărat în general, atunci o reducere a ratei dobânzii trebuie să atragă după sine o nouă prelungire a existenţei întreprinderilor particulare. În realitate ea va fi singura condiţie cu ajutorul căreia activitatea economică particulară îşi poate prelungi existenţa întrucât, în ultimă instanţă, opinia publică, desigur chiar şi opinia publică americană, nu va mai suporta multă vreme un sistem care dă naştere şomajului de masă”.
Dobânda scăzută n-ar fi adus deţinătorilor de capital câştigul necesar, i-ar fi determinat să caute noi ocazii de investire creând, în acest fel, noi locuri de muncă şi după opinia autorului, ar fi contribuit la lecuirea sistemului de un mare neajuns al său. Mai mult decât atât, ideea dobânzii scăzute putea fi preluată de adepţii concepţiei socialiste ca mijloc de rezolvare a uneia din cele mai acute probleme, şomajul, putând să renunţe la “totalitarismul sâcâitor”.
Plasarea problemei în contextul SUA l-a condus pe autor la următoarea apreciere a perspectivei: “Anume acolo problema esenţială a imensului şomaj în sistemul economic al liberei iniţiative se pune într-o formă ameninţătoare în viitor apropiat. Atunci când ei (americanii) vor reuşi să creeze sistemul economic fără dobândă, noi ne vom alătura acestui sistem, dacă până atunci nu vom fi implicaţi prea profund în sistemul colectivismului. Şi atunci noi, iar cu noi şi alte naţiuni, vom respira din nou aerul libertăţii”. Viitorul, privit cu ochii minţii de atunci, s-a arătat a fi astăzi cu totul altul. Problema şomajului a crescut în dimensiuni, s-a generalizat la scara lumii, a îmbrăcat forme cu mult diversificate şi a luat aspecte calitativ noi.
Orientarea hotărâtă spre piaţă a economiilor de comandă repune într-un cadru nou problema creditelor cu dobândă redusă pentru stimularea iniţiativei particulare şi a iniţiativei întreprinderilor de stat care se dovedeşte, şi se speră, să poată avea mai multă autonomie. În tranziţia spre economia de piaţă (alegerea timpului acesteia este o problemă de opţiune a fiecărei ţări) este necesar creditul acordat de stat cu dobândă redusă. Dar nu este cazul să fie supraestimat rolul său; trebuie să se evite folosirea lui ca mijloc de îmbogăţire a unor particulari pe seama avuţiei ţării.
Până acum practica şi teoria au arătat că economia de piaţă, libera iniţiativă generează şomajul, iar grija şi costurile soluţionării acestuia sunt trecute asupra statului, care trebuie să aibă un sector al său, public, din economie ca mijloc de soluţionare a unor probleme macroeconomico-sociale. De unde şi evoluţiile contemporane spre un caracter mixt-particular şi public - al economiilor, la început în ţări occidentale dezvoltate, mai apoi în lumea a treia, iar mai recent în ţările cu economii de comandă ale sistemului socialist.
- Neokeynesismul sintezei neoclasice
Accentuarea postbelică a caracterului mixt al economiilor occidentale (combinaţie a sectorului particular cu cel public) a fost un factor important care a stimulat eforturile de ducere pe mai departe a teoriei keynesiste macroeconomice, prin combinarea ei cu elemente ale microeconomiei neoclasice. Din efortul teoretic respectiv datorat, în bună măsură, economistului american P.A.Samuelson a rezultat o sinteză numită, poate impropriu, neoclasică.
În plan teoretic ea reflectă modul în care se îmbină în mecanismul economic pârghiile bazate pe libera iniţiativă, cu cele ale sectorului public, cum pot fi şi cum sunt folosite instrumentele de politică economico-socială de care dispune statul, în diverse scopuri. Acest fapt este principala cauză a audienţei foarte largi a tratatului lui Samuelson, Economics, cunoscut în toată lumea, tradus într-un mare număr de limbi de circulaţie mondială sau numai naţională şi după care învaţă o parte considerabilă a studenţimii. În 1989 a apărut cea de-a treisprezecea ediţie la care autorul, laureat din 1970 al Premiului Nobel pentru economie, şi-a asociat pe economistul american, W.P.Nordhaus.
Economics-ul este noua denumire anglo-saxonă a Economiei politice clasice şi neoclasice, modernizată în condiţiile contemporane şi completată cu noi idei izvorâte din realitatea nevoii de dirijarea a economiei de piaţă şi de corectare a modului de funcţionare a mecanismelor ei, întregite cu noi mecanisme induse. Acestea sunt constituite în sistemul general economico-social şi dau societăţii oficiale, statului posibilitatea controlului şi orientării dezvoltării economice, reducerii caracterului ei stihinic şi menţinerii, în limitele suportabilului, a unor aspecte negative ce dau conţinut instabilităţii şi fluctuaţiilor ciclice ale dezvoltării.
Formele acute de instabilitate din anii ’30 ale economiei de piaţă au provocat reacţii critice dintre cele mai dure faţă de economia politică clasică şi cea neoclasică, axate pe ideea capacităţii mecanismelor pieţei, ale cererii şi ofertei de a soluţiona automat toate problemele asigurând eficienţa şi echitatea creşterii economice. Conţinutul şi sensul criticilor sunt astfel sintetizate de Samuelson: “De ce să ne vorbiţi de raritate? Sau de eficacitate? Sau de creştere? Sau de echitate? Aruncaţi, deci la rebut legile voastre ale ofertei şi cererii, teoriile voastre savante cu privire la formarea preţurilor şi piaţă. Distrugeţi culegerile voastre de precepte tradiţionale. Noi am intrat într-o eră nouă în care toate adevărurile de ieri au devenit erorile de astăzi; în care încercările de economisire ruinează investiţiile; în care un uragan sau un război sunt binefaceri ale cerului, în măsura în care asemenea dezastre creează locuri de muncă şi umplu pântecele şomerilor”7).
Tendinţei de negare totală a cuceririlor economiei politice clasice şi neoclasice i s-a opus cea a desprinderii, cu discernământ critic, a cuceririlor care, trecute prin filtrul cerinţelor noilor genuri ale economiei de piaţă, să fie combinate cu idei şi teorii noi, izvorâte din nevoia de a se crea un cadru adecvat funcţionării acestora.
Economia de piaţă a secolului XX se deosebea substanţial de cea a secolului XlX-lea, spre sfârşitul căruia s-a afirmat neoclasicismul şi cu atât mai mult de cea a secolelor XVII-XVIX, primele două treimi, epoca dezvoltării clasicismului. Dar tot economie de piaţă era şi unele adevăruri teoretice despre ea rămâneau în picioare. Deci principiile economiei politice clasice şi neoclasice nu trebuiau respinse ad ovo, ci supuse examenului critic riguros, ca orice moştenire din domeniul ştiinţei.
Guvernele şi băncile centrale ale noilor economii de piaţă, mixte, au făcut dovada că dispun de mijloace de luptă împotriva depresiunilor, a fluctuaţiilor ciclice şi a şomajului. Aceşti doi aliaţi, statele şi băncile centrale, dispun de pârghii ale politicilor bugetare (cheltuieli publice şi impozite) şi de politică monetară (operaţiuni pe piaţa publică, manevrarea ratei scontului sau dobânzii, manipularea procentelor de acoperire obligatorie a monedei) pentru a influenţa volumul ocupării mâinii de lucru şi a venitului naţional.
Era lui laissez-faire a trecut şi economiile de piaţă ale secolului nostru nu-şi pot rezolva automat problemele, dar ele şi-au creat noi mecanisme susţinătoare, pe care keynesismul şi neokeynesismul sintezei neoclasice le surprind, lăsând deschisă calea noilor căutări privitoare la ocuparea forţei de muncă, problemă centrală a funcţionării economiilor de piaţă actuale. Nu întâmplător formularea sintezei neoclasice pleacă de la legea folosirii mâinii de lucru, promulgată în SUA în 1946, şi prin care se recunoaşte că guvernele au răspunderea menţinerii ocupării la un nivel ridicat şi a atenuării fluctuaţiilor ciclice. Masele muncitoare, din economiile moderne ale liberei iniţiative controlate, cer ca guvernele să pună în practică politici economice care să vizeze: menţinerea la un nivel ridicat a ocupării; o creştere economică viguroasă şi preţuri stabile.
Sinteza neoclasică, continuare pe o nouă treaptă a keynesismului, se situează între optimismul exagerat al clasicilor şi neoclasicilor cu privire la economia de piaţă, şi pesimismul alimentat de depresiunile acute cunoscute de aceasta în epoca contemporană. Prin ea se susţine, că, prim măsuri monetare şi bugetare adecvate, se poate crea un mediu economic favorabil economiei de piaţă în care se verifică unele adevăruri clasice şi neoclasice. În asemenea condiţii, “sistemul nostru mixt de iniţiativă reglementată, aprecia P.A.Samuelson, este în măsură să evite excesele boomurilor febrile şi depresiuni morbide şi se poate sconta cu încredere pe o creştere sănătoasă şi continuă”. Pentru aceasta este necesar, după părerea autorilor sintezei neoclasice, să se îmbine în teorie virtuţile macro şi microanalizei, iar în practică - virtuţile pieţei concurenţiale cu cele ale măsurilor raţionale de dirijare sau planificare orientativă a dezvoltării social- economice.
Un rol important în sinteza neoclasică revine folosirii pârghiilor fiscale şi a celor monetare. Este deci, necesar să ne oprim pe scurt asupra politicilor monetare, fiscale şi a unei sinteze a acestora, devenită foarte necesară sub presiunea inflaţiei, crizelor, şomajului, creşterii enorme a deficitelor bugetare şi ale împrumuturilor publice în numeroase ţări ale lumii.
Prin sinteza neoclasică se susţine că măsurile de ordin monetar, luate de banca centrală, şi cele de ordin bugetar, ale guvernului, pot trasa cadrul politicilor de stabilizare relativă a dezvoltării economico-sociale. Politicile respective trebuie să fie coordonate în vederea atingerii obiectivelor unei economii în progres care să beneficieze de stabilitatea rezonabilă a preţurilor şi care să exploateze capacitatea sa de producţie. Trebuie urmărită cu atenţie aplicarea politicilor stabilizatoare şi influenţa lor asupra cererii globale (C + I + Pu) din ecuaţia keynesiană a raportului dintre ofertă, Y şi cerere C + I, la care s-au adăugat Pu, adică cheltuielile publice) sau asupra componentelor ei.
Sporirea masei monetare M de către băncile centrale şi comerciale tinde să mărească cererea, mai ales prin impulsionarea investiţiilor. Aceasta întrucât sporirea lui N face să crească oferta de bani şi să se reducă rata dobânzii, fiindcă se diminuează preferinţa pentru lichiditate, situaţie propice pentru luarea de credite de către investitori şi întreprinzători. Lanţul legăturilor şi intercondiţionărilor poate fi astfel redat: masa monetară sporită facă să se comprime rata dobânzii, iar aceasta influenţează investiţiile în direcţia sporirii lor, fapt care duce la creşterea produsului naţional net. Dar sporirea peste măsură a masei monetare poate constitui un factor de alimentare a inflaţiei.
În cazul respectiv se impun măsuri de diminuare a masei monetare în circulaţie, cu consecinţele de rigoare; creşterea ratei dobânzii, comprimarea investiţiilor şi diminuarea sporului de produs naţional net. Schema de mai sus redă tendinţele generale, iar modul concret de realizare poate fi afectat de numeroase situaţii particulare, până aproape de infirmare.
În starea de depresiune a economiei unei ţări sunt întreprinzători şi investitori care nu se mai angajează la noi investiţii, chiar dacă li se oferă credite cu dobândă foarte mică. Aceasta întrucât, în contextul dat, eficienţa marginală a noii investiţii de capital ar fi descurajant de slabă.
Cererea solvabilă la nivelul ţării este influenţată, în sensul creşterii sau scăderii şi de cheltuielile naţionale. Influenţa este exercitată prin politicile bugetare, sporind sau reducând veniturile şi cheltuielile bugetare, în aceleaşi direcţii şi proporţii asemănătoare sau diferite. Deci guvernele îşi pot aranja politicile bugetare în funcţie de stările de fapt existente şi de ţelurile urmărite. Ele pot să-şi sporească propriile cheltuieli, să angajeze noi lucrări publice, amenajări teritoriale, îmbunătăţiri aduse calităţii mediului înconjurător şi prezervării resurselor, subvenţionării învăţământului şi cercetării ştiinţifice, sporirii cursei înarmărilor etc.
O limită, dovedită fragilă şi penetrabilă, în calea creşterii cheltuielilor publice o constituie nivelul veniturilor bugetare, a căror sporire poate restrânge sfera de activitate a liberei iniţiative. Limita menţionată este depăşită prin recurgerea la deficite bugetare şi prin împrumuturi publice, care şi ele nu pot spori la infinit, mai ales atunci când au atins niveluri îngrijorător de ridicate.
Sporirea cheltuielilor publice, Pu din ecuaţia menţionată, influenţează, într- o anumită măsură şi în condiţii date, creşterea venitului naţional, implicit şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. Lucrurile se complică din momentul în care sporirea lor este însoţită de reducerea impozitelor, ca principală sursă de alimentare a veniturilor bugetului, dar şi atunci când se accentuează şomajul tehnologic în condiţiile extinderii automatizării. În acest caz autorii şi promotorii sintezei neoclasice au propus aplicarea unei combinaţii a măsurilor monetare şi bugetare.
Nu se poate spune că politicile monetare şi bugetare, promovate în economiile mixte pentru crearea unui cadru mai propice desfăşurării economiei de piaţă, au rămas fără efecte. Ele însă, nu au putut soluţiona marea problemă a ocupării mâinii de lucru, care este “una din chestiunile sociale centrale ale capitalismului modern: cum se poate ca milioane de oameni să fie neocupaţi când atât de multă treabă este de făcut? Ce defecţiuni ale unor economii mixte moderne sileşte atât de mulţi oameni, care vor să lucreze, să rămână fără lucru?
Aceste probleme, şi legătura lor cu inflaţia, privesc pe muncitori, oamenii politici şi economişti mai mult decât oricare altă problemă economică. Şomajul este o problemă centrală în societăţile moderne. Atunci când şomajul este ridicat, resursele sunt irosite şi veniturile oamenilor sunt reduce”8). Acestea sunt aprecieri recente ale autorilor sintezei neoclasice asupra stării actuale a folosirii mâinii de lucru în economiile mixte, după ani îndelungaţi de căutări şi aplicări de soluţii unei probleme centrale a societăţilor moderne. Se prea poate ca experienţele şi cerinţele mai recente din întreaga lume să-i oblige pe slujitorii ştiinţei economice de pretutindeni să caute noi căi şi să deschidă noi orizonturi cunoaşterii şi rezolvării problemei folosirii mâinii de lucru, într-o epocă a mersului spre o nouă civilizaţie în toate domeniile, radical diferită de tot ce a fost din antichitate şi până acum pe planeta noastră.
- Noua stângă de la Cambridge
Ideea keynesistă de reformare a economiei de piaţă a cunoscut dezvoltări prin optica diverselor sisteme de interese, inclusiv ale stângii burgheze şi ale muncitorimii laburiste, social-democrate şi socialiste. Chiar la Cambridge, sediul iniţierii doctrinei keynesiste, s-a creat o şcoală de stânga, printre promotorii ei înscriindu-se Pierro Sraffa, Joan Robinson, Nocholas kaldor, Tibor Balogh, etc. Ideea călăuzitoare este cea de conciliere, prin măsuri practice, a intereselor muncii cu cele ale capitalului, iar în plan teoretic, de îmbinare a unor realizări teoretice din doctrina lui J.M.Keynes cu altele din doctrina lui D.Ricardo şi/sau K.Marx. Întrebarea care se pune este: orientarea menţionată, mult criticată şi din dreapta şi din stânga, deschide noi orizonturi cunoaşterii economiilor unei perioade de tranziţie spre o nouă civilizaţie? Abordarea din această perspectivă a creaţiei teoretice a promotorilor ne poate apropia de un răspuns cât mai întemeiat.
Din motive de spaţiu, ne vom limita la o scurtă analiză a postulatelor uneia din lucrările lui P.Sraffa, de circulaţie mondială, dar mai puţin cunoscută, citită şi citată la noi. Este vorba de lucrarea Producţia de mărfuri prin intermediul mărfurilor. Preludiu la o critică a teoriei economice, elaborată îndelung, începând cu anul 1925 până în 1955, pregătită încă patru ani pentru tipar şi prefaţată pentru apariţie în 1959. Lucrarea este o replică, demnă de luat în consideraţie, dată revoluţiei marginaliste care a înlăturat din tradiţia clasică teoria valorii creată de muncă şi a plusvalorii (ambele cu importantă încărcătură ideologică) înlocuindu-le cu teoria utilităţii marginale şi a productivităţii marginale a factorilor de producţie instrumente utile practicii cotidiene ale economiei de piaţă.
P.Sraffa a iniţiat acţiunea de readucere în circuitul contemporan de idei a creaţiei marilor clasici, A.Smith şi D.Ricardo aşa cum a fost ea în realitate, într-un context în care criticiştii o repudiau iar neoclasicii neglijeau o parte esenţială a ei. El, în colaborare cu M.Dobb, arepublicat între anii 1953 şi 1955 lucrările şi corespondenţa lui D.Ricardo9). Acţiunea a căpătat adepţi, iar unii autori au apreciat-o ca pe un mijloc de depăşire a crizei în care se află, de mai multă vreme, ştiinţa economică.
Spre deosebire de economiştii neoclasici, cunoscuţi promotori ai marginalismului - care pun accent pe variabilitatea scării producţiei şi a proporţiei factorilor folosiţi, în analiza eficienţei, profitabilităţii şi a repartiţiei venitului -
Sraffa îşi propune să studieze “proprietăţile unui sistem economic care nu depinde nici de modificările în scara producţiei, nici de variaţiile în proporţia factorilor folosiţi. Acest punct de vedere, care este cel al vechilor economişti clasici de la Adam Smith la Ricardo, a fost dat la fund şi uitat cu începere de la afirmarea analizei marginale”10). Prin teoria utilităţii marginale, marginaliştii orientează atenţia asupra punctului până la care folosirea unui surplus de factori de producţie, pentru a spori oferta, este o acţiune avantajoasă sau nu, face să crească (sau să scadă) profitul scontat. La fel şi cu scara producţiei: unde se află punctul lărgirii (sau îngustării) scării producţiei de la care curba profitabilităţii începe să scadă, fără să se dea importanţă modului de creare a substanţei sociale a valorii mărfurilor şi serviciilor.
Conform teoriei productivităţii marginale a factorilor, repartiţia venitului se face între ei (capital, muncă, natură, întreprinzător) în funcţie de productivitatea ultimului element din fiecare factori de producţie; o asemenea repartiţie este socotită ca cea mai echitabilă. Dezacordul neokeynesiştilor de stânga cu asemenea teorii porneşte de la neputinţa acesteia de a explica o seamă de realităţi din economiile de piaţă occidentale, ca cele ale marilor discrepanţe de avere şi putere, ale pauperizării unei părţi a populaţiei, ale existenţei subdezvoltării umane în mijlocul superbogăţiei etc. Revenirea lor la ipotezele, punctele de plecare şi la teoriile clasice despre valoare şi plusvaloare este legată, în mare măsură, de nevoia cunoaşterii şi explicării unor asemenea realităţi.
Într-o economie de piaţă totul se vinde şi se cumpără, este marfă; fie că este vorba de bunuri de consum utile traiului normal al oamenilor (numite fundamentale, spre deosebire de cele care aduc profit dar de care oamenii s-ar putea dispensa, ca armele sofisticate de exemplu, numite nefundamentale, convenţional caracterizate ce “de lux”), fie pe bunuri de investiţii sau forţa de muncă. Deci, mărfurile se produc prin intermediul mărfurilor în ramuri diferite şi într-o societate foarte simplă unde se produce pentru subzistenţă, fără a urmări sporirea avuţiei, mărfurile se schimbă unele pe altele iar nevoile fundamentale sunt satisfăcute, într-o asemenea societate lucrurile sunt simple.
Ele se complică atunci când producţia se realizează cu un surplus, de împărţit între participanţii la crearea lui, fapt ce implică măsuri şi corelări ale eforturilor depuse de fiecare pentru a vedea ce i se cuvine şi a compara cu ceea ce îi revine practic prin distribuire. După Sraffa “dacă economia produce mai mult decât minimul necesar înlocuirii a ceea ce s-a consumat în producţie şi există un surplus care se distribuie, sistemul intră în contradicţie cu sine însuşi”. Aceasta întrucât unul din efectele existenţei surplusului sunt produsele “de lux” care nu servesc nici la satisfacerea nevoilor fundamentale de consum şi nici ca mijloace de producţie. “Înainte, după Sraffa, fiecare marfă era încadrată în acelaşi timp printre produse şi printre mijloacele de producţie; prin urmare, fiecare intră direct sau indirect în producţie tuturor celorlalte mărfuri şi fiecare are un rol în determinarea preţurilor. Dar acum există loc pentru o nouă clasă de produse, produsele de “lux” care nu sunt folosite nici ca instrumente de producţie, nici ca mijloace de subzistenţă, în producerea altora”.
Existenţa şi extinderea produselor “de lux” deformează imaginea asupra ţelurilor producţiei, a creării valorii şi a formării preţurilor, a distribuirii şi utilizării veniturilor, alimentează dezechilibre în economie şi societate, stimulează contradicţii. Cheia înţelegerii conradicţiei sistemului cu sine însuşi se cere căutată în modul creării, repartizării circulaţiei şi al consumului surplusului.
Într-o economie liberă de piaţă contradicţia menţionată este alimentată de însuşi mecanismul pieţei. Cum arătase şi D.Ricardo, fiecare factor de producţie - capital, muncă, natură - şi forţele sociale care se află în spatele lor caută, împinse de nevoi, să-şi apropie cât mai mult din surplus. Ricardo demonstrase la vremea sa că renta va fi mărită necontenit de proprietarii funciari prin scumpirea produselor agricole în virtutea caracterului limitat al pământului de cultivat, cu efect restrictiv asupra ofertei, pe de o parte, şi de creştere a cererii pe baza sporului natural al populaţiei, pe de alta. Creşterea preţurilor produselor de consum alimentar îi determină pe muncitori să ceară sporirea salariilor, fapt ce reduce profiturile capitalurilor până la limita descurajării investitorilor. Aici îşi are originea pasimismul lui asupra perspectivelor economiei de piaţă, dacă se continuă menţinerea monopolului particular asupra pământului. El a propus trecerea fondului funciar în proprietatea naţiunii care să-l arendeze, după un sistem bine chibzuit, celor care-l lucrează.
Ideea clasicilor, mai ales în formă elaborată de Ricardo, despre raporturile contradictorii între salariu şi profit, este reluată în noile condiţii şi dezvoltată în legătură cu influenţa lor asupra preţurilor şi a dezvoltării diferitelor ramuri şi sectoare ale economiei. În noile condiţii ale economiei de piaţă dirijată în care - după al doilea război mondial inflaţia s-a generalizat şi permanentizat - reprezentanţii muncii îi acuză pe deţinătorii de capital de incitarea inflaţiei ca urmare a goanei după cât mai mult profit, iar cei ai capitalului îi acuză pe muncitori de agravarea fenomenului menţionat ca urmare a deselor şi substanţialelor revendicări salariale, s-au cerut noi şi profunde explicaţii pentru raporturile între salarii, profituri şi inflaţie.
Inovaţiile lui Sraffa sunt legate de modul în care analizează raporturile între muncă, respectiv forţa de muncă şi mijloacele de producţie, ambele luate în calitatea lor de mărfuri. De aici el deduce măsura influenţelor exercitate de dinamica ratelor salariului şi profitului asupra variaţiilor preţurilor. Ca situaţii limită se iau rata maximă a salariului - caz în care “valorile relative ale mărfurilor sunt proporţionale cu costurile lor în muncă, adică cu cantitatea de muncă ce a servit direct sau indirect pentru a le produce” şi rata maximă a profitului, “rata profitului care ar exista dacă totalitatea venitului naţional ar fi constituită din profituri”. Cazurile posibile şi reale se situează într-o gamă largă între 0 şi 1 salariu pe de o parte, 0 şi 1 profit, pe de alta 1 reprezentând cazul în care întreaga valoare nou creată ar fi numai salariu, or numai profit. Influenţa oscilaţiilor ratei creşterii salariilor sau a profiturilor asupra dinamicii preţurilor, inclusiv a inflaţiei, este pusă în legătură cu raporturile în care se găseşte forţa de muncă în consumarea ei prin muncă faţă de mijloacele de producţie.
Analizele efectuate conduc la constatarea că, datorită creşterii raportului menţionat în favoarea mijloacelor de producţie, orice procent de creştere a ratei profitului dă un impuls mai puternic creşterii preţurilor decât cel dat de procentul similar al creşterii salariilor.
În economiile de piaţă contemporane un rol important, după Sraffa, îl au “raporturile dintre muncă şi mijloacele de producţie”, în condiţiile în care cei ce depun munca sunt organizaţi pentru apărarea intereselor lor, inclusiv pentru apropierea unei părţi din surplus, iar deţinătorii mijloacelor de producţie sunt şi ei organizaţi ca să-şi apere interesele şi să ia o parte cât mai substanţială din surplus. Statul, angajat în viaţa economică şi socială, se cuvine să intervină prin diverse politici (inclusiv ale veniturilor, taxelor, impozitelor, indexării, ajutoarelor de şomaj etc) prin care să contribuie la realizarea unei drepte repartiţii a surplusului de valoare. Spre deosebire de Smith, ricardo şi Marx, care considerau că distribuirea plusvalorii avea loc în condiţiile pieţei libere concurenţiale numai între clasele deţinătoare de capital şi proprietăţi funciare, în teoria lui Sraffa la împărţirea acesteia mai iau parte salariaţii şi statul.