Pin It

Accentuarea postbelică a caracterului mixt al economiilor occidentale (combinaţie a sectorului particular cu cel public) a fost un factor important care a stimulat eforturile de ducere pe mai departe a teoriei keynesiste macroeconomice, prin combinarea ei cu elemente ale microeconomiei neoclasice. Din efortul teoretic respectiv datorat, în bună măsură, economistului american P.A.Samuelson a rezultat o sinteză numită, poate impropriu, neoclasică.

În plan teoretic ea reflectă modul în care se îmbină în mecanismul economic pârghiile bazate pe libera iniţiativă, cu cele ale sectorului public, cum pot fi şi cum sunt folosite instrumentele de politică economico-socială de care dispune statul, în diverse scopuri. Acest fapt este principala cauză a audienţei foarte largi a tratatului lui Samuelson, Economics, cunoscut în toată lumea, tradus într-un mare număr de limbi de circulaţie mondială sau numai naţională şi după care învaţă o parte considerabilă a studenţimii. În 1989 a apărut cea de-a treisprezecea ediţie la care autorul, laureat din 1970 al Premiului Nobel pentru economie, şi-a asociat pe economistul american, W.P.Nordhaus.

Economics-ul este noua denumire anglo-saxonă a Economiei politice clasice şi neoclasice, modernizată în condiţiile contemporane şi completată cu noi idei izvorâte din realitatea nevoii de dirijarea a economiei de piaţă şi de corectare a modului de funcţionare a mecanismelor ei, întregite cu noi mecanisme induse. Acestea sunt constituite în sistemul general economico-social şi dau societăţii oficiale, statului posibilitatea controlului şi orientării dezvoltării economice, reducerii caracterului ei stihinic şi menţinerii, în limitele suportabilului, a unor aspecte negative ce dau conţinut instabilităţii şi fluctuaţiilor ciclice ale dezvoltării.

Formele acute de instabilitate din anii ’30 ale economiei de piaţă au provocat reacţii critice dintre cele mai dure faţă de economia politică clasică şi cea neoclasică, axate pe ideea capacităţii mecanismelor pieţei, ale cererii şi ofertei de a soluţiona automat toate problemele asigurând eficienţa şi echitatea creşterii economice. Conţinutul şi sensul criticilor sunt astfel sintetizate de Samuelson: “De ce să ne vorbiţi de raritate? Sau de eficacitate? Sau de creştere? Sau de echitate? Aruncaţi, deci la rebut legile voastre ale ofertei şi cererii, teoriile voastre savante cu privire la formarea preţurilor şi piaţă. Distrugeţi culegerile voastre de precepte tradiţionale. Noi am intrat într-o eră nouă în care toate adevărurile de ieri au devenit erorile de astăzi; în care încercările de economisire ruinează investiţiile; în care un uragan sau un război sunt binefaceri ale cerului, în măsura în care asemenea dezastre creează locuri de muncă şi umplu pântecele şomerilor”7).

Tendinţei de negare totală a cuceririlor economiei politice clasice şi neoclasice i s-a opus cea a desprinderii, cu discernământ critic, a cuceririlor care, trecute prin filtrul cerinţelor noilor genuri ale economiei de piaţă, să fie combinate cu idei şi teorii noi, izvorâte din nevoia de a se crea un cadru adecvat funcţionării acestora.

Economia de piaţă a secolului XX se deosebea substanţial de cea a secolului XlX-lea, spre sfârşitul căruia s-a afirmat neoclasicismul şi cu atât mai mult de cea a secolelor XVII-XVIX, primele două treimi, epoca dezvoltării clasicismului. Dar tot economie de piaţă era şi unele adevăruri teoretice despre ea rămâneau în picioare. Deci principiile economiei politice clasice şi neoclasice nu trebuiau respinse ad ovo, ci supuse examenului critic riguros, ca orice moştenire din domeniul ştiinţei.

Guvernele şi băncile centrale ale noilor economii de piaţă, mixte, au făcut dovada că dispun de mijloace de luptă împotriva depresiunilor, a fluctuaţiilor ciclice şi a şomajului. Aceşti doi aliaţi, statele şi băncile centrale, dispun de pârghii ale politicilor bugetare (cheltuieli publice şi impozite) şi de politică monetară (operaţiuni pe piaţa publică, manevrarea ratei scontului sau dobânzii, manipularea procentelor de acoperire obligatorie a monedei) pentru a influenţa volumul ocupării mâinii de lucru şi a venitului naţional.

Era lui laissez-faire a trecut şi economiile de piaţă ale secolului nostru nu-şi pot rezolva automat problemele, dar ele şi-au creat noi mecanisme susţinătoare, pe care keynesismul şi neokeynesismul sintezei neoclasice le surprind, lăsând deschisă calea noilor căutări privitoare la ocuparea forţei de muncă, problemă centrală a funcţionării economiilor de piaţă actuale. Nu întâmplător formularea sintezei neoclasice pleacă de la legea folosirii mâinii de lucru, promulgată în SUA în 1946, şi prin care se recunoaşte că guvernele au răspunderea menţinerii ocupării la un nivel ridicat şi a atenuării fluctuaţiilor ciclice. Masele muncitoare, din economiile moderne ale liberei iniţiative controlate, cer ca guvernele să pună în practică politici economice care să vizeze: menţinerea la un nivel ridicat a ocupării; o creştere economică viguroasă şi preţuri stabile.

Sinteza neoclasică, continuare pe o nouă treaptă a keynesismului, se situează între optimismul exagerat al clasicilor şi neoclasicilor cu privire la economia de piaţă, şi pesimismul alimentat de depresiunile acute cunoscute de aceasta în epoca contemporană. Prin ea se susţine, că, prim măsuri monetare şi bugetare adecvate, se poate crea un mediu economic favorabil economiei de piaţă în care se verifică unele adevăruri clasice şi neoclasice. În asemenea condiţii, “sistemul nostru mixt de iniţiativă reglementată, aprecia P.A.Samuelson, este în măsură să evite excesele boomurilor febrile şi depresiuni morbide şi se poate sconta cu încredere pe o creştere sănătoasă şi continuă”. Pentru aceasta este necesar, după părerea autorilor sintezei neoclasice, să se îmbine în teorie virtuţile macro şi microanalizei, iar în practică - virtuţile pieţei concurenţiale cu cele ale măsurilor raţionale de dirijare sau planificare orientativă a dezvoltării social- economice.

Un rol important în sinteza neoclasică revine folosirii pârghiilor fiscale şi a celor monetare. Este deci, necesar să ne oprim pe scurt asupra politicilor monetare, fiscale şi a unei sinteze a acestora, devenită foarte necesară sub presiunea inflaţiei, crizelor, şomajului, creşterii enorme a deficitelor bugetare şi ale împrumuturilor publice în numeroase ţări ale lumii.

Prin sinteza neoclasică se susţine că măsurile de ordin monetar, luate de banca centrală, şi cele de ordin bugetar, ale guvernului, pot trasa cadrul politicilor de stabilizare relativă a dezvoltării economico-sociale. Politicile respective trebuie să fie coordonate în vederea atingerii obiectivelor unei economii în progres care să beneficieze de stabilitatea rezonabilă a preţurilor şi care să exploateze capacitatea sa de producţie. Trebuie urmărită cu atenţie aplicarea politicilor stabilizatoare şi influenţa lor asupra cererii globale (C + I + Pu) din ecuaţia keynesiană a raportului dintre ofertă, Y şi cerere C + I, la care s-au adăugat Pu, adică cheltuielile publice) sau asupra componentelor ei.

Sporirea masei monetare M de către băncile centrale şi comerciale tinde să mărească cererea, mai ales prin impulsionarea investiţiilor. Aceasta întrucât sporirea lui N face să crească oferta de bani şi să se reducă rata dobânzii, fiindcă se diminuează preferinţa pentru lichiditate, situaţie propice pentru luarea de credite de către investitori şi întreprinzători. Lanţul legăturilor şi intercondiţionărilor poate fi astfel redat: masa monetară sporită facă să se comprime rata dobânzii, iar aceasta influenţează investiţiile în direcţia sporirii lor, fapt care duce la creşterea produsului naţional net. Dar sporirea peste măsură a masei monetare poate constitui un factor de alimentare a inflaţiei.

În cazul respectiv se impun măsuri de diminuare a masei monetare în circulaţie, cu consecinţele de rigoare; creşterea ratei dobânzii, comprimarea investiţiilor şi diminuarea sporului de produs naţional net. Schema de mai sus redă tendinţele generale, iar modul concret de realizare poate fi afectat de numeroase situaţii particulare, până aproape de infirmare.

În starea de depresiune a economiei unei ţări sunt întreprinzători şi investitori care nu se mai angajează la noi investiţii, chiar dacă li se oferă credite cu dobândă foarte mică. Aceasta întrucât, în contextul dat, eficienţa marginală a noii investiţii de capital ar fi descurajant de slabă.

Cererea solvabilă la nivelul ţării este influenţată, în sensul creşterii sau scăderii şi de cheltuielile naţionale. Influenţa este exercitată prin politicile bugetare, sporind sau reducând veniturile şi cheltuielile bugetare, în aceleaşi direcţii şi proporţii asemănătoare sau diferite. Deci guvernele îşi pot aranja politicile bugetare în funcţie de stările de fapt existente şi de ţelurile urmărite. Ele pot să-şi sporească propriile cheltuieli, să angajeze noi lucrări publice, amenajări teritoriale, îmbunătăţiri aduse calităţii mediului înconjurător şi prezervării resurselor, subvenţionării învăţământului şi cercetării ştiinţifice, sporirii cursei înarmărilor etc.

O limită, dovedită fragilă şi penetrabilă, în calea creşterii cheltuielilor publice o constituie nivelul veniturilor bugetare, a căror sporire poate restrânge sfera de activitate a liberei iniţiative. Limita menţionată este depăşită prin recurgerea la deficite bugetare şi prin împrumuturi publice, care şi ele nu pot spori la infinit, mai ales atunci când au atins niveluri îngrijorător de ridicate.

Sporirea cheltuielilor publice, Pu din ecuaţia menţionată, influenţează, într- o anumită măsură şi în condiţii date, creşterea venitului naţional, implicit şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. Lucrurile se complică din momentul în care sporirea lor este însoţită de reducerea impozitelor, ca principală sursă de alimentare a veniturilor bugetului, dar şi atunci când se accentuează şomajul tehnologic în condiţiile extinderii automatizării. În acest caz autorii şi promotorii sintezei neoclasice au propus aplicarea unei combinaţii a măsurilor monetare şi bugetare.

Nu se poate spune că politicile monetare şi bugetare, promovate în economiile mixte pentru crearea unui cadru mai propice desfăşurării economiei de piaţă, au rămas fără efecte. Ele însă, nu au putut soluţiona marea problemă a ocupării mâinii de lucru, care este “una din chestiunile sociale centrale ale capitalismului modern: cum se poate ca milioane de oameni să fie neocupaţi când atât de multă treabă este de făcut? Ce defecţiuni ale unor economii mixte moderne sileşte atât de mulţi oameni, care vor să lucreze, să rămână fără lucru?

Aceste probleme, şi legătura lor cu inflaţia, privesc pe muncitori, oamenii politici şi economişti mai mult decât oricare altă problemă economică. Şomajul este o problemă centrală în societăţile moderne. Atunci când şomajul este ridicat, resursele sunt irosite şi veniturile oamenilor sunt reduce”8). Acestea sunt aprecieri recente ale autorilor sintezei neoclasice asupra stării actuale a folosirii mâinii de lucru în economiile mixte, după ani îndelungaţi de căutări şi aplicări de soluţii unei probleme centrale a societăţilor moderne. Se prea poate ca experienţele şi cerinţele mai recente din întreaga lume să-i oblige pe slujitorii ştiinţei economice de pretutindeni să caute noi căi şi să deschidă noi orizonturi cunoaşterii şi rezolvării problemei folosirii mâinii de lucru, într-o epocă a mersului spre o nouă civilizaţie în toate domeniile, radical diferită de tot ce a fost din antichitate şi până acum pe planeta noastră.