Protecţionismul şi dezvoltarea industrială au avut numeroşi promotori, între care Dionisie Pop Marţian, Mihail Kogălniceanu, Petru S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol, Mihai Eminescu ş.a., care au susţinut că într-o ţară slab dezvoltată industrial, cum era România atunci, protejarea diferenţiată şi temporară a întemeierii şi dezvoltării industriilor este nu numai necesară, ci şi folositoare, dacă sunt avute în vedere criterii de eficienţă.
P. Marţian -1829-1865), autorul primei lucrări de economie politică în ţara noastră - Studii sistematice în Economia Politică. Partea primă. Economia Socială -1858) şi iniţiatorul şcolii româneşti a protecţionismului, scria: “Protecţiunea, însă, este o necesitate pentru toate statele unde presează a se îngriji de înflorirea manufacturei şi fabricatelor interne”. Ea este o instituţiune folositoare, întrucât creează ocupaţii noi, dintre care cele mai multe “fără protecţiune nu se puteau dezvolta” şi, în acelaşi timp, temporară, “pentru păzirea intereselor economiei naţionale”-12’ p' 96-97).
Kogălniceanu (1817-1891), referindu-se la libertatea schimburilor comerciale internaţionale, scria: “Da, viitorul este al doctrinei liberilor schimbători”. Dar, continua el, “liberul schimb e o teorie ce o preconizează mai cu deosebire naţiunile acelea care au şi ajuns a fi în capul industriei, care nu mai au concurenţi în această materie şi prin urmare au nevoie de a-şi deschide noi târguri, noi debuşeuri pentru productele fabricilor şi manufacturilor lor”. Şi, pornind de la constatarea : “Experienţa de toate zilele ne dovedeşte că o ţară care este numai agricolă nu poate să prospereze în avuţia sa publică şi privată” sublinia: “Trebuie dar să ne silim din toate puterile şi prin toate mijloacele cele mai nimerite a creea şi a proteja industria în ţară la noi”(19, p. 324-326).
S. Aurelian (1833-1909) scria că nu cunoaşte nici o ţară “unde industria să se fi fondat şi întemeiat de la sine şi numai prin iniţiativă particulară” şi “unde guvernul să nu fi lucrat în timp de veacuri pentru a introduce şi a perfecţiona industria”. Prin urmare, conchidea el, trebuie adoptat “sistemul care favorizează mai mult industria noastră şi acesta este sistemul protector”(2, p' 120). Acest sistem trebuie să fie diferenţiat, pentru a “încuraja acele industrii care prin importanţa produselor lor au mai multă înrâurire asupra progresului economic al ţării”(2, p' 117). Protejarea industriei naţionale nu însemna izolarea ţării de circuitul economic internaţional. P.S. Aurelian preciza: “Când zic protecţionist, vă rog a nu crede că zic prohibiţionist”, ci “înţeleg numai un sistem vamal în aşa condiţiuni, încât să poată industria - multă, puţină câtă avem - să se dezvolte”(2, p' 258-259). Totodată, menţiona că, la depăşirea perioadei de întemeiere şi întărire a industriei naţionale, “taxele vamale trebuie scăzute până acolo încât să se poată stabili echilibrul între producătorii naţionali şi producătorii străini”, producătorii noştri putând pretinde doar “de a fi puşi în poziţiunea să lupte în condiţiuni de egalitate cu producătorii străini”(2, p 290-291).
D. Xenopol (1847-1920), în lucrarea Studii economice (1882), având în vedere experienţa istorică oferită de dezvoltarea economică a diferitelor ţări, scria: “În economia unui stat pot fi aplicate două sisteme la producerea bogăţiilor. Acela în care statul se amestecă puţin şi, pot zice astfel, stă în afara jocului puterilor economice, şi acela în care statul ia asupră-şi conducerea supremă a intereselor economice ale poporului, nu ca producător ci ca îndreptător şi privighetor”. Un sistem sau altul se aplică, într-o ţară sau alta, potrivit împrejurărilor fiecăreia, nivelului dezvoltării economice. “Principiul dintâi, arăta A. D. Xenopol, este pus în aplicare de statele cele mai civilizate, acelea a căror agricultură, industrie, comerţ sunt în cea mai mare înflorire. Acolo, statul, după ce a intervenit la timpul necesar pentru a aduce acele popoare pe calea propăşirii materiale, poate acum, când le-a dat lor în mână dominarea materială a lumii, să steie la o parte simplu spectator al triumfului dobândit de dânsele”. Totodată, el adaugă că principiul “Laissez faire, laissez passer” este propăvăduit cu insistenţă de economişti din ţări dezvoltate economic, omiţându-se că, dintre aceste ţări, “nici una - dar nici una - nu a ajuns la o stare înfloritoare prin aplicarea teoriilor liber-schimbiste”, ci “ţările ce astăzi stau în fruntea civilizaţiei materiale s-au dezvoltat prin un sistem de ingerinţă guvernamentală, adică protecţionistă”. Şi conchidea: “Pentru ca o ţară agricolă deci să poată introduce la dânsa nişte industrii pe care le vede în ţările vecine, va trebui numaidecât să alerge la protecţiunea guvernamentală”-20, p' 95-97).
Eminescu -1850-1889) a susţinut şi el cu insistenţă protejarea economiei naţionale, cu deosebire a industriei în dezvoltare. El scria: “Producţiunea naţională nu se poate nici menţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste”, industria “nu se poate înfiinţa şi nu s-a văzut încă nicăieri înfiinţându-se fără protecţie” şi numai când industria naţională va fi puternică o “putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului”-5, p' 195 şi 240-24I)
În lucrările promotorilor protecţionismului şi dezvoltării industriale în ţara noastră se întâlnesc referiri la lucrările lui Fr. List, H.Ch. Carey ş.a. şi chiar unele similitudini de fond cu idei ale acestora. Preluând idei şi teze din lucrările autorilor menţionaţi, gânditorii noştri au manifestat discernământul cuvenit, dictat de realităţile economiei româneşti, ceea ce le-a oferit posibilităţi de generalizare şi formulare a unor concluzii cu note originale.
Doctrina economică a lui P. S. Aurelian. Ideile, teoriile şi soluţiile ori sugestiile de politică economică formulate de P. S. Aurelian alcătuiesc o doctrină a dezvoltării şi modernizării economiei naţional-statale româneşti, expusă în numeroase lucrări, între care Terra nostra -1875), care ocupă un loc de seamă în istoria monografiilor economice din ţara noastră. El sublinia că “este timpul ca dimpreună cu toţii, înlăturând orice neînţelegere, să ne adunăm toate puterile şi să lucrăm pentru a preciza o dată pentru totdeauna sistemul nostru de economie naţională”-2, p 150). Un asemenea demers presupunea, înainte de toate, cunoaşterea realităţilor economiei, a trecutului şi prezentului acesteia: “Cea dintâi datorie a unui cetăţean este de a-şi cunoaşte ţara. A fi român şi a nu cunoaşte istoria şi geografia României, forţele sale productive, starea sa economică, avuţiile naturale cu care este înzestrată, este a dovedi o indiferenţă pentru cea mai sfântă din datoriile unui cetăţean”. Cunoaşterea temeinică a acestora trebuie să constituie punctul de pornire în formularea direcţiilor de dezvoltare a economiei “potrivit cu geniul naţiunii noastre, cu aspiraţiunile, caracterul, moravurile şi trebuinţele poporului român”-2, p. 147-150). P. S. Aurelian mai arăta că “în epoca în care trăim nu se poate despărţi interesele naţionale de cele economice. Interesele naţionale trebuie să inspire orice întreprindere ce vom face pe cale economică, pentru că proprietatea unei ţări nu poate fi durabilă decât fiind aşezată pe naţionalitate”-2, p' 116). La fel trebuie să se procedeze şi în politica economică: “Politica noastră, fie internă, fie externă, numai atunci este bună când este naţională; când urmăresc pe toate mijloacele ocrotirea intereselor naţionale”. În acelaşi timp, în elaborarea politicii economice trebuie avute în vedere şi legile economice, deoarece “fenomenele economice sunt supuse, ca toate celelalte, la legi nestrămutate pe care o naţiune nu le poate nesocoti fără a resimţi contralovitura în interesele sale”-2, p' 151).
Considerând că economia modernă nu poate fi o economie unilaterală, P. Aurelian sublinia: “Amelioraţiunea agriculturei, creaţiunea unei industrii naţionale potrivit cu trebuinţele noastre şi cu împrejurările în care ne aflăm, dezvoltarea comerciului sunt lucrările care de acum înainte trebuie să ne preocupe pe toţi, de la mare până la mic”-2, p' 148). Agricultura, continua el, este şi rămâne un domeniu de bază al economiei noastre, ceea ce nu înseamnă însă să rămânem “o naţiune agricolă”. P. S. Aurelian preciza: “Am zis că pe agricultură trebuie să se întemeieze edificiul nostru economic; cu aceasta nu înţeleg că industria şi comerciul trebuie neîngrijite. Cu altă ocaziune am arătat că înfiinţarea unei industrii naţionale este o trebuinţă de întâia ordine pentru România”, întrucât “lipsa unei industrii naţionale este în timpul de faţă o cauză de slăbiciune economică pentru tară, iar în viitor o ameninţare pentru interesele sale cele mai vitale”(2, p' 154 şi187)
Economia plurilateral dezvoltată nu era o economie autarhică, ci deschisă spre exterior, încadrată în circuitul economic internaţional, dar în aşa fel încât interesele ei să nu fie prejudiciate. “Nu pretindem, arăta P. S. Aurelian, să se adopteze în ţara noastră un sistem vamal prohibitiv”, ci este necesar “ca tariful general să fie întocmit în aşa mod încât să protege industria naţională, fără ca aceasta să împiedice importaţiunea atâtor fabricate de care avem trebuinţă”(2, p. 302). Capitalul străin, mai arăta el, trebuie atras, dar nu pentru consum, ci pentru producţie şi în condiţii avantajoase şi pentru economia noastră. Iar cu privire la concesiuni, P. S. Aurelian menţiona că “în loc de a se da celei dintâi companii ce se oferă, să se studieze tehniceşte cestiunea şi apoi să se facă cunoscut în toată Europa dorinţa guvernului român. Cu modul acesta putem spera condiţiuni mult mai avantajoase”. Totodată, se impune şi prudenţa cuvenită, întrucât “ţara aceasta nu este făcută numai pentru generaţiunea de astăzi, ci şi pentru cele viitoare; şi astfel fiind nu ne este permis nouă celor de astăzi, ca din neştiinţă să potmolim orice progres economic naţional, să înlănţuim viitorul, să lăsăm drept moştenire o ţară ale cărei întreprinderi economice fundamentale sunt în mâini străine”(2, p' 52 şi 78).
În viziunea lui P. S. Aurelian, dezvoltarea şi modernizarea economiei nu pot fi lăsate la voia întâmplării şi numai la latitudinea iniţiativei particulare, ci trebuie să se înfăptuiască potrivit unui program economic, denumit de el, uneori, şi plan. Astfel, P. S. Aurelian sublinia: “Caută să mărturisim că până astăzi am lucrat cam pe dibuite la dezvoltarea economiei naţionale”, ceea ce a avut drept urmare “confuziunea şi pierderea celor mai preţioase forţe productive”. Argumentând opţiunea pentru program, scria: “Dacă în alte staturi cu mult mai înaintate ca România şi totuşi guvernul este iniţiatorul şi conducătorul în cestiunile cele mari de economie generală, necum să nu fie la noi, unde totul este de făcut”. Concluzia: “Guvernul, oricare ar fi, este dator să se pătrunză de rolul cel mare ce are de împlinit în această direcţiune; să cuprinză cu o singură ochire toate nevoile ţării; să le coordoneze, să-şi aştearnă un program şi să se puie pe lucru”, program în care “solicititudinea puterilor statului trebuie să îmbrăţişeze cu aceeaşi căldură industria, ca şi agricultura”, precum şi “dezvoltarea comerciului român”(2, p' 148-154).
În ideea de program punea P. S. Aurelian şi problema dezvoltării industriilor. Guvernul, arăta el, “trebuie să facă a se inventaria şi studia toate industriile care funcţionează în România”, ceea ce “ar aduce înlesnire mare guvernului şi particularilor pentru lucrările ce ar întreprinde cu privire la dezvoltarea industrială. Fondat pe fapte, guvernul ţării ar şti unde să înceapă şi unde să ajungă; şi-ar croi un plan pe care l-ar pune în aplicaţiune treptat şi potrivit cu împrejurările”(2, p' 196-197). Trebuie, mai adăuga P. S. Aurelian, “să se studieze toate industriile existente în ţară, să se clasifice după natura şi importanţa lor, specificându-se zona ce îmbrăţişează fiecare fel de fabricaţiune; să se cerceteze cari industrii trebuie preferite, potrivit cu trebuinţele şi mijloacele noastre”(2, p' 213-214). Iar cu privire la “sistemul industrial”, el considera că întrucât marea majoritate a populaţiei este ocupată în agricultură, capitalurile şi lucrătorii calificaţi sunt insuficiente, “organizaţiunea noastră industrială trebuie să se întemeieze pe înfiinţarea industriei domestice şi a meseriilor”. Totodată, preciza: “Zicând aceasta, sunt departe de a înţelege că nici o fabrică mare nu se poate înfiinţa în ţara noastră” şi că atunci “când condiţiunile economice ale ţării se vor schimba, industria mare se va impune de la sine”(2, p' 188-190).
S. Aurelian a pus şi problema “de o importanţă necontestabilă”, cea “cu privire la distribuirea şi aşezarea industriilor într-o ţară”, subliniind că “în general, locul unde aşezăm diferitele ramuri de industrie se determinează de legi naturale”, iar cunoaşterea acestora “ar fi de cel mai mare folos atât pentru particulari, cât şi pentru adevăraţii oameni de stat”(2, p' 196).
În concepţia lui P. S. Aurelian, programul economic nu are semnificaţia de instituire a unei economii care ulterior va fi denumită centralizată, ci are menirea de a orienta politica economică a guvernului şi iniţiativa particulară şi de a asigura o concordanţă, o armonizare între interesele particulare, care trebuie lăsate să se manifeste şi respectate cu rigurozitatea necesară, şi cele generale ale ţării. “Interesele noastre fundamentale şi viitorul ţării, scria el, comandă tuturor românilor în general, puterilor statului în particular, să determine scopul la care să ţinteze toată activitatea noastră economică. Odată scopul precizat, programul alcătuit, suntem datori, fiecare în sfera noastră de activitate, să lucrăm cu toată energia putincioasă pentru realizarea programului nostru economic”(2, p' 149-150).
S. Aurelian “formulează o doctrină economică, elaborând un plan al creşterii economice” şi este “primul care introduce, încă la sfârşitul veacului trecut, noţiunea de program economic, căutând să o fundamenteze”(13, p 356).