Economie

Ca urmare a vicisitudinilor istoriei, dovezile scrise despre începuturile gândirii economice sunt rare şi destul de sumare. Cele mai vechi scrieri ajunse până la noi şi care conţin unele informaţii privitoare la problematica economică a vremii îşi au rădăcinile în: Orientul Apropiat (Egipt, Babilon, Israel); Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia).

“Codul lui Hammurabi” (mileniul II î.e.n.), veritabil monument al antichităţii babiloniene ce sintetizează, printre altele şi gândirea economică a vremii^[2], se prezintă sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme. Text de 280 de articole, Codul cuprinde una dintre cele mai vechi legislaţii cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a statului scalavagist babilonian şi acţiunea sa de consolidare a proprietăţii private^[4].

În “Codul lui Hammurabi” sunt tratate problemele ale dreptului de proprietate mobiliară şi imobiliară, ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mâinii de lucru), ale scaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima oară reglementat fenomenul “muncii salariate“, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o mai mare cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă parte, ca urmare a existenţei clasei sociale a “oamenilor liberi”, care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabililă şi reglementată legal.

Ca şi “Codul lui Hammurabi”, textele de origine hindusă, “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor” ( Arthasastra) şi “Legile lui Manu ”, ne oferă şi ele o serie de informaţii interesante. În cadrul lor sunt analizate cu predilecţie aspectele esenţiale ale sclaviei, sursele de formare a sclavilor şi domeniile în care erau folosiţi.

În “Legile lui Manu”, se consideră sclavajul ca un fenomen justificat, de origine divină, cu rol important în prosperitatea castelor superioare: preoţii (brahmanii) şi războinicii (ksatriyi). Clasa socială menită a se ocupa cu activitatea economică - agricultura, mesteşuguri, comerţ - era denumită “clasa gospodarilor”(voişii). Preoţii şi războinicii trebuiau să conducă şi să apere statul , să vegheze la păstrarea ordinii fireşti a lucrurilor. Puterea castelor superioare provenea nu numai din dreptul divin, ci şi din marile proprietăţI funciare deţinute şi care, la rândul lor, erau apărate prin lege^[10].

Faţă de “Legile lui Manu”, în care accentul cade pe analiza detaliată a vieţii sociale hinduse, “Arthasastra” sau “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor”, cuprinde şi o serie de reflecţii cu caracter economic.

Spre exemplu, “bogăţia” este considerată a-şi avea izvorul în munca umană, dar pământul, carierele de piatră, pădurile şi alte obiecte materiale, deoarece nu sunt rezultatul direct al muncii omului, sunt “sterpe” şi prin urmare, nu pot fi considerate o “bogăţie”. Statul era cel care trebuia să aibă grijă de braţele de muncă şi să formeze depozite tampon de material lemnos, cu scopul de a-l pune ulterior în vânzare, atunci când preţurile ar fi crescut prea mult. Totodată statului îi revenea şi sarcina asigurării propriilor venituri şi efectuarea cheltuielilor de “interes public”. Astfel, se poate întrevede o posibilă schemă de funcţionare a bugetului de stat. Circumscrise aceluiaşi cadru se întâlnesc chiar şi noţiunile de “venituri curente” ale statului şi “venituri fundamentale, permanente”^[3pas'^188].

O asemenea concepţie brahmană favoriza, în mod indubitabil, clasele privilegiate şI sistemul de castă. Evoluţia ulterioară asocietăţii hinduse va scoate în evidenţă caracterul perimat al concepţiei brahmane,va deveni o frână serioasă în calea dezvoltării intensive şi extensive a societăţii hinduse. În plan ideologic “brahmanismului” i se va opune “budismul“. Această concepţie religioasă (budismul), cu un puternic caracter contestatar, avea la bază principiul potrivit caruia, viaţa determină în mod implicit suferinţă oamenilor şi prin urmare, numai renunţarea la sine însuşi, poate ridica fiinţa umană pasiunilor dăunătoare ei.

Chiar dacă, sub aspect ideologic, budismul prezintă, în esenţă, o serie de opinii idealiste, totuşi în planul gândirii economice el va milita pentru stimularea dezvoltării raporturilor economico-sociale, atât în interiorul, cât şi în afara Indiei, în condiţiile răspândirii lui în Asia.

Dacă ne referim la continentul asiatic, nu putem omite perioada de înflorire a ideilor economice chineze (sec.VI-III î.e.n.) sub imperiul gândirii filosofice “confucianiste ”.

Susţinătorii lui Confucius cereau conducătorilor statului şi stăpânilor de sclavi moderaţie în cheltuirea veniturilor, să iubească şi să asigure protecţie poporului. Din punct de vedere economic era promovată ideea acunmulării bogăţiei, dar cu condiţia ca acest lucru să nu dăuneze nivelului de trai al oamenilor. Se considera necesară satisfacerea nevoilor umane, dar printr-un consum moderat. “Virtutea” ar fi izvorul bogăţiei, iar “statul ideal”, cel în care trebuie să se muncească mult şi să se consume puţin pentru asigurarea stabilităţii în societate. Dezideratul confucianist viza reunificarea provinciilor chineze într-o “Mare

Unitate”, teză evident utopică deoarece: “ atunci când se va realiza Marea Unitate, lumea va aparţine tuturor. Vor fi aleşi cei mai inteligenţi şi vor fi promovaţi cei mai talentaţi oameni. Toţi vor avea existenţa asigurată “^[721].

Chiar dacă aceste idei reflectă caracterul irealizabil al unei lumi idilice - fără factori şi stimuli economici reali, totuşi confucianismul a marcat un moment important în cadrul gândirii economice premoderne.

Privind retrospectiv, gândirea economică a antichităţii a avut, cu unele excepţii, un loc secundar faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane: filosofie, morală, ştiinţele naturii, politică, religie. Ideile economice emise s-au limitat fie la a descrie unele fenomene economice, fie au reflectat preocuparea oamenilor pentru înscrierea într-un cadru normativ a vieţii lor economice.

De aceea, reflecţiile economice specifice acestei perioade, include, în esenţa lor, un pragmatism şi un descriptivism accentuat, amplificat şi de caracterul natural al economiei antice.

Interesele gânditorilor antici pentru aspectele vieţii economice va creşte o dată cu apariţia banilor, a intensificării schimbului şi a dezvoltării comerţului.

Un exemplu în acest sens ne oferă Grecia Antică, unde democraţia sclavagistă va favoriza dezvoltarea comerţului şi a creditului. În plan teoretic asistăm la un moment important al trecerii de la pragmatism, la o treapta superioară de înţelegere şi interpretare a fenomenelor economice. Unele dintre aceste incercări de ieşire din sfera pragmaticului sunt considerate de specialişti, “adevărate începuturi sau rudimente de teorie economică, chiar şi în sensul modern al termenului”^[9pa&51], cum este şi cazul operei lui Aristotel. De aceea, confruntările de idei nu s-au lăsat mult timp aşteptate. Ele au determinat împărţirea gânditorilor greci în două tabere: cea a adepţilor democraţiei sclavagiste, numiţi şi “sofişti” şi cea a “socratiştilor”, susţinători ai intereselor conservatoare ale statului sclavagist.

Deosebirile de idei sunt evidente. Ele se manifestă atât în ce priveşte interpretarea diferitelor categorii economice - muncă, venituri, avuţie - cât şi din punctul de vedere al înţelegerii fenomenului sclaviei şi al cămătăriei.

“Sofiştii” (Protagoras, Hipias) atacau sclavia şi autoritatea statală. Ei considerau necesară emanciparea individului căci, aşa cum afirma Protagoras, “omul este măsura tuturor lucrurilor”^16,1’⁵®'³⁵¹ şi se pronunţau în favoarea intensificării activităţii comerciale a Greciei cu alte popoare.

Deosebiţi fundamental de “sofişti”,     “socratiştii”(Xenofon, Platon, Aristotel) erau tradiţionalişti şi conservatori, apărau sclavia şi erau adepţii intervenţiei statului în reglementarea controverselor, mai ales a celei iscate în jurul repartiţiei veniturilor. Totodată remarcăm un interes din partea lor, un interes deosebit pentru latura universală a problemelor economice abordate^[5].

Xenofon (427-335 î.e.n.), continuator al ideilor lui Socrate, este autorul lucrării “Oeconomicos”, în care a încercat să definească într-un mod cât mai elocvent ştiinţa economică. După părerea sa, “ o asemenea ştiinţă cu ajutorul careia oamenii pot să-şi îmbogăţească viaţa economică, iar viaţa economică, după determinarea noastră este întrega avuţie fără excepţie, iar prin avuţia fiecăruia dintre noi înţelegem, ceea ce este util în viaţă.”^[12,pa&35l

Pentru Xenofon, “economia” apare ca fiind acea ştiinţă menită a-l învăţa pe stăpânul de sclavi cum să-şi sporească averea - cantitatea de bunuri utile - şi cum să-şi organizeze cât mai bine propria activitate. Agricultura şi arta militară sunt considerate principalele ocupaţii, dinamismul lor imprimând un ritm alert tuturor celorlalte activităţi.

Apărător al intereselor aristocraţiei spartane, oponent al democraţiei ateniene, Xenofon aprecia meseriile şi comerţul ca ocupaţii nedemne pentru grecii liberi. Ele trebuiau prestate, în opinia sa, doar de către sclavi şi stăini. Chiar dacă respinge comerţului de speculă şi camătă, Xenofon este totuşi preocupat în a cerceta mecanismul repartiţiei veniturilor (în lucrarea: “Despre venituri”) şi de relaţia ce apare între diviziunea muncii şi dimensiunile pieţii ( în lucrarea “Cyropedia”).

Spre exemplu, el cosideră că diviziunea muncii se dezvoltă pe măsura dezvoltării comerţului, teză confirmată şi de faptul că, la sate, în cadrul economiei naturale, diviziunea muncii este mai puţin dezvoltată^[8•^pas'^14].

Contribuţii importante la dezvoltarea gândirii economice premoderne întâlnim mai ales în lucrările filosofilor greci: Platon (428 - 348 î.e.n.) şi Aristotel (384 - 322 î.e.n ).

“Socratiştii” asemeni lui Xenofon, consideră statul ca fiind pilonul pe care trebuie să se sprijine societatea, pentru ca aceasta din urmă, să funcţioneze corespunzător. Ei manifestă ostilitate în ceea ce priveşte procesul acumulării avuţiei sub formă bănească (chrysofobie), ca şi a dispreţului nutrit faţă de sclavi, prejudecată care le va limita considerabil orizontul propriilor reflecţii economice.

Între cei doi filosofi greci Platon şi Aristotel există, însă, o serie de deosebiri. Platon a fost preocupat de latura pragmatică şi normativă a cunoaşterii economice. El considera ca fiind necesară intervenţia statului în problema repartiţiei produsului obţinut ^[9].

Spre deosebire de Platon, Aristotel pune accentul cu precădere pe clarificarea şi explicarea unor procese economice. El reuşeşte să formuleze şi o serie de ipoteze şi generalizări îndrăzneţe pentru gândirea economică a timpului. Spre exemplu, o mărturie incontestabilă a valorii ideilor aristoteliene este cartea I, intitulată: “Statul şi bazele sale” din lucrarea în mai multe părţi “Politica”. În cadrul cărţii I, Aristotel încearcă să facă distincţia între obiectul economiei şi cel al politicii; să cerceteze schimbul de mărfuri şi categoriile sale; să efectueze o analiză pertinentă şi complexă din punct de vedere economic al societăţii sclavagiste^[1].

Potrivit concepţiei aristoteliene, există o deosebire fundamentală între economie şi politică. “Economia” se referă la “gospodăria casnică a stăpânului de sclavi”, pe când “politica” vizează activitatea statului.

Sunt sezizate şi deosebirile fundamentale ce există între economia naturală şi economia de schimb, prin intermediul distincţiei pe care Aristotel o face între cele două modalităţi de creare a bogăţiei. Astfel economia naturală apare, în accepţiunea sa, sub numele de “economie“ şi se manifestă prin activitatea de producere a valorilor de întrebuinţare necesare gospodăriei stăpânului de sclavi. Economia de schimb are la bază procesul acumulării de bani, cu scopul de a obţine avere şi apare sub numele de “ chrematestică ”, modalitate cu care nu este de acord şi pe care o consideră contrară naturii umane.

Aristotel examinează îndeaproape şi categoria economică de “marfă” cu cei doi factori ai săi: valoarea şi valoarea de întrebuinţare. Valoarea, spune filosoful grec, se manifestă în procesul circulaţiei mărfurilor, când produse diferite ca însuşire şi utilităţi sunt aduse la acelaşi numitor. Spre deosebire de valoare, valoarea de întrebuinţare a mărfii, consideră el, este dată de utilitatea acesteia. Totodată, este legată valoarea mărfii, de însuşirea acesteia de a fi schimbată cu o alta şi, potrivit raţionamentului, el ajunge la aşa numita “valoare de schimb”. Pentru explicarea mecanismului de formare a valoarii de schimb, Aristotel foloseşte exemplul, devenit celebru: al perechii de sandale care poate fi folosită atât la încălţat sau umblat şi care capătă astfel “valoare de întrebuinţare”, dar care poate fi schimbată pe alte produse şi deci capătă “valoare de întrebuinţare”^[1•^pas'^25].

Chiar dacă reflecţiile economice aristoteliene prezintă o gândire economică avansată, totuşi, raţionamentul lor s-a oprit aici. De ce ? Pentru că, el nu a reuşit să descopere elementul comun tuturor mărfurilor care se schimbă şi deci, cum se ajunge în mod practic la fenomenul egalităţii în procesul schimbului de mărfuri. Eşecul său se datorează prejudecăţilor vremii, când munca fizică era dispreţuită, considerată nedemnă, deoarece era efectuată de către sclavi.

Un bogat material bibliografic, de mare importanţă în ce priveşte analiza vieţii economice, ne-a fost lăsat şi de gânditorii latini. Dintre aceştia pot fi amintiţi: Marcus Terentius Varro (116 - 27 î.e.n.), Cato cel Bătrân (234 - 149 î.e.n.), Tiberius (163 - 132 î.e.n.) şi Caius Grachus (153 - 121 î.e.n.); Lucius Columella (sec.I î.e.n.).

Marcus Terentius Varro, renumit erudit roman s-a preocupat printre alte şi de analiza vieţii economice şi ca urmare va scrie tratatul în trei părţi intitulat “Economia rurală ”. Trăind în perioada în care imperiul roman avea tendinţa de a se transforma în “imperiul parazitar”, datorită importului “forţat“ efectuat în ceea ce privea cantitatea şi preţul mărfurilor destinate consumului zilnic, cât şi ca urmare a accentuării dispreţului manifestat de munca fizică, Terentius Varro propune drept soluţie de ieşire din această criză, reîntoarcerea la economia naturală.

Economia naturală era, potrivit lui Varro, soluţia optimă de relansare a producţiei agricole din imperiu, înlăturâdu-se astfel dependenţa de un import, pe cât de costisitor, pe atât de nesigur, desfăşurat pe căi de comunicaţie obstrucţionate tot mai mult de duşmanii Romei.

Cato cel Bătrân a rămas în memoria posterităţii, nu numai ca virulent adept al acţiunilor de distrugere a Cartaginei, ci şi prin tratatul său economic intitulat : “Despre agricultură”. El consideră agricultura drept cea mai bună ocupaţie pentru romani, deoarece, comerţul şi camăta sunt activităţi periculoase şi păgubitoare. Prosperitatea gospodăriei sclavagiste romane, potrivit lui Cato, trebuia să aibă la bază cheltuieli minime cu obţinerea inventarului agricol, concomitent cu prestarea de către sclavi a unei munci continue şi susţinute.

Lucius Columella este gânditorul latin care, potrivit specialiştilor, a scris cel mai complet tratat despre agricultură al antichităţii. Realizat în 12 cărţi, Tratatul lui Columella încearcă găsirea unor soluţii salvatoare pentru scoaterea din criză a agriculturii imperiului roman. El are meritul de a fi relevat necesitatea luării de măsuri cu caracter economico - social şi politico - cultural împotriva sistemului latifundiar. Cea mai îndrăzneaţă măsură pe care o propune este aceea a renunţării parţiale şi apoi treptate la munca sclavilor şi trecerea lor la sistemul colonatului^[8’^pa&15l

Spre deosebire de gânditorii latini analizaţi fraţii Grachus, Tiberius şi Caius, s-au situat în postura de apărători ai intereselor populare, îndeosebi cele ale ţăranilor liberi, în faţa tendinţelor evidente din partea latifundiarilor de acaparare a unor suprafeţe de pământ tot mai mari.

Fraţii Grachus au propus o lege de împroprietărire a ţăranilor, îndeosebi ai acelora care s-au înrolat voluntari în armata impăratului. Împroprietărirea trebuia făcută prin luarea de pământ din acele latifundii care depăşeau 250 ha.