Întemeietorii ştiinţei despre economie, numiţi adesea clasici, ca economişti ai producţiei prin excelenţă au simţit nevoia cunoaşterii acesteia în stare statică, în sensul consumării a tot ceea ce se produce într-o perioadă dată fără să se acumuleze, şi în stare dinamică, atunci când prin acumulare se relua activitatea economică pe o scară mai mare. Economiştii neoclasici - preocupaţi îndeosebi de piaţă şi schimb, de echilibrul general între ofertă şi cerere - au neglijat analiza stării dinamice a economiei, cu toate că ea a fost sesizată, după Marx care a tratat-o şi de J.B.Clark, primul economist care-şi împarte tratatul de economie în două secţiuni: statică şi dinamică.
Ca urmare, teoria dinamicii a avut de suferit, ea regăsindu-se destul de slab şi în teoria generală rezultată din revoluţia keynesiană.
Afirmarea cu vigoare a creşterii economice, după cel de-al doilea război mondial, în toată lumea a pus cu insistenţă problema reabilitării şi dezvoltării analizei dinamicii economice. R.F.Harrod, colaborator şi continuator al lui Keynes, a înţeles, mai devreme decât alţii, nevoia reorientării prioritare a ştiinţei economice de la analiza statică spre cea dinamică, fără ca prima să fie abandonată ci completată cu noi realizări ca cele ale lui C.Pigou şi J.Hicks.
O condiţie a progresului ştiinţei este analiza paralelă aprofundată, cantitativ şi calitativ, a dinamicii şi staticii economice eliminând confuziile create prin extinderea necritică a unor categorii şi legi ale fizicii, biologiei, mecanicii, anatomiei etc. asupra economiei. Dacă în fizică starea statică înseamnă repaus, în economie înseamnă mişcare în acelaşi cerc. Cum precizează Harrod, “echilibrul static nu înseamnă deloc stare de repaus, ci din contră, stare în care producţia are loc neîntrerupt, din zi în zi şi din an în an, dar nu sporeşte şi nu se micşorează. Repausul înseamnă că mărimea diferiţilor indicatori rămâne constantă şi producţia în totalitatea ei îşi continuă mişcarea în cerc”6). Identificarea staticii cu reproducţia simplă a creat punţi de legătură între reproducţie şi creşterea economică zero, s-a deschis calea spre analogii între reproducţia lărgită şi creşterea economică cu semn pozitiv.
Dinamica economică este definită ca mişcare a economiei “în care nivelul producţiei date se schimbă; asemănător cu conceptul de viteză din fizică, vom avea atunci în economie o măsură permanentă a schimbării (creştere sau micşorare) a producţiei anuale date, accelerarea (sau încetinirea) va însemna în acest caz modificarea măsurii însăşi a schimbării”. În analiza economică statică sunt luate ca date unele condiţii de bază, cum sunt numărul şi calitatea populaţiei, pământul, înclinaţiile, preferinţele, gusturile populaţiei etc. cu ajutorul lor pot fi determinate unele necunoscute cum sunt: producţia anuală de mărfuri şi servicii, preţul factorilor care au concurat la producerea lor, preţurile mărfurilor şi serviciilor etc. În cazul analizei dinamice sunt considerate schimbătoare şi condiţiile de bază, căutându-se căile şi modalităţile asigurării unei creşteri stabile. În căutările respective nu trebuie neglijată analiza marginalistă, axată pe principiul utilităţii marginale a producţiei (adică să produci până când şi ultima unitate de produs se va căuta şi îţi va aduce profitul scontat) şi pe cel al productivităţii marginale a factorilor de producţie rezultată din combinarea cât mai raţională a acestora ca să se obţină randamentul optim urmărit.
Principiile marginalismului sunt condiţionate de caracterul limitat al resurselor, de prezenţa anumitor restricţii, pe de o parte, şi de creşterea nevoilor de satisfăcut, pe de altă parte, realităţi care obligă la folosirea cât mai raţională şi eficientă a factorilor de producţie. De reţinut modul diferit în care privesc principiile marginalismului, pe de o parte, subiecţii economici şi economiştii neoclasici (care socotesc că trebuie făcute investiţii şi cheltuieli într-o anumită direcţie atâta timp cât acestea aduc profitul dorit) şi pe de altă parte, oamenii de stat, promotorii politicilor economice şi economiştii keynesisşti.
Aceştia din urmă pun accent pe dimensiunile macro ale economiei, pe starea ei reală şi posibilă. Dacă anumite investiţii şi cheltuieli de capital pot aduce profiturile scontate investitorilor, în unele condiţii ele pot dăuna economiei ţării, societăţii. Din contradicţia menţionată rezultă nevoia de conciliere a intereselor agenţilor economici, luaţi în parte, cu cele ale economiei societăţii.
Căutările pe linia menţionată l-au condus pe Harrod la un model de creştere economică cu trei feluri de rate: reală, rezultată din datele statistice la sfârşitul perioadei; naturală, rezultată din folosirea integrală a resurselor şi posibilităţilor de care dispune societatea; garantată, care ar asigura investitorilor profitul scontat. Ideal ar fi ca rata reală să rezulte din folosirea completă (cu marja de nefolosire admisibilă) a capacităţilor de producţie şi forţei de muncă, şi astfel să coincidă cu rata naturală, iar interesele investitorilor să fie satisfăcute. Deci cele trei rate să fie aproximativ egale. În realitate ele se abat de la linia menţionată în direcţii şi măsuri diferite. Pe ideea acestor oscilaţii s-a construit teoria ciclurilor industriale.
În vederea realizării politicii anticiclice, Harrod sugerează măsuri de reducere a amplitudinii oscilaţiilor cum ar fi: lucrări publice, operaţiuni cu rata dobânzii; crearea de fonduri tampon de mărfuri (la scară naţională şi chiar mondială, prin care să se absoarbă mărfuri în perioada recesiunii şi să se arunce pe piaţă din ele în perioada de avânt); şi bugetele pe zece ani, în care excedentele mari din anii de prosperitate să acopere deficitele din anii stagnării şi crizelor, perioadă în care se finanţează şi crearea fondului tampon de mărfuri. Despre rolul reglator al fondului tampon de mărfuri, Harrod scria: “Pe pieţele de mărfuri oscilaţiile vremelnice se reglează cu ajutorul creării rezervelor de mărfuri sau al debarasării de ele”. Crearea şi folosirea fondului tampon de mărfuri implică riscuri mari legate de finanţarea lui, degradarea mărfurilor şi demodarea lor cu trecerea timpului.
Politicile anticiclice erau de neconceput fără un rol sporit al statului. Printre altele, Harrod vedea o posibilitate de apropiere a creşterii garantate de cea naturală printr-o sporire a sectorului public de aşa natură, încât să se creeze un echilibru între el şi sectorul privat. Tot el însă a sesizat că depăşirea unei limite raţionale a etatizării vieţii economice are efecte dezastruoase asupra democraţiei. “Până acum, aprecia el, a existat tendinţa de a concentra în mâinile statului acea muncă imensă de luare a deciziilor celor mai importante referitoare la viaţa economică a ţării. În epoca viitoare, va fi ea solicitată sau nu, un asemenea sistem va trebui schimbat, întrucât devine clară incompatibilitatea lui cu controlul democratic”. Avertismentul dat în 1947 de autor asupra efectelor nefaste ale etatismului exagerat, indiferent de orânduirea socială, s-ar fi cuvenit să fie luat în considerare. Apusul capitalist l-a trecut cu vederea, iar răsăritul socialist l-a respins ca “manevră” a duşmanului de clasă.
Nevoia de activizare a acumulărilor de capital în perioada refacerii postbelice şi de orientare a lor din sfera speculaţiilor în domenii creatoare de noi locuri de muncă şi-a spus cuvântul asupra aprecierii date de Harrod rolului dobânzii scăzute ca “fapt revoluţionar” de prefacere a societăţii (idei asemănătoare emisese cu un secol înaintea lui economistul francez, P.J.Proudhon) ca să se poată prelungi existenţa şi activitatea întreprinderilor particulare. Ca şi Keynes, chiar mai mult decât el, Harrod a supraestimat rolul dobânzii în reglarea funcţionării mecanismului economic. Dovezi grăitoare sunt şi următoarele consideraţii finale din ultima lecţie ţinută în faţa studenţilor universităţii din Londra în februarie 1947 pe tema dinamicii economice: “Dacă diagnosticul keynesian este adevărat în general, atunci o reducere a ratei dobânzii trebuie să atragă după sine o nouă prelungire a existenţei întreprinderilor particulare. În realitate ea va fi singura condiţie cu ajutorul căreia activitatea economică particulară îşi poate prelungi existenţa întrucât, în ultimă instanţă, opinia publică, desigur chiar şi opinia publică americană, nu va mai suporta multă vreme un sistem care dă naştere şomajului de masă”.
Dobânda scăzută n-ar fi adus deţinătorilor de capital câştigul necesar, i-ar fi determinat să caute noi ocazii de investire creând, în acest fel, noi locuri de muncă şi după opinia autorului, ar fi contribuit la lecuirea sistemului de un mare neajuns al său. Mai mult decât atât, ideea dobânzii scăzute putea fi preluată de adepţii concepţiei socialiste ca mijloc de rezolvare a uneia din cele mai acute probleme, şomajul, putând să renunţe la “totalitarismul sâcâitor”.
Plasarea problemei în contextul SUA l-a condus pe autor la următoarea apreciere a perspectivei: “Anume acolo problema esenţială a imensului şomaj în sistemul economic al liberei iniţiative se pune într-o formă ameninţătoare în viitor apropiat. Atunci când ei (americanii) vor reuşi să creeze sistemul economic fără dobândă, noi ne vom alătura acestui sistem, dacă până atunci nu vom fi implicaţi prea profund în sistemul colectivismului. Şi atunci noi, iar cu noi şi alte naţiuni, vom respira din nou aerul libertăţii”. Viitorul, privit cu ochii minţii de atunci, s-a arătat a fi astăzi cu totul altul. Problema şomajului a crescut în dimensiuni, s-a generalizat la scara lumii, a îmbrăcat forme cu mult diversificate şi a luat aspecte calitativ noi.
Orientarea hotărâtă spre piaţă a economiilor de comandă repune într-un cadru nou problema creditelor cu dobândă redusă pentru stimularea iniţiativei particulare şi a iniţiativei întreprinderilor de stat care se dovedeşte, şi se speră, să poată avea mai multă autonomie. În tranziţia spre economia de piaţă (alegerea timpului acesteia este o problemă de opţiune a fiecărei ţări) este necesar creditul acordat de stat cu dobândă redusă. Dar nu este cazul să fie supraestimat rolul său; trebuie să se evite folosirea lui ca mijloc de îmbogăţire a unor particulari pe seama avuţiei ţării.
Până acum practica şi teoria au arătat că economia de piaţă, libera iniţiativă generează şomajul, iar grija şi costurile soluţionării acestuia sunt trecute asupra statului, care trebuie să aibă un sector al său, public, din economie ca mijloc de soluţionare a unor probleme macroeconomico-sociale. De unde şi evoluţiile contemporane spre un caracter mixt-particular şi public - al economiilor, la început în ţări occidentale dezvoltate, mai apoi în lumea a treia, iar mai recent în ţările cu economii de comandă ale sistemului socialist.