Economie

Conceptul. La prima vedere denumirea de economie socială de piaţă pare a fi o contradicţie în termeni. A vorbi despre economie socială şi raporta Ia principiile pieţei, înseamnă a pune aceleaşi întrebări ca atunci când utilizăm sintagma de socialism liberal. Este la figurai spus, ca şi cum am vorbi despre gheaţă fierbinte.

Şi totuşi, istoria dezvoltării activităţii economice a demonstrat că discordanţa amintită nu este decât aparentă, că dirijismul se poate împăca cu liberalismul, că socialismul poate apela la piaţă, piaţa se poate dezvolta în cadrul unui anumit gen de plan. Totul e o chestiune de proporţii. Şi aceasta pentru motivul esenţial, că indiferent de sistemul economic, oamenii continuă să producă, să vândă, să cumpere, să consume bunuri materiale şi servicii, iar o autoritate centrală unică va trebuii să coordoneze toate activităţile umane.

Noţiunea de economico-social înseamnă o totalitate de elemente, un sistem organic. Aceste elemente, nu pot fi decât interdependente, au roluri diferite, determinate de ponderea lor specifică în total cât şi de tendinţa socio-politică căruia i se raportează.

Din asemenea considerente, economia-sociala de piaţa poate fi definită ca o formă de activitate economică a cărui scop este punerea în legătură pe baza concurenţei, a mecanismelor pieţei libere cu progresul social al populaţiei. în esenţă economia socială de piaţă reprezintă un sistem economic contemporan construit după principiile liberalismului economic clasic „îmblânzit” şi aplicat în varianta neoliberală. Valorile fundamentale ale doctrinei - proprietatea privată, libertatea economică, profitul ca motivaţie esenţială a oricărei activităţi economice, libera concurenţă, piaţa ca instrument principal prin - care toate acestea se manifestă se păstrează. însă la cele menţionate s-a adăugat o nouă valoare fundamentală - progresul social - ridicat la rangul de principiu.

Mecanismul funcţionării economiei sociale de piaţă se bazează pe o dublă reglare:

   1. pe piaţă, cu pârghiile ei autoreglatorii;

2. pe intervenţionism statal, ca suport şi motivaţie în dublu sens:
3. de proprietar al sectorului public;
4. de factor al suprastructurii cu rol-cheie în programarea macroeconomică. Rolul statului constă în asigurarea echilibrului global stabil, evitarea extrapolărilor în bogaţi şi săraci, în asigurarea unei protecţii sociale generale, raţionale şi permanente, unor condiţii de muncă şi viaţă decente şi garantate.

Deci, economia socială de piaţă demonstrează că intervenţia statului în economie nu contravine legilor pieţei, că ea poate mări eficacitatea vieţii economice, reduce risipa şi riscurile, asigură securitatea socială.

Aşadar, economia socială de piaţă este o variantă a economiei tradiţionale de piaţă adoptată la cerinţele noilor condiţii de activitate umană.

La fondarea acestui tip de economie s-a ajuns ca urmare a unui îndelungat proces evolutiv şi contradictoriu, de confruntare între teorie şi practică. Ca teorie şi sistem economic, ea are o anumită istorie şi că numai înţelegerea la modul cel mai succint posibil a acestei istorii poate fi clarificat conceptul, cum, şi-a făcut apariţia, a prins rădăcini şi sa integrat elementul social în tabloul jocului pieţei libere.

Precursorii sistemului economiei sociale de piaţă au fost economiştii liberali care, deşi au împărtăşit ideile fundamentale ale doctrinei în care s-au manifestat, s-au văzut îndreptăţiţi să pună întrebări şi să facă disidenţă. Dintre aceştia sunt de reţinut John Sturart Mill în interiorul doctrinei liberalismului economic clasic, Leon Walras şi Vilfredo Pareto în cadrul doctrinei neoclasice.

John Sturart Mill era convins că liberalismul constituie calea cea mai bună pentru progresul economic. Dar, utilitarismul liberal din tinereţe devine, spre maturitate, deschis reformismului şi căutării armoniei economico-sociale. El s-a declarat partizan al unor reforme vizând redistribuirea veniturilor, viaţa sindicală, democraţia şi justiţia socială.

J.M.Mill nu se simte descumpănit şi neputincios în faţa mizeriei şi inegalităţii sociale. în scopul ameliorării situaţiei el face apel nu la „mâna invizibilă”, ci la stat, în care vede un pedagog înţelept care poate învăţa pe întreprinzători cum să-şi utilizeze mai eficient resursele şi care, prin impozite pe profit, pe rentă s-au prin crearea cooperativelor de producţie, ar putea reduce diferenţierea pronunţată dintre clase şi tempera, astfel, tensiunea socială.

J.S.Mill a pus în discuţie însuşi fundamentul economiei de piaţă: proprietatea privată. Pentru prima dată în interiorul şcolii liberale, disidentul Miil scrie că proprietatea este o instituţie socială şi nu un drept natural, că dreptul de proprietate poate fi modificat pe calea legislaţiei. J.S.Mill s-a declarat duşman şi a dreptului de moştenire. Moştenirea, considera el, este un stimul puternic pentru activitatea umană, dar, pentru moştenitori, fără nici un efort, ea le asigură o situaţie privilegiată în lupta pentru viaţă. Este necesară stabilirea „egalităţii Ia punctul de plecare” sau egalitatea şanselor, prin reducerea dreptului la moştenire.

Leon Walras deşi rămânea convins, că libera concurenţă este cea mai profitabilă pentru orice economie, a avut şi o poziţie reformatoare. în primul rând, el a inspirat „ teoria bunăstării economice” sugerând, calea prin care poate fi ridicat standardul de viaţă şi găsirea nivelului de preţuri care să acopere cererea cu oferta şi care astfel, să-i împace şi pe producători şi pe consumatori. Cel însărcinat cu această dificilă misiune trebuie să fie statul.

L.Walras s-a manifestat ca reformator şi în problemele justiţiei sociale. Apără şi motivează participarea salariaţilor la capitalul întreprinderilor, pledează pentru înfiinţarea cooperativelor şi lărgirea justiţiei în repartiţia veniturilor. Pentru L.Walras, prosperitatea economică nu are valoare dacă nu este, în acelaşi timp, şi prosperitate socială. „Trebuie - scrie el de elaborat o doctrină capabilă de a concilia liberalismul care asigură expansiunea producţiei cu socialismul care realizează mai multă justiţie”. El argumentează că piaţa şi concurenţa pot exista foarte bine şi dincolo de capitalism, că drepturile de proprietate asociate pieţei transced capitalismului.

Vilfredo Pareto a argumentat ideea conform căreia eficacitatea şi echitatea nu sunt unul şi acelaşi lucru, că nu este suficient să produci bogăţie pentru ca bunăstarea oamenilor să crească. Este nevoie ca acest belşug să fie şi echitabil împărţit, printr-o decizie socială. Dacă la eficacitate nu se ajunge decât prin concurenţă şi sarcina de a produce revine întreprinzătorilor, atunci cu repartiţia trebuie să se ocupe puterea publică. Acesta trebuie să intervină şi să opereze redistribuiri, „compensaţii", pentru a realiza minimul de justiţie socială.

în favoarea completării economiei de piaţă cu elementul social s-au pronunţat reprezentanţi şi altor doctrine economice.

Fondatorii. Conceptul de „economie socială de piaţă” a fost generat de economiştii neoliberali Alfred Muller-Armack (1901­1978), Fridrich Bohm (1895-1977), Wilhelm Ropke (1899-1966), Walter Eucken (1891-1950), Ludwig Erhard (1897-1977), Von Hayek( 1899-1992) ş.a.

în lucrările lor ei au disociat economia liberă de piaţă de capitalism, legând-o, în plan teoretic şi practic, de căi şi modalităţi care privesc realizarea unui echilibru între profiturile stăpânilor mijloacelor de producţie, pe de o parte, veniturile, condiţiile de muncă şi de trai ale salariaţilor, pe de altă parte. Promotorii economiei sociale de piaţă au luat în considerare impopularitatea capitalismului şi interesul pentru dezvoltarea economiei ţării, a unei mase mari a populaţiei care trebuie cointeresată în mod corespunzător.

Alfred Muller-Armack considera că economia socială de piaţă nu ar fi altceva decât un liberalism ale cărui disfuncţii sunt corectate de intervenţia statului în vederea păstrării valorilor civile. Wilhelm Ropke socotea că trebuie să ne amintim că capitalismul înseamnă nimic altceva decât o formă înrăutăţită şi deformată pe care a îmbrăcat-o economia în ultimul secol. Adevărata economie de piaţă şi ordinea bazată de întrecere este cea care n-a fost capitalism. Orice om este membru al unei societăţi în care îşi trăieşte viaţa şi îşi desfăşoară activitatea, cu roade mai bune sau mai rele, după cum şi societatea se îngrijeşte de el. Deci economia, prin natura sa, este socială, iar guvernarea implică şi aplicarea unor programe sociale.

Un alt neoliberal Fridrich Bohm contura conceptul de economie socială de piaţă cu un astfel de sistem economic care este în stare să asigure maselor largi ale populaţiei - inclusiv celor incapabile de muncă - o existenţă omenească demnă şi tuturor celor capabili de muncă posibilităţi corespunzătoare de activitate în condiţii onorabile pentru om.

Abordând conţinutul economiei sociale de piaţă prin prisma politicii neoliberale aplicate, ministrul federal de atunci al economiei şi cancelarul de mai târziu al RFG, Ludwig Erhard explica că această politică tocmai de aceea este socială deoarece se îngrijeşte în procesul progresului îndelungat să realizeze influenţa cea mai bună în plan social, economic şi politic asupra poporului în totalitatea sa, asupra consumului, a ridicării nivelului de trai.

Ludwig Erhard cu iscusinţă a scos din centrul fenomenului economic pe producător şi a pus în locul lui pe consumator. Pentru

Ludwig Erhard, consumatorul - adică tot omul, de ia cel mai sărac până la cel mai bogat - trebuie să fie servit în mod egal şi eficient de economia socială de piaţă, considerată o economie a societăţii deschise, democratice care contribuie la asigurarea libertăţii bunăstării şi demnităţii cetăţenilor.

încadrarea principiilor teoretice a economiei sociale de piaţă în politica statului german a influenţat pozitiv asupra atenuării tensiunilor sociale şi a realizării miracolului economic german.

Realizări şi perspective. După cel de-al doilea război mondial imaginea Germaniei era tragică: era o ţară în ruine. Oraşele ajunseseră nişte grămezi de moloz, nu funcţionau sistemele de aprovizionare cu apă, cu electricitate, de transport în comun. Se instalase foametea. Totuşi războiul nu a distrus tot. Orăşelele mici şi satele au fost în mare parte cruţate.

Sub presiunea foamei, muncitorii erau gata să lucreze mai mult decât în mod obişnuit. Condiţia era ca forţa de muncă şi echipamentele să fie puse în mişcare de un singur sistem de reglare: piaţa liberă; liberă, mai ales de intervenţia masivă a statului.

Din aceste considerente sistemul economic al Germaniei a evoluat după al doilea război mondial, spre o economie socială de piaţă, care a renunţat, în egală măsură atât la tradiţionalul „laisser- faire", cât şi la dirijismul etatist. Acest model asociază libera iniţiativă individuală cu principiile progresului social. Legea fundamentală, Constituţia, care garantează libertatea iniţiativei individului şi proprietatea privată, subordonează aceste drepturifundamentale unor obligaţii sociale.

în aceste condiţii statul german îşi asumă în primul rând, o funcţie ordonatoare El stabileşte cadrul în care se manifestă mecanismele pieţei. Problema de a şti cât şi ce fel de bunuri de produs, cine va beneficia de acestea şi în ce proporţie este, în mare măsură, hotărâtă de piaţă. Mecanismele pieţei funcţionează în condiţiile concurenţei loiale.

Motorul economiei sociale de piaţă rămâne obţinerea profitului. Dar acesta eşuează în activităţi nerentabile, cum sunt agricultura, transporturile ş.a. De asemenea consideraţiunile de ordin social împiedică ca agricultura să fie în întregime supusă legilor pieţei. Poşta federală şi căile ferate fac parte din serviciile publice. Ele nu pot, prin urmare, să-şi consacre activitatea numai obţinerii profitului, ci trebuie să satisfacă interesul general. Căile ferate trebuie, de exemplu, să practice tarife sociale, accesibile, iar poşta să funcţioneze chiar şi în satele cele mai îndepărtate, mai izolate.

Statul veghează asupra concurenţei pentru ca acesta să nu provoace distorsiuni şocante din punct de vedere social. Principalele măsuri practicate în acest domeniu urmăresc protecţia chiriaşului, plata unor alocaţii pentru chirii celor cu situaţie economică fragilă, încurajarea construcţiei de locuinţe şi modernizarea acestora. In unele domenii profesionale, unde acţionează libera concurenţă legislatorul condiţionează accesul la piaţă de anumite preocupări precise. Astfel, meseriaşii şi micii comercianţi, trebuie să demonstreze în prealabil cunoştinţe profesionale în domeniul dat înainte de a putea înfiinţa o întreprindere sau deschide o prăvălie. Pentru alte activităţi profesionale, statul obligă la o pregătire specială şi o anumită experienţă (profesiuni medicale, juristconsulţi etc.).

Eficacitatea economiei sociale de piaţă a permis lărgirea din ce în ce mai mult a sistemului de asigurări sociale care depăşeşte cu mult simpla asigurare socială. El include sistemul de planificare, alocaţiile familiare pentru fiecare copil, prime pentru economisiri, ajutor social pentru acei cărora acesta le este necesar, indemnizaţiile acordate invalizilor ş.a. Ansamblul cheltuielilor publice şi particulare consacrate prestaţiilor sociale, constituie în prezent circa 1/3 din valoarea produsului naţional brut.

Realizarea practică a principiilor economiei sociale de piaţă au transformat Germania, într-un timp istoric relativ scurt, în una din cele trei mari puteri economice ale lumii contemporane cu un confort social pronunţat şi decent pentru cetăţenii ei.

Modelul german al economiei sociale de piaţă nu este singurul caz în peisajul contemporaneităţii. De cealaltă parte a lumii, experienţa Japoniei reprezintă, de asemenea, o situaţie reprezentativă. Lipsa acută a unor resurse economice, un trecut istoric în care educaţia de samurai şi-a spus cuvântul, o concepţie deosebită despre familie şi relaţiile acesteia cu întreprinderea au dezvoltat în japonezi un spirit competitiv desăvârşit. Demnitarii postbelici ai Japoniei au înţeles că succesul reuşitei ţine de utilizarea cu maxim de eficienţă a singurei resurse de care dispune ţara din abundenţă - forţa de muncă. Calea parcursă de societatea japoneză demonstrează că accentul a fost pus tot timpul pe angajarea la maximum a potenţialităţilor creatoare, cointeresarea materială, perfecţionarea mecanismelor pieţei, rezolvarea problemelor sociale. Rezultatele şi aici sunt impunătoare. întreaga activitate economico-socială se desfăşoară nu în afara statului, ci dimpotrivă.

în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi semnificaţie pot fi exemplificate modelele economiei sociale de piaţă francez, scandinav, austriac, suedez. Dintre toate, experienţa suedeză reţine atenţia nu numai prin reuşita economică, dar şi sub aspect social. Aici, în cel mai reuşit mod se îmbină liberalismul în producţie cu justiţia socială. Apelarea la stat are loc nu din spirit etatisat, ci din nevoia de a găsi operativitate şi finalitate măsurilor de creştere economică şi de satisfacere tot mai deplină a nevoilor sociale ale populaţiei.

Cunoaşterea experienţei ţărilor cu economie socială de piaţă prezintă deosebit interes pentru Republica Moldova care şi-a propus să creeze şi ea o asemenea economie.

însă făurirea noii economii într-o ţară postsovietică se deosebeşte esenţial de construirea acesteia în ţările industrial avansate. De aceea, mai întâi este necesară o mică precizare. Dacă în aşa state economia tradiţională de piaţă constituită pe parcursul secolelor funcţiona integral şi se cerea, doar, ca prin intervenţionismul statal să i se dea o pronunţată prioritate socială, apoi cu totul o altă situaţie avem Republica Moldova. Aici durata fondării noii economii este legată, în cel mai direct mod, de randamentul reformelor economice şi sociale.

Economia socială de piaţă funcţionează în cadrul unei anumite „ordine economică" şi „ordine socială". Cunoaşterea conţinutului acestor noţiuni este necesară pentru înţelegerea principiilor şi mecanismelor realizării practice ale acestei forme de activitate economică.

Walter Eucken consideră că „ordinea economică" constă din totalitatea formelor în care are loc în mod concret conducerea procesului economic cotidian.

El este de părere că trebuie făcută distincţia între „ordine economică" şi „ordine a economiei". Dacă „ordinea economică" este o realitate individuală dată, în care este vorba despre legătură şi organizarea unor stări de lucruri concrete, apoi „ordinea economiei" este o ordine ce corespunde felului de a fi al omului şi al lucrurilor, deci o ordine în care există măsură şi echilibru, care înseamnă îmbinarea judicioasă a diversităţii într-un întreg.

„Ordinea economică” este noţiunea principală, ordinea reală a unei economii naţionale, caracterizată prin raportul în care sunt folosite principiile economiei de piaţă şi a economiei centralizate.

Heinz Lamperd înţelege prin „ordine economică" totalitatea reglementărilor în vigoare pentru suprastructura organizatorică a economiei naţionale şi pentru activităţile economice, ca şi totalitatea instituţiilor responsabile pentru administraţie, impozitare şi configuraţia economică.

După părerea lui, noţiunea de „ordine economică" este folosită în literatură în două înţelesuri:

1. instrumental şi „fără valoare" în sensul ordinii reale, existente, a unei economii naţionale; este vorba despre realitatea legislaţiei economice;
2. cu referire la valoare, în sensul unei idei de ordine, unei ordini dorite la care se tinde; este vorba despre o reprezentare ideală, un model.

Cu dublu înţeles este folosită şi noţiunea de „ordine socială'*. In sensul mai larg al cuvântului, noţiunea este identică cu acea de ordine a societăţii şi desemnează totalitatea regulilor în vigoare şi a instituţiilor competente pentru construcţia societăţii şi pentru relaţiile dintre membrii societăţii şi grupurile sociale. în sensul mai îngust, prin „ordine socială" se înţelege totalitatea instituţiilor şi normelor pentru reglementarea poziţiei sociale a indivizilor şi grupurilor în societate, cât şi pentru reglementarea relaţiilor sociale fundamentate economic dintre membrii societăţii.

Decisivă este „ordinea economică". De „ordinea economică" depinde cum se combină planurile şi acţiunile individuale unele cu altele, cum se îmbină activităţile întreprinderilor şi menaj elor, care necesităţi sunt satisfăcute şi care nu sunt satisfăcute, care sunt motivele, cum are loc conducerea procesului economic în general.

Sarcina „ordinii economice" este de a permite combinarea orelor de muncă disponibile ale tuturor oamenilor ocupaţi şi ansamblului mijloacelor de producţie materiale, astfel încât rezultatele activităţii economice să asigure necesităţile sociale în creştere.

Pentru ca „ordinea economică" să fie suficientă şi să conducă raţional procesul economic general, este necesar ca toate formele individuale de ordine să se completeze reciproc prin aplicarea mecanismelor pieţei concurenţiale şi prin implicarea limitată a statului.

Ansamblu] măsurilor de politică economică trebuie să îndeplinească sarcina de a menţine sau de a produce o ordine economică funcţională, în care să aibă loc o conducere suficientă a activităţii economice.

La întrebarea cum este sau cum trebuie să fie condusă activitatea economică cotidiană, apare obstacolul din partea organizării politice şi de drept constituţional. Cu cât autorităţile centrale conduc părţi din ce în ce mai mari ale cotidianului economic al întreprinderilor şi gospodăriilor, cu atât mai acută devine întrebarea: mai poate rezista democraţia parlamentară? Nu este nevoit parlamentul să cedeze din ce în ce mai mult din funcţiile sale ce îi revin? Mai este, în cazul unei asemenea ordini economice, posibilă separarea puterilor în stat? De aceea, nu are sens a alcătui constituţii în lumea contemporană, fără a lua în considerare „ordinea economică" existentă.

„Ordinea economică" se află în legătură apropiată cu ordinea societăţii. în funcţie de „ordinea economică" este formată şi articulată şi pătura conducătoare a societăţii. în tipul de „ordine economică" al economiei administrate   centralizat,  conducătorii corpului

administraţiei centrale joacă un rol hotărâtor, în timp ce în „ordinea economică" a economiei cu concurenţă loială aceştia lipsesc aproape cu desăvârşire. De aici rezultă un alt caracter şi a „ordinii sociale".

Crearea unei noi ordini economice în Germania avea ca scop asigurarea premiselor dezvoltării economice avansate şi contribuirea la înfrângerea marii diferenţieri dintre bogaţi şi săraci. Mijlocul cel mai eficace pentru atingerea acestui scop este concurenţa liberă.

Concurenţa liberă condiţionează funcţionarea mecanismelor pieţei. însă, orice confruntare trebuie încercată, verificată. Este, deci, de înţeles că conducătorii de întreprinderi vor fi tentaţi să elimine concurenţa, fîe prin înţelegeri între întreprinderile în competiţie, fie prin fuzionarea firmelor. De aceea printre primele direcţii în care a acţionat guvernul german în constituirea economiei sociale de piaţă a fost cea a creării unei legi cu privire la carteluri. Aceste eforturi s-au concretizat în „Legea privind principiile administrării şi ale politicii preţurilor" după reforma monetară din 24 iunie 1948. în anul 1957 a fost elaborată „Legea împotriva restrângerii concurenţei", care a fost ulterior considerabil perfecţionată. Ea interzice acordurile şi înţelegerile care aduc atingere funcţionării pieţei, împiedicând jocul concurenţei. Oficiul Federal anti-cartel cu sediul la Berlin şi serviciile analogice ale landurilor au datoria de a asigura respectarea acestei reglementări. Anumite înţelegeri pot fi autorizate în cazuri excepţionale, în măsura în care ele nu aduc prejudicii concurenţei.

Prin libera concurenţă se poate realiza o socializare a procesului în producţie şi a profitului, fără a se afecta aspiraţia personală către performanţă. O componentă esenţială este cerinţa ca, în funcţie de creşterea progresivă a productivităţii muncii, să se realizeze şi o mărire corespunzătoare a salariilor.

Aplicarea măsurilor de politică economică a avut şi are un profund caracter social. Acest fapt rezultă şi din crezul Iui Ludwig Erhard care a spus: „Nu voi precupeţi nici un efort de a asigura ca roadele progresului economic să fie utilizate în folosul unor pături sociale cât mai largi şi, în final, al tuturor păturilor poporului".

Dacă statul eşuează în domeniul realizării măsurilor de politică economică, nici economia socială de piaţă nu poate reuşi, întrucât „bunăstarea pentru toţi" şi „bunăstarea prin concurenţă" sunt doi poli inseparabili, primul desemnează scopul, iar al doilea - mijlocul de realizare a acestuia.

în economia de piaţă scopul întreprinzătorilor este obţinerea profitului. Dar, rata acestuia diferă de la o ramură a economiei naţionale la alta. Datorită acestui fapt, unele sectoare ale economiei germane n-au fost niciodată incluse în întregime în regimul economiei de piaţă, ca de exemplu agricultura şi transporturile. Din ce cauză? Din cauza consideraţiunilor de ordin social.

Agricultura germană se dezvoltă sub o constantă şi substanţială susţinere statală. Finanţarea cheltuielilor pentru măsurile de politică agrară se efectuează din două surse principale: bugetul agrar federal (circa 70%) şi bugetul agrar al Uniunii Europene (circa 30%). Ca urmare agricultura germană care numără aproximativ 660.000 gospodării, ocupând 1,2 milioane de lucrători, furnizează 90% din întreaga producţie agro-alimentară necesară ţării, participând cu circa 50 miliarde EURO la crearea P.I.B.

Fiecare lucrător din agricultura germană dă o producţie care hrăneşte peste 66 persoane. Fiecare al şaselea lucrător din economia ţării îşi are asigurat locul de muncă datorită existenţei agriculturii: fie prelucrând materiile prime furnizate de această ramură de producţie, fie activând pentru asigurarea factorilor necesari producţiei agricole. Agricultura cumpără produse industriale de 57 miliarde EURO, necesare activităţilor sale specifice. Diferenţa dintre cât dă şi cât cere agricultura, circa 7 miliarde EURO, o asigură statul, printr-un sistem specific de subvenţii.

O  pârghie importantă a politicii agrare germane o constituie asigurarea socială a agricultorilor şi membrilor familiilor acestora. Bugetul federal participă majoritar Ia ajutoarele de bătrâneţe (78,2% în 1980 şi 78,4% în 2000) şi, exclusiv, la finanţarea veniturilor de cedare a proprietăţii private asupra loturilor de pământ. Ca pondere urmează asigurările de boală, apoi cele de accidente de muncă.

In Germania poşta federală şi căile ferate federale fac parte din serviciile publice. Prin urmare, ele nu pot să-şi consacre activitatea numai obţinerii profitului, ci trebuie să satisfacă interesul generai. Căile ferate federale trebuie, de exemplu, să stabilească tarife sociale, accesibile tuturor categoriilor de călători, iar poşta să funcţioneze şi în localităţile cele mai îndepărtate care necesită cheltuieli de transport majorate.

Aportul social al statului se manifestă şi în vegherea asupra concurenţei din spaţiul locativ. Principalele măsuri ale autorităţilor publice în acest domeniu se referă la protecţia chiriaşilor, plata unor alocaţii pentru chirii celor cu situaţie economică fragilă, încurajarea construcţiei de locuinţe şi modernizarea acestora, revederea şi adoptarea întregii legislaţii în materie urbanistică.

în unele ramuri profesionale, unde are loc, de regulă, libera concurenţă, statul intervine în vederea verificării cunoştinţelor profesionale în direcţia dată, înainte de a putea înfiinţa o întreprindere sau deschide o prăvălie. Pentru alte activităţi profesionale, statul obligă la o pregătire specială şi o anumită vârstă (adică o anumită experienţă). De exemplu, pentru profesiuni medicale, juristconsuIţi, consilieri economici şi fiscali.

Avantajele economiei sociale de piaţă au permis lărgirea din ce în ce mai mult a sistemului securităţii sociale. Protecţia socială este completă în mod deosebit pentru salariaţi. Fie că aceştia sunt bătrâni ori bolnavi, victime ale unui accident sau şomaj, loviţi de falimentul întreprinderii lor ori dornici să se recicleze în alte profesii care oferă perspective mai promiţătoare. Sistemul de asigurări sociale, confirmat prin lege, preia în cea mai mare măsură, amortizarea repercusiunilor financiare legate de activitatea profesională. în acest act nu este vorba de danii caritabile, ci de prestaţiile pe care un stat, bazat pe solidarizarea cetăţenilor săi, le asigură bunăstarea fiecăruia dintre ei. Muncitorii care depun o oricare activitate profesională varsă cotizaţii pentru diverse genuri de asigurări sociale. în acest mod, ei au încrederea că vor dispune de cele necesare în caz de nevoie.

Sistemul german de asigurări sociale depăşeşte; cum s-a menţionat deja, cu mult simpla asigurare socială a muncitorilor. El include alocaţiile familiale pentru fiecare copil, prime pentru economisiri, ajutor social pentru acei cărora acesta le este necesar, indemnizaţiile acordate invalizilor de război ş.a. Ansamblul cheltuielilor publice şi private, consacrate prestaţiilor sociale constituie

o bună parte din venitul naţional şi este în continuă creştere.

Aşadar, noul rol al statului în constituirea şi dezvoltarea economiei sociale de piaţă constă, mai întâi de toate, în reglementarea strictă a concurenţei şi a securităţii forţei de muncă, asigurarea ordinii monetare, stabilităţii preţurilor şi a bugetului de stat, asigurarea securităţii cetăţenilor. Datorită realizării măsurilor menţionate Germania, de exemplu, a devenit una din cele mai avansate ţări europene în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi creşterea nivelului de trai a cetăţenilor săi.