Economie

Prin conţinutul şi rolul său, economia - termen folosit sinonim cu cel de activitate economică - constituie o latură inseparabilă a acţiunii sociale.

Economia face parte din categoria ştiinţelor experimentale, deoarece ea studiază faptele, fenomenele şi procesele economice, precum şi comportamentul agenţilor economici implicaţi în activităţile economice.

Procesul apariţiei ştiinţei economice contemporane şi autonomizarea diferitelor componente, au fost îndelung şi contradictoriu, reflectate în gândirea oamenilor, acest lucru datând de mii de ani. Începuturile cunoaşterii ştiinţifice a economiei, sunt legate însă de dezvoltarea schimbului de mărfuri, inclusiv pe plan internaţional, de apariţia economiei capitaliste.

În cadrul ştiinţei economice, economia politică^[1] s-a constituit şi s-a dezvoltat treptat ca ştiinţă economică fundamentală. În zilele noastre, alături de termenul economie politică, se mai utilizează şi termenul economie generală, economie teoretică etc.

În evoluţia ştiinţei economice se disting patru faze mai importante:

1. faza preştiinţifică - cu rădăcini în gândirea antică, a fost marcată de concepţia lui
   Aristotel şi Platon care, în studiile lor politice, au abordat şi problemele vieţii economice.
   Gândirea economică din Evul Mediu este legată de concepţia creştină a şcolasticilor despre
   existenţă şi etică (ex.: teoria preţului just, încriminarea ratei înalte a dobânzii - camăta). O
   contribuţie mare în această perioadă o are "mercantilismul" - teorie economică conform
   căreia, banii de aur şi argint obţinuţi prin comerţ, printr-o balanţă comercială activă cu
   exteriorul, constituie forma ideală a bogăţiei sociale.
2. faza constituirii propriu-zise a ştiinţei economice (1750 - 1870), a fost
   inaugurată de apariţia unui nou curent de gândire - cel fiziocrat - care a mutat analiza
   bogăţiei din sfera circulaţiei în cea a producţiei. Această nouă orientare viza mai întâi,
   agricultura ca singura ramură aducătoare de avuţie, iar apoi, sub influenţa şcolii clasice
   engleze şi industria. Principalul curent de gândire din această perioadă a fost şcoala clasică
   engleză, cu reprezentanţii: A. Smith, D. Ricardo şi J. St. Mill.
3. faza descoperirii şi elaborării principiilor teoretice fundamentale ale ştiinţei
   economice (1870 - 1930). Această perioadă a fost dominată de trei mari şcoli economice:
   Şcoala de la Viena, Şcoala de la Lausanne şi Şcoala de la Cambridge. Contribuţia Şcolii de
   la Viena - teoria marginalistă a valorii, teoria utilităţii marginale etc.; contribuţia Şcolii de
   la Lausanne - teoria echilibrului general; contribuţia şcolii de la Cambridge - teoria
   echilibrului parţial şi modelul echilibrului parţial.
4. faza contemporană de adâncire şi extindere a teoriei economice (anul 1930 -prezent). Această fază nu respinge contribuţiile marilor economişti din secolul trecut şi din cel actual şi dezvoltă şi completează ştiinţa economică cu elemente şi aspecte noi. Direcţiile cele mai importante de dezvoltare ale ştiinţei economice contemporane sunt:

-     trecerea de la analiza microeconomică la cea macroeconomică şi mondoeconomică, iniţiatorul noii concepţii fiind Keynes;

• concurenţa imperfectă (Joan Robinson);
• teoria efectului de dominare (Fr. Perroux);
• teoria creşterii economice (R. Harrod);
• optimul economic şi bunăstării;
• teoria cantitativă a banilor (I. Fischer, A.C. Pigou);
• teoria comerţului internaţional (B. Ohlin, P. Samuelson)etc.

Economia politică - ştiinţă economică teoretică

Privită sub aspectul domeniului specific de studiu, al funcţiilor ei teoretice şi aplicative, economia politică se caracterizează printr-o serie de elemente definitorii:

1. constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economică, o
   reflectare generalizată şi abstractizată a acestei realităţi şi nu o acumulare de fapte şi acte
   economice brute. Ea nu se confundă cu politica economică, deşi este suportul ştiinţific al
   acesteia. Dar, la rândul ei, politica economică constituie baza pentru generalizarea unor
   concluzii ce permit perfecţionarea economiei politice;
2. b. este o ştiinţă umanist-socială deoarece nu studiază procesele şi fenomenele
   economice în mod izolat, individual, ci în legătură nemijlocită cu producţia, circulaţia,
   repartiţia şi consumul bunurilor economice, precum şi acele raporturi sociale ce se
   manifestă între membrii societăţii, prin mijlocirea societăţii. De aici rezultă şi legăturile
   logice necesare ale economiei politice, cu alte ştiinţe umanist-sociale: politologia,
   sociologia, psihologia etc., fiecare având domenii specifice şi metode proprii de cercetare a
   realităţii economice;
3. este o ştiinţă social-economică - cercetează economia aşa cum se prezintă ea în
   lumea contemporană, prin prisma producerii bunurilor economice, a extinderii raţionalităţii
   economice asupra întregii vieţi sociale;
4. este o ştiinţă teoretică având ca sarcină de a elabora teorii, noţiuni, concepte, de a
   reliefa legităţile dintre procesele şi fenomenele economice, în cadrul unor sisteme naţionale
   ordonate, iar concluziile sale teoretice, sunt raportate permanent la realitatea economică,
   precum şi comparate cu realizările din celelalte ştiinţe;
5. este o ştiinţă economică sistemică, deoarece îşi conturează domeniul de studiu în
   unitatea sa, independent de unghiul de abordare al uneia sau alteia dintre problemele
   tratate. "Ştiinţa economică - arată Virgil Madgearu - priveşte viaţa economică ca un întreg,
   ca un tot";^[2]
6. oferă un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de teorii, de categorii economice sau
   noţiuni fundamentale, de concepte, legi economice, de metode şi tehnici de analiză, care
   servesc ca instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică.

În condiţiile actuale, există mai multe componente ale ştiinţei economice, toate alcătuind sistemul ştiinţelor economice:

-  ştiinţele economice fundamentale (economia politică sau teoria economică generală sau economia generală);

-  ştiinţele economice funcţionale (management, marketing, contabilitate, statistică

etc.);

• ştiinţe economice teoretico-aplicative (ştiinţele economice de ramură: industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism etc.); ştiinţa unităţilor economice (economia firmei);
• ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice (istoria economică, istoria gândirii economice);
• economia mondială (relaţii economice internaţionale, relaţii valutar-financiare internaţionale, economia comerţului mondial etc.);
• ştiinţe economice de graniţă (econometria, cibernetica economică, psihologia economică, sociologia economică, economia protecţiei mediului natural etc.).

Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se de la o perioadă la alta, pe măsura progresului cercetării ştiinţifice, a progresului uman.

Obiectul de studiu al economiei politice

Obiectul de studiu al economiei politice a fost şi rămâne în continuare o problemă disputată, opiniile fiind diferite, iar uneori chiar contradictorii. Iniţial, obiectul de studiu al economiei politice s-a identificat cu cel al ştiinţei economice însăşi. De asemenea, la început s-a limitat la producţia agricolă, apoi la producţie în ansamblul acesteia, iar ulterior, la repartiţie şi la consumul avuţiei.

Din numeroasele definiţii date economiei politice, amintim:

• economia politică este o disciplină ce studiază "administraţia patrimoniului cetăţii" (Antoine Montchreten);
• ştiinţă care studiază producţia, distribuţia şi consumul bogăţiei (economiştii clasici);

- ştiinţă a schimbului (J.P. Say);

• economia politică reprezintă tehnica alocării resurselor rare, prin folosirea alternativă a acestora (marginaliştii);
• ştiinţă care studiază comportamentul uman precum şi relaţia dintre finalităţi (obiective) şi resursele rare, în utilizări alternative (Lionel Robinsn);
• ştiinţa administrării resurselor rare dintr-o societate umană, studiind formele pe care le iau comportamentele umane şi conduitele sociale, în amenajarea oneroasă a lumii exterioare şi actele ce se propun de a reduce tensiunea care există, în dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate ale subiecţilor economici (L. Barre);
• ştiinţa care cercetează cum oamenii decid, folosind sau nu moneda, de a afecta resursele productive rare la producţia (în decursul timpului) de mărfuri şi servicii variate şi de a le distribui, în scopul consumului prezent şi viitor, între diferiţi indivizi şi colectivităţi ce constituie societatea (P. Samuelson);

- ştiinţă a relaţiilor de producţie şi a legilor economice în evoluţia lor istorică (K.

Marx);

- studiu al omenirii, în afacerile obişnuite ale vieţii (Marshall);

- ştiinţă socială. Ea nu studiază economia unui individ sau a unor indivizi trăind izolat, ci raporturile sociale care se nasc între oameni, cu prilejul activităţii lor economice. Obiectul ştiinţei economice este viaţa economică (V. Madgearu).

Principalele funcţii ale economiei politice sunt:

- cognitivă - de cunoaştere a realităţilor economice;

- instructiv-educativă, de formare şi educare a tinerilor în spiritul unei gândiri şi acţiuni economice constructive;

- normativă - bazată pe fundamentarea strategiilor şi politicilor economice.

1.3. Activitatea economică şi sistemul economic. Nivelurile economice

Economia sau activitatea economică presupune un ansamblu de activităţi umane în procesul reproducţiei sociale, care implică relaţii reciproce între oameni în raporturile lor cu natura, precum şi mecanisme ce pun în mişcare şi reglare aceste activităţi.

Noţiunea de activitate economică este sinonimă cu cea de economie, realitate economică, viaţă economică. Principiul esenţial al activităţii economice constă în asigurarea existenţei sociale, satisfacerea trebuinţelor umane nelimitate prin atragerea, combinarea, substituirea şi folosirea efectivă şi raţională a factorilor de producţie, a resurselor relativ rare şi limitate.

Oamenii participă la activitatea economică numai prin şi în intermediul instituţiilor sociale existente şi la care se raportează creativ. Dealungul timpului, activitatea economică a cunoscut un amplu proces de diversificare, specializare şi integrare. Ca urmare, anumite funcţii ale economiei s-au automatizat, devenind sfere distincte: producţia, circulaţia repartiţia consumul.

Sub incidenţa diviziunii sociale a muncii, activitatea economică contemporană (economia contemporană) se structurează pe plan vertical şi pe plan orizontal.

Structura economică este o variantă concretă a legăturilor, conexiunilor dintre diferite componente ale economiei: sistemul ramurilor economice şi ale sectoarelor (structura pe ramuri şi pe sectoare), sistemul industriilor (structura producţiei industriale), sistemul agriculturii (structura producţiei agricole), sistemul serviciilor (structura serviciilor), sistemul teritorial al economiei naţionale şi al economiei mondiale, sistemul financiar-bancar-valutar, sistemul schimburilor de producţie (comerţul intern şi extern), sistemul formelor de proprietate (structura formelor de proprietate) etc. De asemenea, în economie se poate vorbii de structuri orizontale: ramuri, subramuri, sectoare, profil teritorial etc. şi de structuri verticale: microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie, mondoeconomie.

Microeconomia reprezintă un ansamblu de relaţii de legături cauzale şi funcţionale, procese şi contradicţii economice, ce se formează la nivelul agenţilor economici de bază şi al verigilor administrativ-teritoriale de bază (comună, oraş etc.). Între acestea, în funcţie de specificul lor economic, tehnic, organizatoric şi juridic, se desfăşoară o multitudine de relaţii şi fluxuri economice, pe linia aprovizionării, desfacerii, prestărilor de servicii tehnice, ştiinţifice, manageriale etc.

Microeconomia studiază motivaţiile şi activităţile menajelor şi al întreprinderilor individuale, atunci când acestea se angajează în procesul de cumpărare şi vânzare, precum şi în consecinţele acţiunilor asupra tipurilor de bunuri şi servicii pe care le produce economia. Microeconomia cuprinde, în general, două nivele de organizare: nivelul A -submicroeconomia, care cuprinde activitatea din interiorul unei microcolectivităţi economice (formaţii de lucru, ateliere, secţii etc.), cu specificul lor de organizare, realizarea producţiei, salarizare şi desfacere etc. şi nivelul B de bază, care se referă la activitatea economică a individului cu toate trăsăturile sale (munca lui, productivitatea

etc.).

Mezoeconomia - este o activitate care se situează între nivelul microeconomic şi cel macroeconomic, cu rol de conexiune între aceste două niveluri şi se manifestă în interiorul unor ramuri şi subramuri, sau între filialele aparţinând aceleiaşi corporaţii.

Macroeconomia - reprezintă ansamblul de relaţii, categorii, fenomene şi procese ce caracterizează funcţionarea de ansamblu a unei economii naţionale. Ea reflectă legităţile, confruntarea, interdependenţele şi tendinţele fenomenelor şi proceselor economice, la nivelul organismului economic naţional.

Economia naţională sau macroeconomia, constă în sistemul activităţilor economico-sociale, istoriceşte constituit, care exprimă conţinutul şi sensul economiei, din punct de vedere al intereselor naţional statale. Macroeconomia constituie cadrul optim de utilizare al resurselor economice, în vederea satisfacerii cât mai bine a nevoilor oamenilor. Macroeconomia se ocupă cu studiul structurii, funcţionalităţii şi comportamentului de ansamblu al sistemului economiei naţionale, în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total de bunuri şi servicii şi a tuturor variabilelor care îl influenţează.

Mondoeconomia - (economia mondială) - reprezintă ansamblul economiilor naţionale şi a relaţiilor economice dintre ele. În cadrul mondoeconomiei acţionează statele, ca participante la viaţa economică, întreprinderile şi organizaţiile cu activitate în mai multe ţări, precum şi diferitele instituţii şi organisme economice internaţionale.

Şistemul economic - existenţa vieţii economice presupune, inevitabil, existenţa sistemului economic. În sensul cel mai larg, prin sistem economic se înţelege totalitatea elementelor dintr-o economie, aflate în interacţiune, fiecare element formând o entitate distinctă. Mai poate fi definit ca ansamblul complex de elemente intercondiţionate, reacţionând între ele şi cu mediul înconjurător, în scopul realizării unui obiectiv comun în cadrul economiei. Principalele sisteme economice cunoscute în evoluţia societăţii umane, sunt: sistemul de piaţă; sistemul tradiţionale; sistemul de comandă şi sistemul mixt, sau: economia naturală, economia de schimb, economia de comandă şi economia mixtă. În teoria economică, sistemul economic este abordat în mod diferit: sistem de relaţii economice, model de referinţă, mod de organizare, conducere şi funcţionare a unei economii, sistem de gândire, doctrină economică care se află la baza politici economice.

În concepţia economistului francez R. Barre, sistemul economic este un ansamblu format din trei componenţi, care arată: scopurile activităţii economice şi mobilurile dominante ale agenţilor economici, tehnicile - adică procedeele de transformare a resurselor în bunuri şi servicii. După W. Eucken, elementele sistemului economic se împart în trei categorii: conducerea (centrală, locală etc.), piaţa cu fenomenele ei, convenţiile monetare (banii, creditul etc.).

Structura unui sistem este constituită din:

- elementele sistemului (sferele reproducţiei, sectoarele economice etc.);

- nivelul de dispunere al elementelor ce se referă la timp (trecut, prezent şi viitor), spaţiul (micro, macro şi mondoeconomic);

- domeniul sau cadrul de desfăşurare (economic, politic, tehnic, social etc.); Finalitatea sistemului economic este subordonată satisfacerii trebuinţelor (nevoilor)

membrilor societăţii.

^[1] Termenul de economie politică a apărut cu mult înaintea constituirii ştiinţei economice. Cel care l-a consacrat a fost francezul Antoine de Montchrestien, în anul 1615, în lucrarea Traite

Madgearu V., Curs de economie politică, Ed. Ramuri, Craiova, 1944, pag. 8