Stocurile apar datorită neconcordanţei dintre graficul vânzărilor şi producţiei. De regulă vânzarea se realizează în raport cu cererea,  iar procesul de producere depinde de capacităţile de producere existente. Decizia privind stocul optim se stabileşte în funcţie de costurile suportate de întreprindere referitoare la stocuri. Sunt trei costuri majore :

1. Costuri de deţinere a stocurilor de regulă cresc o dată cu creşterea stocurilor şi constau din costul capitalului blocat, costuri de depozitare, costuri cu paza, asigurarea, pierderi pe timpul depozitării. CTD = C*P*A, unde

CTD – cost total de deţinere

C- procentul costurilor de deţinere de la valoarea stocului mediu

P- preţul de achiziţie a materialelor din stoc

A – mărimea medie a stocului deţinut

2. Costuri de comandă sunt fixe pentru fiecare comandă, însă cresc o dată cu creşterea numărului de comenzi sau altfel cu reducerea stocului. Aceste costuri contau din costurile de plasare-primire a unei comenzi, convorbirile telefonice, organizarea procesului de primire, depozitare, etc. CTC = F*N, unde

CTC - cost total de comandă

F – costurile fice pentru o comandă

N – numărul de comenzi pe an

3. Costurile legate de lipsa stocurilor, pierderile datorate stopării procesului de producţie, pierderii clienţilor. De regulă aceste cheltuieli se minimizează prin introducerea stocului de siguranţă.

Costul total al stocului  CTD+CTC

Mărimea optimă a stocului: stocul optim - cheltuielile minime se determină

EOQ = √2*F*S/(C*P), unde S necesarul anual de unităţi de stoc

Firmele utilizează  si alte sisteme de control al stocurilor ca de exemplu Metoda liniei roşii, metode celor două recipientre, metode ABC şi metode de management al stocurilor ca EDI sau JIT (fara stoc, just in time).

3. Gestiunea Creanţelor

Politica de gestiune a creanţelor (politica de credit) are sarcina de a stabili comportamentul întreprinderii privind acordarea creditului comercial clienţilor. Aceasta politica poate varia de la una foarte relaxata (acordarea acestui credit tuturor clienţilor) pina la una restrictiva (acordarea creditului comercial nimănui). Avantajele politicii relaxate va fi creşterea vinazărilor companiei, insa apare pericolul imposibilitatii colectarii unor datorii de la unii clienţi. Avantajele politicii restrictive constau in colectarea banilor in momentul vinzarii insa vinzarile companiei vor fi mult mai mici decit cele posibile.

Principalele componente ale politicii de credit sunt:

1. Perioada de credit- perioada de timp pentru care se acorda credit comercial. Pentru unele produse se acorda perioade scurte, pentru altele mai lungi. Exista o legatura intre prisabilitatea si durabilitatea produselor si perioada de credit.
2. Reducerile utilizate – discounturi si rabaturi pentru a convinge clientul sa plateasca mai repede
3. Accesibilitatea creditului – se refera la selectarea doar a clientilor adecvati pentru a primi creditul.
4. Formalizarea raporturilor de credit- contracte, facturi
5. Politica si duritatea aplicata in cazul colectării datoriilor

Indicatorii folosiţi pentru caracterizarea eficienţei politicii de gestiune a creanţelor:

1. Perioada medie de colectare a creanţelor: Valoarea medie anuală a crenţelor *365 zile/ Vânzări nete
2. Structura creanţelor pe vîrste, adică de exemplu 10% au mai puţin de 30 zile, 40% - 30-60 zile, 20% - 60-90 zile, 10% - peste 90 zile, 20% - expirate)
3. Cota creanţelor dubioase Creanţe dubioase / Total creanţe