Stabilizarea financiară la întreprinderea care se află în situaţie de criză se face concomitent după următoarele trei etape:· Înlăturarea incapacităţii imediate de plată· Restabilirea stabilităţii financiare;· Asigurarea echilibrului financiar pe o perioadă îndelungată.Înlăturarea incapacităţii de plată poate şi trebuie să fie înfăptuită cu măsuri diferite, de cele cu care se gestionează întreprinderea în situaţii sănătoase. Gestiunea crizei permite orice pierderi şi cheltuieli (în acelaşi rând şi viitoare), cu preţul cărora se poate obţine restabilirea capacităţii de plată a întreprinderii în prezent. Soluţionarea crizei poate consta în majorarea intrărilor de mijloace băneşti prin maximizarea veniturilor sau în micşorarea ieşirilor de mijloace băneşti prin minimizarea cheltuielilor.Majorarea fluxului de mijloace băneşti este bazată pe transformarea activelor întreprinderii în lichidităţi. Aceasta necesită o atitudine serioasă şi imediată din partea conducerii, care uneori prin abordarea sa şochează conducerea întreprinderii, din motiv ca aceasta duce la pierderi neînsemnate. Este de menţionat că în orice caz întreprinderea va suporta pierderi, dar totuşi riscul la care se merge poate fi recuperat în viitor.Comercializarea depunerilor de capital(financiare) pe termen scurt – cel mai simplu pas pentru mobilizarea mijloacelor băneşti. De regulă, la întreprinderile trecute prin criză el deja a fost făcut. Aici poate apărea o mică problemă, când este nevoie de mijloace băneşti în condiţii urgente la vânzarea hârtiilor de valoare pe piaţă, este incert faptul ca ele vor fi vândute la preţ dorit, ele vor merge la acel preţ, la care vor fi gata să le cumpere cumpărătorii.Comercializarea datoriilor debitoare (creanţelor) la fel este evidentă şi se înfăptuieşte în prezent de multe întreprinderi. Specificul acestei măsuri constă în aceia că reducerile (discont) pot fi cu mult mai mari decât poate aştepta conducerea aflată în criză. În unele cazuri contul de decontare poate alcătui nu cu mult mai puţin de 100%, din cauza urgentării în care ele trebuie să fie vândute în orice caz ca şi la vânzare investiţiilor pe termen scurt.Comercializarea stocurilor de producţie finită este mai dificilă, din cauză că, în primul rând, presupune vânzarea producţiei cu pierderi, în al doilea rând complică relaţia cu organele fiscale. Dar cum s-a mai menţionat, aici e mult mai important obţinerea mijloacelor băneşti, dar problemele cu achitarea impozitelor se vor acoperi odată cu micşorarea viitoarelor aprovizionări posibile.Comercializarea stocurilor de materiale în surplus. Existenţa materialelor A este considerată surplus de stoc, dacă materialele B ajung doar pe o săptămână, dar bani pentru procurarea lor nu sunt. De aceia pentru asigurarea producţiei este necesar de realizat o parte din rezervele materialelor A, chiar şi la un preţ mai mic decât cel la procurare, indiferent de faptul că mai târziu va apărea iarăşi nevoia de a-l procura, probabil la un preţ mult mai mare. Aceasta este iarăşi o soluţie de manevrare cu mijloacele băneşti din trecut sau viitor.Vînzarea investiţiilor financiare (retragerea) poate fi privită ca oprirea finanţării proiectelor de investiţii cu vinderea obiectelor, construcţiilor ne finisate şi aparatajului ne instalat, sau ca lichidarea participării la alte întreprinderi (vânzarea cotei părţi). Retragerea investiţiilor se ia în baza analizării termenelor şi volumelor rambursării mijloacelor investite.Vînzarea (activităţilor de producţie) industriilor nerentabile şi unităţilor ce nu fac parte din sfera de producţie este cea mai complicată, şi necesită o abordare mai deosebită. Partea unităţilor de producţie nerentabile de regulă, intră în sistemul tehnologic de bază al întreprinderii. Aceasta poate fi efectuată în urma unei analize detaliate, pentru a observa care din activităţi necesită să fie oprită, şi se realizează doar în limitele procesului de restructurare.Pentru minimizarea riscului în urma efectuării acestui pas (comercializarea activităţilor de producţie nerentabile şi unităţilor ce nu fac parte din sfera de producţie), este necesar de respectat următoarele consecutivităţi:În primul rând comercializării pot fi supuse unităţile ce nu participă nemijlocit la ciclul de producţie şi producţia de ajutorare, adică au un caracter secundar, care folosesc utilaje tehnice universale (de ex. cele ce ţin de reparare-construcţie, sau reparare-producere). Funcţiile lor trec pe seama antreprenorilor interni.În al doilea rând se scot din ciclu de producţie unităţile cu-n rol secundar, care nu participă direct la producţia de bază cu utilaje unice (secţii de pregătirea producţiei). Lipsa acestor industrii se înlocuieşte din contul procurării serviciilor respective, şi poate fi restabilită în viitor prin recuperarea ei în caz de necesitate ajustată.În al treilea rând se lichidează unităţile nerentabile participante la ciclul de producţie de bază, care se află doar la începutul ciclului tehnologic, funcţia lor trece pe seama furnizorilor interni. În unele cazuri unităţile de pe locul doi pot fi schimbate cu cele de pe locul trei în scopuri obiective.În al patrulea (şi ultimul) rând se renunţă la industriile nerentabile, ce se află în ultima stadie a ciclului tehnologic. Această măsura este mai mult binevenită la întreprinderile ce deţin nu numai una dar mai multe lanţuri tehnologice, şi la fel pentru întreprinderile, la care semifabricatele au o valoare comercială aparte. Cu atât mai mult dacă aceste semifabricate sunt mult mai rentabile, decât producţia finală.Luarea acestor măsuri când întreprinderea se află în situaţii dure de criză sunt întotdeauna nedorite şi sunt binevenite doar în cazuri excepţionale.2. Restabilirea stabilităţii financiare. Constituie diminuarea radicală şi cât mai rapidă a cheltuielilor neeficiente. Incapacitatea de plată a întreprinderii poate fi înlăturată în termene scurte din contul efectuării vânzărilor activelor de prisos, însă motivele ce cauzează incapacitatea de plată, pot rămâne neschimbate, dacă nu va fi restabilită până la un nivel ne ameninţător stabilitatea financiară a întreprinderii. Aceasta va permite înlăturarea pericolului de faliment pe perioade relativ mai mari de timp.Oprirea activităţilor (stoparea producţiilor) nerentabile este primul pas care este necesar de făcut. Dacă industria cu producţie nerentabilă nu este posibil de vândut, ea trebuie să fie închisă, pentru ca să excludem imediat pierderile viitoare. Excepţie pot face industriile, oprirea căror va stimula încetarea întreprinderii totalmente.Scoaterea din componenţa întreprinderii industriilor ce cauzează pierderi este încă o soluţie de omitere a cheltuielilor neproductive de unităţi, care până la moment nu s-a reuşit de vândut. Orice finanţare viitoare a unităţilor scoase din funcţiune este exclusă, ceea ce stimulează iniţiativa personalului întreprinzătorilor dinainte.Perfecţionarea organizării muncii şi optimizarea numărului angajaţilor la întreprindere. În situaţia când criza nu este predominantă la majoritatea întreprinderilor se urmăreşte un surplus de personal, şi în perioada de criză reducerea personalului devine o necesitate primordială, dar aceasta nu este simplu de efectuat.Micşorarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare în practică este posibilă doar prin restructurarea datoriilor de plată, ce depind de bunul simţ al creditorilor întreprinderii. Restructurarea datoriilor nu este nemijlocit un instrument specific de gestiune a crizei , aşa cum se mai poate aplica şi în situaţii relativ favorabile a întreprinderii debitoare.Răscumpărarea obligaţiunilor datorate cu reduceri – una din cele mai favorabile măsuri. Situaţia de criză a întreprinderii-debitoare subapreciază datoriile ei, de aceia şi apare posibilitatea de a le răscumpăra cu o reducere ne însemnată. Aceste hotărâri pot fi luate în urma anumitor condiţii:Se răscumpără numai acele datorii, care determină nemijlocit necesarul de finanţare a ciclului de exploatare;Suma, care poate fi utilizată pentru răscumpărarea datoriilor depinde de nivelul necesarului de finanţare a ciclului de producţie;Preţul admis pentru răscumpărarea datoriilor este condiţionat de reducerile proprii ale întreprinderii şi răscumpărarea datoriilor trebuie privită ca un proiect de investiţii. Convertirea datoriilor în capitalul social. Poate fi efectuată atât pe calea desfacerii fondului statutar, cât şi prin cedarea proprietarilor întreprinderii cotei părţi a lor (pachetului de acţiuni). Luarea acestor decizii se hotărăsc la tratativele cu creditorii.Contractele forward la livrarea producţiei întreprinderii la un preţ fixat pot deveni încă o metodă de restructurare a datoriilor. Dacă creditorul este cointeresat în producţia dată, îi putem propune să deconteze datoria întreprinderii faţă de el sub formă de avans la livrarea pe termen lung a acesteia. Pe lângă aceasta preţul de contractare nu trebuie să fie mai mică decât costul de producţie prognozat.3. Asigurarea echilibrului financiar pe o perioadă îndelungată.În urma trecerii celor două etape de combatere a crizei, care în caz de s-au efectuat, ne rămâne ultima, şi din punctul meu de vedere cea mai complicată, care şi este scopul principal şi final în gestiunea crizei – reabilitarea întreprinderii. Această etapă nu este aşa de uşor de efectuat, chiar dacă şi aducem întreprinderea într-o stare normală, este foarte greu de a o menţine în această stare. Problemele de bază sunt:Ridicarea avantajelor de concurenţă ale producţiei;Majorarea componentelor băneşti în decontări;Majorarea circulaţiei activelor.Aici în primul rând trebuie de acordat o atenţie deosebită marketingului. Cum se ştie, marketingul este unul din locurile slabe ale întreprinderilor noastre şi gestionarii crizei trebuie să întreprindă măsuri eficiente de marketing, altfel întreprinderea nu va supravieţui. Sensul marketingului în gestiunea crizei este activitatea, care transformă necesităţile cumpărătorului în venituri la întreprindere.