Din trăsăturile economiei de schimb contemporane, piaţa are istoria cea mai îndelungată. Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, ca punte istorică de legătură între producători şi consumatori.
În genere, piaţa este locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de schimb, iar a doua exprimând nevoile umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite şi convenabile lor.
Piaţa integrează într-un tot actele de vânzare şi cumpărare, împreună cu fenomenele legate de manifestarea obiectului cererii şi ofertei, toate acestea în legătură cu spaţiul şi timpul unde/în care se desfăşoară.
Privită ca un mecanism complex ce cuprinde cererea, oferta, concurenţa şi preţurile, piaţa determină în măsură însemnată deciziile şi comportamentul agenţilor economici. Odată cu modernizarea şi diversificarea modalităţilor de încheiere a tranzacţiilor, pieţele au încetat de a mai fi locuri, sunt libere de caracteristica geografică şi au devenit reţele complexe ce cuprind vânzători şi cumpărători din întreaga lume. Nu mai este necesară (obligatorie) întâlnirea fizică a ofertantului cu clientul, ci a cererii cu oferta, prin intermediul ordinelor scrise, telexurilor, telefax-urilor, internet- ului etc.
Analiza teoretică a pieţei îşi propune să reliefeze modul în care bunurile şi valorile intră pe piaţă, cum părăsesc piaţa, care sunt modalităţile de întâlnire a „centrilor distincţi" de decizie, care este mecanismul de determinare a preţului etc. Aceasta nu se poate face fără cunoaşterea obiectului schimbului şi a subiecţilor ce apar în relaţiile de vânzare-cumpărare.
Obiectul schimbului pe piaţă este reprezentat de bunul economic, bun perfect apt să satisfacă o nevoie umană; el nu există sau nu este rar în mediul natural, obţinerea şi multiplicarea sa necesitând efort din partea omului. Bunurile economice sunt în acelaşi timp entităţi identificabile supuse măsurării fizice şi, în acelaşi timp au şi o determinare economică circumscrisă la factori de satisfacţie şi de producţie, care intră în circuitul marfar, sau cel puţin capătă expresie monetară.
Aşa cum se ştie, funcţiile generale ale oricărei pieţe sunt multiple, dar sintetizate, cele mai importante ar fi:
- verifică, în ultimă instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura şi calitatea bunurilor oferite (produse) cu: masa componentele şi calitatea celor cerute, respectiv necesare;
- oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici.
Pentru ca piaţa să poată îndeplinii funcţiile care îi sunt asociate, se impun a fi asigurate o serie de premise:
- autonomia de decizie a agenţilor economici în ceea ce priveşte dreptul de a dispune de alocarea şi utilizarea factorilor de producţie în organizarea şi conducerea activităţii şi modul de valorificare al rezultatelor, astfel încât aceştia, urmărind propriile interese, să se afle în „armonie" cu „interesele societăţii". Garanţia autonomiei agenţilor economici este proprietatea privată, care generează iniţiativa neîngrădită şi mecanismul concurenţei;
- pârghiile economice ale pieţei - preţurile, salariile, dobânda - să reflecte fidel schimbările din economie, iar funcţionarea lor să permită transformarea pieţei în regulatorul principal al activităţii economice;
- statul realizează reglementare indirectă a economiei, prin intermediul pârghiilor economice. Se cunoaşte faptul că, în concepţia neoclasică, rolul statului este de a reglementa desfăşurarea vieţii economice. În societăţile moderne, statul este principalul mijloc prin care sunt definite şi aplicate normele de funcţionare a pieţei, regulile privind concurenţa, în conformitate cu ţelurile de ansamblu ale ţării.
Apreciem că încadrarea unui segment într-un anumit tip de piaţă depinde de criteriul luat în considerare: extinderea, obiectul tranzacţiei, rezultatele etc.
Principalele criterii de clasificare a pieţelor şi formele de piaţă, după fiecare criteriu, sunt, în mare, cele ce urmează:
- După natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiilor: piaţa
satisfactorilor (bunuri corporale de folosinţă zilnică, bunuri de folosinţă îndelungată,
servicii de consum personal); piaţa prodfactorilor (piaţa muncii, piaţa resurselor naturale,
piaţa pământului, piaţa capitalului, piaţa informaţiei, piaţa serviciilor manageriale, de
marketing, tehnice etc.). În cadrul pieţei prodfactorilor, piaţa muncii, de exemplu, nu este
nici ea unică; sunt atâtea pieţe, câte domenii profesionale, specializări şi grade diferite de
pregătire există. - După natura rezultatelor efective - piaţa în ansamblul său, se prezintă în două
ipostaze strâns legate între ele: piaţa reală şi piaţa fictivă. Prima (piaţa reală) exprimă
cererea şi oferta de bunuri de consum şi de factori de producţie, care se prezintă ca
rezultate efective ale activităţii economice şi ca identităţi identificabile care satisfac direct
sau indirect nevoi de consum personal sau productiv. Piaţa fictivă exprimă cererea şi oferta
de titluri de proprietate asupra acestor bunuri, de semne băneşti ale bunurilor corporale
(bursa). - După forma obiectelor schimbate: omogene şi eterogene, uniforme şi
diversificate. - După cadrul (locul) desfăşurării relaţiilor de schimb, se disting: pieţe locale,
regionale, naţionale, internaţionale, piaţa mondială (unică şi inseparabilă). - După timpul în care se transferă obiectul tranzacţionat către cumpărător
(factorul timp), avem: pieţe la vedere, pieţe disponibile să livreze produsul (imediat sau în
maxim 48 de ore), pieţe la termen. - În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun, a unei categorii de
bunuri: piaţa vânzătorului (absorbţia), piaţa cumpărătorului (presiunea). - După gradul de cunoaştere a mediului economic de către subiecţii pieţei: piaţă
transparentă (toţi participanţii pot cunoaşte şi cunosc efectiv factorii pieţei), piaţă
caracterizată prin opacitate (agenţii economici sunt prost informaţi despre mecanismul ei). - După criteriul modului de acces, se disting pieţe cu acces liber, în care oricine
poate fi ofertant sau purtător al cererii şi pieţe cu acces reglementat pentru unul sau ambii
participanţi la tranzacţia de schimb. - În raport cu respectarea legislaţiei: piaţă cu cerere loială şi cu cerere neloială.
Pe baza numărului de participanţi la tranzacţii se pot determina anumite tipuri de piaţă, după cum urmează:
- Atunci când oferta şi cererea sunt caracterizate printr-un număr mare
(poliofertanţi şi policumpărători) suntem în prezenţa tipului de piaţă considerat de
economişti clasici drept piaţă perfectă. - Tipul opus de piaţă caracterizat prin existenţa unui singur ofertant şi o mulţime
de cumpărători este piaţa monopolistă. Acest tip de piaţă desemnează o realitate diversă: în
primul rând există un monopol determinat în mod natural, rezultat din deţinerea în
exclusivitate sau cvasiexclusivitate a unor factori de producţie naturali cu calităţi deosebite: terenuri cu resurse hidroenergetice, minerale deosebite, terenuri agricole de mare fertilitate sau aflate în zone naturale unice, terenuri de construcţie în perimetre căutate etc. La acestea (în categoria monopolurilor naturale) se mai adaugă acele domenii în care nici economic şi nici tehnologic nu este posibilă existenţa mai multor întreprinderi concurente: reţele de distribuţie a energiei electrice, termice, gaze naturale, căi ferate etc. Multiplicarea acestor reţele, pentru a crea o piaţă concurenţială, nu ar fi justificată economic.
Poate exista, de asemenea, un monopol instituit juridic de către autoritatea statală, asupra activităţii economice sau de altă natură şi care poate fi exercitat prin organizarea şi funcţionarea unor întreprinderi sau instituţii publice specifice (materiale radioactive, substanţe farmaceutice, tutun, alcool, producţia banilor, a timbrelor etc.).
Ca expresie a concentrării producţie şi a capitalului, există monopolul economic, cu referire la marea unitate economică sau grupul de unităţi care, prin poziţiile deţinute, reuşeşte să îşi impună condiţiile (în ceea ce priveşte tarifele, creditele, dobânzile etc.), determinând, într-o măsură considerabilă, termenii concurenţei.
Există, de asemenea şi monopolul tehnologic, generat de proprietatea asupra unui patent de inovaţie, ceea ce conferă deţinătorului un drept exclusiv pe o anumită perioadă de timp.
Odată cu diversificarea metodelor de marketing, în ultimele decenii este posibil ca pe piaţă să se manifeste şi un monopol psihologic subiectiv. Astfel, o poziţie monopolistă poate fi creată prin publicitatea făcută unei mărci pentru a-şi afirma superioritatea.
- Tipul de piaţă monopsonică - când există un singur cumpărător şi o mulţime de
ofertanţi. Un exemplu ar fi următorul: tehnica militară se produce de către mai multe firme,
dar cumpărătorul este numai statul, pentru nevoile armatei. - Tipul de piaţă monopol bilateral presupune existenţa unui singur cumpărător şi a
unui singur vânzător. Se poate întâmpla ca unul dintre participanţii la schimb să fie mai
puternic şi să determine pe celălalt să îi accepte condiţiile. Piaţa va fi atunci de tipul unui
monopol absolut sau a unui monopson, avantajul trecând de la unul la altul, în funcţie de
conjunctura economică. - Tipul de piaţă oligopolistă - caracterizată prin câţiva ofertanţi, în condiţiile în
care există o mulţime de cumpărători. Oligopolul poate fi:
- oligopol perfect coordonat - apare în mod explicit şi complet prin înţelegeri între firme, la nivel naţional sau internaţional, ceea ce conduce la mai multe tipuri de pieţe oligopoliste, dintre care cele mai cunoscute sunt: sindicatul şi cartelul;
- oligopolul parţial coordonat - apare prin prezentarea unei firme conducătoare (leader) care deţine poziţia sa, atât prin puterea şi organizarea de care dispune, cât şi prin eficacitatea sistemului său informaţional;
- oligopolurile competitive - angajate într-o concurenţă continuă, atât prin jocul preţului, cât şi prin schimbări de caracteristice ale produsului; în funcţie de numărul de ofertanţi, oligopolul îmbracă diferite forme concrete, dintre care cele mai cunoscute sunt duopolul şi tripolul. Duopolul este regimul de piaţă caracterizat prin existenţa a doi ofertanţi (care produc acelaşi produs) şi o mulţime de cumpărători. Problema care se pune este cea a împărţirii pieţei între cei doi ofertanţi. Soluţia depinde de relaţiile ce se stabilesc între ei. Tripolul este situaţia de piaţă în care există trei ofertanţi şi o mulţime de cumpărători. De regulă, în acest caz se formează o alianţă între cei doi ofertanţi împotriva celui de al treilea.
Pe piaţa românească în curs de formare, nu sunt cunoscute, în prezent, toate aceste forme de concurenţă, mai ales la nivelul existent în ţările avansate economic. Formele de monopol aparţin, în general, statului şi ele vor fi înlăturate odată cu încheierea privatizării şi deschiderea pieţei în favoarea unor competitori externi.