Pin It

Proprietatea reprezintă o relaţie între oameni, un contract social cu privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură, existente în societate, sau obţinute prin activitate economică. Proprietatea exprimă relaţii guvernate de norme sociale, istoriceşte determinate, specifice diferitelor perioade istorice. Pentru caracterizarea proprietăţii, sunt importante: realităţile sociale efective, manifestarea concretă a personalităţii umane în faptul social, indiferent de cauzele care le asigură existenţa, tradiţiile, raportările informale, mecanismele coercitive etc.

Ca raport social-economic real, proprietatea se caracterizează prin:

- reprezintă o apropiere, o însuşire a unui bun fizic, sau a unuia incorporal;

- subiectul, titularul, exercită atributele sale prin putere proprie, el supunându-se doar legilor adoptate democratic;

- el îşi realizează atributele în interesul său;

- proprietatea poate face acest lucru în măsura în care proprietarul îi transmite atributele respective în mode expres; acesta urmează să îşi exercite mandatul conform cu voinţa proprietarului.

Cu intrarea în lumea modernă şi contemporană, cu îmbogăţirea obiectului proprietăţii, s-a îmbogăţit şi structura raportului de proprietate. Odată cu atributul de utilizare, s-a individualizat şi cel de posesiune; dreptul de dispoziţie poate fi exercitat în limitele legii. Datorită rolului tot mai însemnat al conducerii unităţilor economice, al revoluţiei manageriale, s-a conturat distinct, apropierea ca aspect al conducerii, adică al administrării, gestionării şi gospodăririi practice a obiectului proprietăţii. Ca urmare, structura internă a raportului economic actual de proprietate cuprinde:

- apropierea ca posesiune;

  • utilizarea obiectului;
  • dreptul de gospodărire administrare şi gestiune;
  • dreptul de culegere al fructelor (uzufruct);
  • dreptul de dispoziţie asupra obiectului proprietăţii.

Toate acestea există în condiţiile respectării legii. Înstrăinarea totalităţii atributelor proprietăţii, generează relaţii economice de vânzare/cumpărare, de moştenire, de donaţie. Înstrăinarea separată a anumitor atribute ale proprietăţii, stă la baza altor relaţii economice: închiriere, arendare, concesionare, locaţie de gestiune etc.

Proprietatea cuprinde două elemente: obiectul proprietăţii şi subiectul proprietăţii. Obiectul proprietăţii - se referă la bunurile existente sau create.

Subiectul proprietăţii - vizează indivizii, sociogrupurile şi organizaţiile economice (naţionale sau internaţionale).

Raporturile sociale de proprietate - complexe, diverse şi dinamice - se caracterizează printr-o multitudine de forme de existenţă:

- proprietatea privată - care poate fi: individuală şi asociativă, formă de proprietate ce deţine rol preponderent în economiile de piaţă dezvoltate;

- proprietatea publică (de stat) prezentă în proporţii diferite de la o ţară la alta;

-   proprietatea mixtă (privată şi publică) în care proprietatea privată este preponderentă sau minoritară, în raport cu cea publică şi care există în toate ţările lumii .

Proprietatea privată - forma principală de proprietate în economia de piaţă -reprezintă:

  • sursa libertăţii individului şi în primul rând a libertăţii economice;
  • sursa eficienţei, pentru că permite concurenţa, generează riscul în activitatea economică, mijloc de distribuire al puterii, proprietatea reprezentând cea mai perfectă garantare a proprietăţii. Când proprietatea ajunge sub control unic, libertatea se transformă în sclavie.

În prezent tinde să se extindă proprietatea mixtă multinaţională. Multiplele forme de proprietate apărute în concordanţă cu cerinţele legilor obiective, sunt compatibile. Criteriul esenţial al compatibilităţii, cât şi al modificării raporturilor dintre ele, constă în creşterea eficienţei economice, în modernizarea aparatului productiv al societăţii. De asemenea, pe măsura dezvoltării factorilor de producţie, a trecerii de la o epocă la alta, se poate observa complexitatea crescândă a sistemului proprietăţii, în sensul diversificării formelor de proprietate şi mai ales în cel al multitudinii căilor de manifestare a indivizilor ca proprietari.

Oricare ar fi formele de proprietate, esenţial este să se dezvolte proprietatea individuală provenită din muncă - singura compatibilă cu manifestarea deplină a personalităţii umane, în sensul ca indivizii să-şi însuşească şi să dispună liber de rezultatele muncii lor. În cadrul proprietăţii, mai ales în cazul agriculturii, un rol important revine proprietăţii funciare - modalitate de deţinere a terenurilor de orice fel, indiferent de destinaţia şi de domeniul (public privat) din care face parte fondul funciar al ţării.

În evoluţia sa, proprietatea funciară a cunoscut mai multe forme:

  • proprietate funciară comună sau obştească - care aparţinea obştiilor săteşti, ce foloseau în comun anumite terenuri;
  • proprietate funciară particulară, privată, care poate fi:
  • privat-individuală - în care titularii dreptului de proprietate sunt persoane fizice sau juridice, care exploatează independent pământul, cu forţe proprii (ferme familiale) sau cu o forţă de muncă salariată;
  • privat-asociativa- rezultată din asocierea mai multor proprietari, care îşi unesc capitalurile în vederea valorificării terenurilor ce le aparţin;

- privat-cooperatistă - care ia naştere prin unirea eforturilor mai multor producători agricoli, pentru a exploata în comun pământul pe care îl au, rezultatele împărţindu-se după terenul adus în cooperativă, aportul de capital şi munca depusă. Ele se por organiza şi pentru activităţile aflate în amonte de agricultură (aprovizionarea cu factori de producţie), precum şi în aval de agricultură (prelucrare, comercializare etc.);

- proprietatea funciară de stat şi publică, care poate fi:

  • proprietate funciară de stat - reprezentată de unităţile agricole care aparţin administraţiei centrale sau celei locale;
  • proprietate funciară publică - se extinde asupra unor terenuri care fac parte din domeniul public, având importanţă naţională deosebită (rezervaţii, parcuri naţionale, platforme maritime, continentale etc.).

În ţara noastră, dezvoltarea proprietăţii private reprezintă componenţa principală a reformei economice, în procesul tranziţiei la economia de piaţă şi se realizează prin:

  • restabilirea dreptului de proprietate privată în agricultură, prin restituire;
  • vânzarea locuinţelor din fondul locativ de stat, construite din fondul statului;
  • înfiinţarea de întreprinderi private;

- promovarea investiţiilor străine în România şi asocierea societăţilor comerciale cu caracter de stat, cu societăţi comerciale cu caracter privat;

- vânzarea de active;

-      privatizarea societăţilor comerciale cu capital de stat, prin vânzarea de acţiuni etc.

Agenţii economici

Economia de piaţă, prin sistemul de proprietate caracteristic, prin pluralismul formelor de proprietate şi prin locul central pe care îl ocupă proprietatea privată, presupune, în mod obiectiv, multiplicarea şi diversificarea centrilor de decizie, ca agenţi economici legaţi între ei printr-o vastă reţea a actelor de schimb. Agentul economic reprezintă o persoană sau o grupare de persoane fizice şi/sau juridice dintr-o economie naţională, care exercită funcţii specifice, autonomizate în cadrul diviziunii muncii, care dispune, controlează sau utilizează factorii de producţie, participă la viaţa economică, are funcţii şi comportament asemănător în cadrul acesteia.

Agenţii economice se delimitează pe baza mai multor criterii: subiecţii de proprietate, formele de organizare şi folosire a factorilor de producţie, funcţiile economice îndeplinite, sfere de activitate etc. Ei se află într-o strânsă legătură datorită schimbului de activităţi, prin intermediul pieţei şi fluxurilor monetare. Funcţionarea mecanismului economiei de piaţă este consecinţa iniţiativelor, opţiunilor şi deciziilor multiplelor centre de decizie microeconomică, a autonomiei agenţilor economici. În economia de piaţă contemporană se manifestă următoarele tipuri de agenţi economici: gospodăriile (menajele); întreprinderile (firmele); administraţiile (publice sau private); instituţiile de credit şi companiile de asigurări; exteriorul (restul lumii).

Gospodăriile familiale (menajele) - îndeplinesc, în principal, funcţia de consumatori de bunuri şi servicii şi efectuează operaţiuni legate de viaţa personală; aici intră şi întreprinderile individuale nonfinanciare.

Întreprinderile (firmele) - indiferent de forma de proprietate şi de organizare, au ca funcţie principală producerea de bunuri materiale şi de servicii destinate pieţei, scopul urmărit fiind maximizarea profitului; ele produc pentru piaţă.

Administraţiile (publice sau private) - exercită în bună parte funcţii de redistribuire a veniturilor, pe baza serviciilor nonmarfare prestate. În această categorie intră: instituţiile publice şi de ocrotire a sănătăţii, reţeaua de instituţii menite să asigure securitatea socială şi ordinea publică, partidele politice, administraţiile private care funcţionează pe bază de subvenţii, statul ca distribuitor de servicii nonmarfare celorlalţi agenţi economici (serviciile prestate în învăţământ public, justiţie, infrastructurile publice rutiere, portuare etc.).

Instituţiile de credit şi companiile de asigurări (private, publice şi mixte), îndeplinesc rol de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici, mobilizează economiile temporare şi le acordă altora sub formă de credit etc.

Exteriorul (restul lumii) - reprezintă un agent economic specific, care influenţează activitatea economică internă prin fluxurile de factori cheltuieli generate de activitatea desfăşurată de agenţii naţionali în străinătate, respectiv de agenţii străini pe teritoriul ţării, precum şi prin activitatea de export şi import, de acordare şi primire de împrumuturi etc. Din această categorie de agenţi economici fac parte şi administraţiile străine şi internaţionale care au sediul în ţara de referinţă.