Orice activitate umană presupune asigurarea de resurse economice specifice, în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. Resursele economice constituie totalitatea elementelor materiale şi umane, reale şi monetare, ce pot fi atrase şi utilizate în producţia de noi bunuri economice, în scopul satisfacerii veniturilor sociale.
Ele mai pot fi definite ca fiind totalitatea elementelor, premiselor - directe şi indirecte - ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea de noi bunuri materiale şi servicii.
Ele constituie deci, potenţialul materiale şi spiritual ce stă la baza reluării şi dezvoltării de bunuri materiale şi servicii. Prin cantitatea, diversitatea, calitatea şi eficienţa utilizării lor, resursele constituie suportul activităţii economice şi a satisfaceri nevoilor.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane, este natura. Mediul natural este cel dintâi al resurselor materiale, precum şi cadrul existenţei şi activităţii oamenilor. În mod direct sau indirect, natura oferă aproape toate cele necesare existenţei omului şi progresului societăţii. Problemele folosirii raţionale, ale conservării şi economisirii resurselor naturale de toate felurile, a devenit o preocupare de prim ordin în orice economie naţională. Resursele naturale împreună cu cele umane, formează resursele originare sau primare, care cuprind: potenţialul de resurse naturale (minerale, petrol, gaze naturale, fond funciar şi forestier) şi potenţialul demografic de resurse de muncă (populaţia totală, populaţia activă, populaţia ocupată etc.).
Alături de resursele economice primare, în societate există şi resurse derivate, create de către oameni, pe baza celor primare (echipament tehnic - maşini, utilaje, instalaţii, cunoştinţe ştiinţifice etc.).
Resursele naturale se pot clasifica după:
- durata folosirii lor sau a rezervelor disponibile, în: neregenerabile sau epuizabile (zăcăminte de combustibil fosil, minereuri metalifere şi nemetalifere etc.); regenerabile (pământ, apă, aer etc.);
- posibilităţile de recuperare sau de reutilizare în procesul de reproducţie şi consum: recuperabile (metal, masă lemnoasă, hârtie, lână etc.); parţial recuperabile (resursele biologice care, prin refolosiri succesive, se degradează treptat); nerecuperabile (energetice).
În evoluţia lor, resursele naturale înregistrează schimbări atât ca stoc, cât şi ca structură în utilizarea lor. Sub incidenţa progresului ştiinţifico-tehnic are loc:
- lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale (zăcăminte de ţiţei de pe platformele continentale ale mărilor şi oceanelor, energia solară, eoliană, geotermală, a mareelor etc.);
- extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale, făcând rentabilă exploatarea unor zăcăminte aflate la mari adâncimi, cu un conţinut redus în substanţă utilă etc.;
- sporirea eficienţei, a randamentului utilizării resurselor.
Ca urmare a acestor procese, are loc o creştere a stocului exploatabil de resurse naturale şi al suportului material al producţiei. Creşterea şi diversificarea trebuinţelor umane, face ca resursele economice să rămână relativ limitate, deşi omenirea a progresat mult pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul economic.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei. De aceea se impune utilizarea raţională şi eficientă a resurselor economice disponibile, pentru a se obţine, prin antrenarea şi combinarea lor, o cantitate cât mai mare de bunuri materiale şi servicii, de o calitate cât mai ridicată.
Rezultatul utilizării resurselor îl reprezintă bunurile materiale şi serviciile, create şi prestate în scopul satisfacerii unor nevoi (trebuinţe).