Noţiunea de „cost", ca expresie a eforturilor agenţilor economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri şi servicii, are o sferă de utilizare foarte largă. Pe lîngă noţiunea de „cost de producţie", în ştiinţa economică se mai foloseşte un şir întreg de alţi termeni ce conţin cuvîntul .cost", dar care desemnează uneori nişte fenomene cu totul diferite, ca, de exemplu: cost de oportunitate, costul reformei, costul administraţiei, costul vieţii, costurile tranziţiei, costuri sociale, costul ecologic etc.
Costul de producţie (sau costul de întreprindere) reprezintă totalitatea cheltuielilor, în expresie monetară, pe care producătorul le suportă pentru fabricarea şi vînzarea bunurilor economice. Costul este, astfel, expresia bănească a consumului de factori de producţie necesari pentru producerea şi comercializarea acestor bunuri şi servicii.
Din punct de vedere teoretic, costul de producţie este egal cu chel-jielile de producţie.
Funcţiile costului
Fiind un indicator economic de o mare importanţă, costul îndeplineşte mai multe funcţii.
- Prima funcţie a costului este cea de măsurare a cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui bun oarecare, în acest caz, în scopul reducerii costului, întreprinzătorul poate substitui (înlocui) ur factor de producţie cu altul. Substituirea factorilor se întreprinde şi atunci cînd preţul unuia din factori creşte.
- O altă funcţie a costului este aceea că el constituie indicatorul principal pentru stabilirea preţului la bunurile oferite pentru vînzare. El indică limita de jos, acceptabilă, în cazul negocierii preţului de vînzare.
- Costul îndeplineşte şi o funcţie de control şi de reglare a activităţii economice. Mărimea costului permite a determina cît de eficient sînt utilizate resursele economice.
- în fine, mărimea costului permite determinarea nivelului eficienţei economice a întreprinderii: în cazul în care preţul este cunoscut, mărimea profitului depinde de mărimea costului. Acest fapt încurajează întreprinderile să aplice ultimele realizări ale progresului tehnic, să combine şi să substituie factorii de producţie în modul cel mai eficient, să modernizeze formele de organizare şi gestionare a afacerilor, pentru ca să ajungă în acest fel la reducerea costului.
Mărimea costurilor
Cum am văzut deja, punctul de plecare în alegerea celei mai bune combinări a factorilor de producţie, în evaluarea eficienţei şi în stabilirea preţului de vînzare îl constituie măsurarea costului, adică determinarea mărimii acestuia. Mărimea costului reprezintă expresia bănească a tuturo? cheltuielilor suportate de întreprinzător pentru producerea şi desfacerea bunurilor. Ea diferă de la un producător la altul, de la un produs la altul, precum şi de la o perioadă de timp la alta. Mărimea costului reflectă condiţiile de producţie, precum şi poziţia întreprinderii faţă de concurenţi; ea determină, în mare măsură, însuşi viitorul acesteia.
Structura costului de producţie
Structura costului de producţie cuprinde o întreagă varietate de cheltuieli, care pot fi grupate, după natura lor, în trei mari categorii: a) cheltuieli materiale b) cheltuieli de muncă, numite şi „cheltuieli salariale", şi c) cheltuieli generale.
Cheltuielile materiale, care formează substanţa produselor, sînt determinate de consumul următoarelor elemente ale costului: materia primă, semifabricatele şi materialele de bază, combustibilul, energia, apa, amortizarea capitalului fix (adică a clădirilor, maşinilor, utilajului, instalaţiilor etc.).
Cheltuielile de muncă cuprind, de regulă, trei elemente de bază, şi anume: a) salariul; b) cotizaţiile pentru asigurările sociale suportate de întreprindere, numite în Republica Moldova „contribuţii la fondul social"; c) contribuţiile la fondul de şomaj.
Cheltuielile generale, eterogene după componenţă, includ astfel de elemente ale costului precum: plăţile pentru chirie, dobînzile, impozitele pe clădiri şi diferite taxe, cheltuielile pentru administraţie etc.
Structura costului de producţie, determinată de ponderea pe care o deţine fiecare element în costul total, diferă de la întreprindere la întreprindere, dar mai ales de la o ramură la alta. Astfel, în industria electrotehnică ponderea cheltuielilor materiale este relativ mică, în schimb sînt importante cheltuielile de muncă, în industria metalurgică, din contra, cheltuielile de muncă sînt neînsemnate.
Tabelul 6.7. Structura costului în unele ramuri ale industriei moldoveneşti in anii 1990-1992 (sectorul public), în %
|
Elemente de cheltuieli |
Industria |
Industria |
Industria |
|
în între- |
constructoa- |
agroali- |
|
|
gime |
re de maşini |
mentară |
|
|
1. Materie primă şi materiale |
64 |
58 |
78 |
|
2. Salarii şi contribuţii la asigurările |
15 |
24 |
9 |
|
sociale |
|||
|
3. Combustibil şi alte surse energetice |
7 |
6 |
5 |
|
4. Amortizarea |
6 |
8 |
3 |
|
5. Alte cheltuieli |
8 |
4 |
5 |
Tipologia costurilor
Deoarece costurile au o componenţă foarte eterogenă, clasificarea lor se face după mai multe criterii. Am văzut deja că după natura lor costurile se împart în: costuri materiale, costuri salariale, costuri generale.
Din punctul de vedere al modului de calcul, costurile se împart în contabile şi economice, implicite şi explicite.
Costul explicit cuprinde numai cheltuielile suportate pentru procurarea factorilor de producţie din afara întreprinderii. Acestea sînt cheltuieli pentru munca lucrătorului, pentru procurarea materiei prime, energiei, apei, adică pentru bunurile pe care întreprinderea nu le produce şi nu le posedă. Costul implicit, din contra, cuprinde doar cheltuielile de resurse proprii, interne, care nu presupun plăţi către terţe părţi.
Costul contabil cuprinde cheltuielile, măsurate în bani, efectiv suportate de întreprindere pentru achiziţionarea factorilor de producţie de la alţi agenţi economici, adică costurile explicite, precum şi amortizarea, care face parte din costurile implicite.
Costul economic (care coincide în realitate cu costul de producţie) este un concept mai larg decît costul contabil, deoarece, pe lîngă costul explicit, el mai cuprinde şi cheltuielile factorilor proprii (costurile implicite), dar care nu sînt reflectate în evidenţa contabilă, cum ar fi: pămîn-tul şi clădirile care aparţin întreprinderii date, consumul de muncă al proprietarului (după cum se ştie, proprietarul unei întreprinderi nu primeşte salariu), dobînzile ce se cuvin pentru folosirea capitalului propriu. Cu alte cuvinte, costul economic este mai mare decît costul contabil, deoarece include în structura sa atît costul explicit, cît şi cel implicit.
în funcţie de criteriul localizării cheltuielilor pe verigile de activitate unde s-au efectuat, există următoarele tipuri de costuri: a) costul de secţie, care include cheltuielile de utilaj, materie primă, apă, energie, salariile muncitorilor direct productivi; b) costul de uzină (sau „costul de producţie"), care cuprinde costul de secţie + cheltuielile generale ale întreprinderii; c) costul complet (numit şi „costul comercial"), care include costul de uzină + cheltuielile de desfacere (ambalare, depozitare, cercetarea pieţei, vînzare etc.).
în ştiinţa economică contemporană, o importanţă crescîndă are clasificarea costurilor în: a) globale, b) medii (sau „pe unitate de produs") şi c) marginale.