Instituţiile şi clasificarea lor
Ştiinţa economică contemporană acordă o atenţie tot mai mare instituţiilor, care joacă un rol crescînd în viaţa societăţii. Ce reprezintă deci instituţiile economice?
Instituţiile economice smt nişte fenomene cu caracter stabil, care impun oamenilor un oarecare comportament obligatoriu. Instituţiile au fost create pentru a stabili o anumită ordine în activitatea oamenilor.
Instituţiile pot fi formale (oficiale) şi neformale (sau informale). Astfel, constituţia unei ţări, religia, legislaţia, proprietatea sînt instituţii formale, pe cînd tradiţiile, obiceiurile, instinctele sînt instituţii neformale. Uneori instituţiile sînt confundate cu organizaţiile. Deşi în unele cazuri o organizaţie poate fi în acelaşi timp şi instituţie, în linii generale însă între instituţii şi organizaţii există o diferenţă principială. Dacă organizaţia reprezintă un colectiv, un ansamblu de indivizi, instituţia constituie totalitatea legilor şi regulilor care determină interacţiunea între oameni. Instinctele pot fi o instituţie ce condiţionează comportamentul uman în anumite situaţii. Asociaţia apărătorilor limbii române este o simplă organizaţie, în acelaşi timp însă, biserica, firma, universitatea, -dicatele sînt şi instituţii, şi organizaţii.
în general, toate instituţiile modelează comportamentul uman în atingerea anumitor obiective economice.
Instituţiile informate
Unele instituţii informale sînt proprii tuturor ţărilor şi popoarelor. Acestea sînt: instinctele umane, în primul rînd instinctul paternităţii, curiozitatea, necesitatea de autoperfecţionare. Altele, cum ar fi tradiţiile, obiceiurile, limba, coeziunea şi unitatea naţională, ritualurile comunitare (nunţile, botezurile, înmormîntările), sînt proprii doar unor popoare sau unui grup de popoare înrudite.
în economia de piaţă, forţa motrice a activităţii economice este maximizarea profitului. Dar nu numai căutarea profitului îi motivează pe oameni să fie activi. Unul din mobilele activităţii economice sînt şi instituţiile informale. Astfel, asemenea instituţii proprii moldovenilor cum ar fi imboldul „de a fi în rînd cu lumea", „de a nu se face de rîs" reglementează conduita omului şi în viaţa economică, motivîndu-1 să atingă un anumit „standard", recunoscut de majoritatea celor din jur.
în general, ştiinţa economică contemporană a reuşit să elaboreze nişte mecanisme care fac posibilă „măsurarea" aportului fiecărei instituţii informale şi formale la creşterea şi dezvoltarea economică.
Instituţiile formale
Printre cele mai cunoscute instituţii formale care au o influenţă, uneori decisivă, asupra dezvoltării economice putem nominaliza statul, biserica, proprietatea, piaţa.
Religia. Există un cunoscut paradox potrivit căruia intensificarea activităţii religioase este însoţită de o diminuare a performanţelor economice; în acelaşi timp, tocmai religia se află la originea celor mai multe din reuşitele economice. Astfel, excepţionalele succese economice obţinute de Europa Occidentală se datorează, în cea mai mare parte, reformei religioase înfăptuite în secolul al XVI-lea de către germanul Lu-ther şi francezul Calvin. „Reforma", interpretînd într-un mod original Biblia şi mesajul lui Isus Hristos, a contribuit la încurajarea veşnicei dorinţe a omului de a se pricopsi, de a aduna bogăţii, punînd astfel temelia unei creşteri economice fără precedent.
La întrebarea: „Care este cea mai plăcută ocupaţie a omului?", un cunoscut filozof din Grecia Antică a răspuns: „îmbogăţirea". „Reforma"
reabilitează şi justifică această sete arzătoare a omului de a se înavuţi. Mai mult, „pricopsirea" devine o faptă de toată lauda. Cu condiţia însă ca banii adunaţi să nu fie irosiţi în vînt, ci folosiţi cu pricepere pentru lărgirea şi modernizarea producţiei. Astfel, avuţia adunată de unele persoane alese de Cel de sus trebuie să contribuie la prosperitatea întregii societăţi. Numai o astfel de utilizare a bogăţiei, spune religia reformată, este încuviinţată de către Dumnezeu, care, asigurîndu-i omului de afaceri succesul economic, îi dă de înţeles că acesta, după moarte, va nimeri direct în rai.
Printr-o asemenea tălmăcire a cărţilor sfinte, biserica protestantă a încurajat un comportament favorabil activităţii economice, a stimulat dezvoltarea interesului personal şi a spiritului antreprenorial.
Proprietatea ca instituţie şi relaţie economică fundamentală
Cu un secol şi jumătate în urmă, economistul francez Pierre Proudhon lansează ideea că „proprietatea este un furt". O asemenea opinie nu era şi nu este nici acum împărtăşită de majoritatea economiştilor, care, referitor la originea proprietăţii, susţin că ea ar proveni, în fond, din munca şi economiile producătorilor. Totuşi procesele de privatizare ce au loc în fostele ţări socialiste demonstrează că marile proprietăţi pot apărea şi prin jefuirea averii naţionale, deci şi pe seama altora.
Oricum, fie şi parţial justă, definiţia lui Proudhon a avut meritul de a scoate în evidenţă faptul că proprietatea este expresia anumitor relaţii dintre oameni, în sensul că o dată ce un bun aparţine unei persoane, el nu poate fi în acelaşi timp al alteia. Cu alte cuvinte, în opinia economistului francez, proprietatea urmează a fi studiată nu numai din punct de vedere juridic şi filozofic, ci şi economic.
Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă ansamblul relaţiilor dintre oameni, în legătură cu însuşirea, posedarea resurselor utilizate în activitatea economică şi a rezultatelor acestei activităţi.
Sensul juridic al noţiunii de „proprietate" se reduce la drepturile de proprietate: dreptul de posesie, adică dreptul de a stăpîni bunul în interes propriu; dreptul de folosinţă; dreptul de dispoziţie (adică dreptul
de a înstrăina bunul, de a-1 consuma sau a-1 distruge); dreptul de a culege roadele acestui bun (dreptul de uzufruct).
întrucît sensurile economic şi juridic ale proprietăţii merg mereu mî-nă-n mînă, constatăm că:
II Proprietatea reprezintă totalitatea raporturilor dintre membrii societăţii cu privire la însuşirea bunurilor existente în societate, raporturi reglementate de acte juridice sau norme sociale.
Fiind o relaţie, proprietatea se prezintă sub forma unităţii şi inter-condiţionării elementelor sale de bază: obiectul şi subiectul proprietăţii.
Obiectul proprietăţii îl pot constitui bunurile materiale şi imateriale (informaţiile, de exemplu), atît sub forma resurselor economice, cît şi a rezultatelor activităţii economice (un lot de pămînt, o clădire, utilajul, automobilul, mărfurile produse etc.).
Subiecţii proprietăţii sînt posesorii obiectelor proprietăţii şi ei pot fi: a) persoanele fizice (indivizii, menajele); b) persoanele juridice, formate din grupurile socioprofesionale, care dau naştere formelor asociative de proprietate (cooperative, societăţi comerciale); c) diferite organizaţii (naţionale sau internaţionale); d) statul.
Pluralismul formelor de proprietate
Din cele mai vechi timpuri, omenirea a cunoscut mai multe tipuri şi forme de proprietate. Pluralismul formelor de proprietate este o trăsătură a oricărui sistem economic. Multiplele forme de proprietate sînt compatibile şi nu se exclud una pe alta. Ele se află într-un proces permanent de concurenţă.
în lumea contemporană, coexistă trei tipuri de proprietate (privată, publică şi mixtă), fiecărui tip revenindu-i mai multe forme. (Aici trebuie remarcat că adeseori noţiunile de „tip" şi „formă" sînt folosite ca sinonime.) Iată deci care sînt tipurile şi formele de proprietate în economia de piaţă:
- a) Proprietatea privată (sau particulară), care, în funcţie de subiectul proprietăţii, poate fi: individuală, individual-asociativă, privată de
familie, privat-asociativă. Proprietatea privată poate fi bazată pe munca individuală sau pe munca salariată.
- Proprietatea publică (numită uneori „de stat"), care cunoaşte asemenea forme ca: proprietatea administraţiei centrale şi proprietatea administraţiei locale (numită şi „proprietatea municipală"), în ţările socialiste acesta este tipul de proprietate preponderent.
- Proprietatea mixtă. Acest tip de proprietate combină, în diferite proporţii, proprietatea privată cu cea publică, iar în unele cazuri proprietatea naţională cu cea internaţională. De aceea proprietatea mixtă poate fi: privat-publică naţională, privat-publică multinaţională.
în sistemul economiei de piaţă locul central aparţine proprietăţii private. Astfel, 70-85% din PIB-ul ţărilor dezvoltate este creat în cadrul proprietăţii private. Deşi în proporţii diferite (10-50%), proprietatea publică este prezentă astăzi în toate ţările lumii.
Proprietatea privată este temelia libertăţii economice.