Apariţia şi denumirea ştiinţei
Teoria economică (economia politică), ca ştiinţă autonomă, cu propriul obiect de studiu şi cu propria metodă de cercetare, este fundată spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, părintele acesteia fiind englezul Adam Smith (1723-1790). Paradoxal, numele noii ştiinţe apăruse cu mult înaintea „naşterii" acesteia. Astfel, încă în anul 1615, francezul Antoine de Montchrestien publică o broşură cu denumirea de Tratat de economie politică, în traducere din limba greacă, „economie politică" înseamnă regulile (legile) administrării (gospodăririi) cetăţii (oraşului, societăţii). Intitulîndu-şi astfel lucrarea, francezul dorea să sublinieze rolul activ pe care noua ştiinţă urma să-1 joace în viaţa societăţii.
În secolele XVIII-XIX, denumirea de „economie politică" este recunoscută şi utilizată de către reprezentanţii tuturor şcolilor şi doctrinelor economice. Cu acest termen şi-au intitulat lucrările lor fundamentale asemenea corifei ai ştiinţei economice precum: D. Ricardo, T. Malthus şi J.S. Mill, în Anglia; L. Walras şi J.B. Say, în Franţa; K. Menger, în Austria; F. List, în Germania; M. Tugan-Baranovski, în Rusia, în ţările de origine latină (Franţa, Italia, Spania, România şi Republica Moldova), precum şi în toate fostele ţări socialiste (URSS, China, Polonia etc.), termenul „economie politică" a fost pe larg utilizat, pentru a desemna principala ştiinţă economică, pînă spre sfîrşitul secolului XX.
În ţările anglofone, iniţial în Marea Britanic, apoi în SUA, Canada etc., paralel cu termenul „economie politică", începe a fi utilizat tot mai frecvent şi termenul „economics", pus în circulaţie de economistul englez A. Marshall. în secolul XX acest termen devine, în ţările menţionate, predominant. Germania, în acest sens, constituie un caz aparte, încă de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, pentru a desemna principala ştiinţă economică, este folosit termenul „economie naţională".
În ultimul deceniu, o dată cu trecerea la economia de piaţă, în Rusia şi în alte ţări ex-socialiste, în loc de „economie politică" se foloseşte termenul „teorie economică" sau „teorie economică generală", începînd cu anul 2005, acest hicru s-a produs şi în Republica Moldova, în ţara vecină însă, România, în loc de „economie politică", din 2004 se foloseşte în principal termenul „economie", care se consideră a fi o traducere exactă a cuvîntului englez „economics".
Oricum, în linii mari, noţiunile de „economie politică", „economics", „teorie economică" şi „economie" pot fi folosite ca sinonime. Astfel, în anul 2000, „economics"-ul lui R Samuelson şi W. Nordhaus a fost tradus în România prin „economie politică", deşi în cazul dat putea fi tradus şi prin „teorie economică" sau „economie", în Rusia, aceeaşi lucrare a autorilor americani a fost tradusă prin „aKOHOMMKa", ceea ce este mai aproape de cuvîntul „economie". Şi încă un exemplu în această ordine de idei. în anul 1983, cartea englezului A. Marshall The Principles of Economics a fost tradusă în rusă sub denumirea de Principiile economiei politice, iar în anul 1993 deja ca Principiile teoriei economice.
Există totuşi anumite deosebiri de conţinut între noţiunile de „economie politică", „economics", „teorie economică" şi „economie". Există anumite deosebiri şi între structura unui manual „clasic" de economie politică şi a unui manual „clasic" de „economics". Totuşi aceste mici deosebiri nu sînt atît de importante ca să vorbim de ştiinţe şi discipline universitare diferite, în linii mari, făcînd abstracţie de anumite subtilităţi, care pot fi remarcate doar de specialiştii în materie, am putea utiliza ca sinonime noţiunile de „economie politică", „economics", „teorie economică" şi „economie".
Cum a evoluat obiectul de studiu al teoriei economice?
Dacă facem abstracţie de unele mici excepţii, începînd din Antichitate, în centrul cercetărilor economice s-a aflat problema înmulţirii (creşterii) avuţiei unei ţări. Astfel, încă cu două mii de ani în urmă, filozoful grec Xenofon sublinia faptul că „economia este nu numai o ştiinţă, ci şi o artă, un mijloc prin care oamenii sînt în stare să-şi mărească patrimoniul". Iar „părintele" economiei politice, englezul Adam Smith, şi-a intitulat opera fundamentală într-un mod cu totul sugestiv: Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Cuvîntul „avuţie" este prezent şi în denumirea lucrărilor celor mai mulţi din economiştii secolelor XVII-XIX.
De remarcat că, în sens larg, o asemenea definire a obiectului de studiu al teoriei economice rămîne valabilă pînă în prezent, însă pe parcursul a circa două secole specialiştii au căutat să scoată în relief şi să pună accentul pe identificarea problemei principale, de a cărei rezolvare depindea cel mai mult sporirea avuţiei, întrucît factorii care contribuiau în cea mai mare măsură la creşterea bogăţiei se modificau întruna, se schimba şi problematica principală a investigaţiilor ştiinţifice, obiectul de studiu al economiei politice concretizîndu-se fără încetare.
în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea marginaliştii au pus în centrul cercetărilor lor problema pieţei şi a preţurilor. Doctrina socialistă definea economia politică drept o ştiinţă care studiază relaţiile ce apar între oameni în procesul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului bunurilor materiale, precum şi legile economice care le guvernează. Totodată, această doctrină considera că realizarea progresului social, prin trecerea la socialism, se poate înfăptui numai pe calea luptei de clasă şi a instaurării dictaturii proletariatului.
Adepţii doctrinei naţionalismului economic susţineau că obiectul de studiu al teoriei economice trebuie să fie economia naţională, adică economia unei ţări concrete, cu toate particularităţile sale. Se nega astfel existenţa unor legi economice valabile pentru toate timpurile şi popoarele.
în ştiinţa economică contemporană este răspîndită opinia potrivit căreia obiectul de studiu al teoriei economice îl constituie cercetarea modalităţilor de optimizare a relaţiei resurse limitate-nevoi nelimitate, relaţie care pune în prim-plan problemele alegerii şi eficienţei.