Economie

Obligaţia fiscală reprezintă îndatorirea de a plăti către bugetul public impozitele, taxele şi contribuţiile reglementate de legile fiscale. Obligaţia fiscală are următoarele caracteristici: este o obligaţie legală, fiind prevăzută în actele normative prin care se instituie prelevările fiscale; este o obligaţie juridică, întrucât generează relaţii juridice între subiectul plătitor şi stat; îmbracă formă bănească.

Obligaţia fiscală atrage după sine o seamă de îndatoriri prealabile ale plătitorilor, privitoare la: autorizarea de către organele competente a oricăror activităţi permanente sau incidentale genera­toare de venituri impozabile; declararea de către contribuabili, la termenele legale, a locurilor unde se desfăşoară activităţile respective, precum şi a băncilor unde sunt deschise conturile; declararea corectă a veniturilor realizate şi a altor activităţi generatoare de obligaţii fiscale; evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor în documentele stabilite legal; supunerea contribuabilului la controale fiscale, cu asigurarea accesului la documente şi evidenţe.

În virtutea raporturilor juridice care se formează între plătitor şi stat în baza obligaţiei fiscale, statul dispune de o creanţă fiscală asupra contribuabilului.

Creanţa fiscală este dreptul statului de a percepe, prin organe fiscale, impozite, taxe, contribuţii de la persoane fizice şi juridice, în baza unor acte normative. Obligaţia fiscală se constată şi se individua- lizaeză prin titlul de creanţă fiscală, care este constatator al drepturilor şi obligaţiilor fiscale, este prevăzut de lege şi are forţă de titlu executoriu, putând fi atacat pe cale administrativă şi pe cale juridică.

Instrumentele de impunere au calitatea de titluri de creanţă fiscală, fiind executorii, şi sunt foarte diverse: declaraţii de impunere, procese-verbale de impunere, deconturi privind impozitele, procese- verbale de control etc. Prevederile lor trebuie aduse la îndeplinire în termenul legal de către plătitor şi de către aparatul fiscal.

În funcţie de scopul principal în care este întocmit, titlul de creanţă fiscală poate fi: explicit sau implicit. Titlul de creanţă explicit se întocmeşte de către organele fiscale, cele de control sau de către plătitor, exclusiv în scopul constatării şi individualizării unei prelevări fiscale. Titlul de creanţă implicit are în principal altă destinaţie (statele de salarii) şi poate fi întocmit de către terţe persoane, sau de organul fiscal.

În funcţie de concordanţa în timp a exigibilităţii obligaţiei fiscale şi producerii faptului generator, care determină evaluarea materiei impozabile şi stabilirea cuantumului monetar al impozitului, în practică se disting trei sisteme de încasare:

• sistemul dreptului constatat - acţionează când există un decalaj temporal între cele două momente, fiind întâlnit în general la impozitele directe;
• sistemul încasării pe loc - când nu există un asemenea ecart, plata având loc odată cu producerea faptului generator, constatarea şi evaluarea materiei impozabile şi cu determinarea cuantumului impo­zitului. Acest sistem se practică, în general, la impozitele indirecte;
• sistemul avansurilor preferenţiale - constă în încasări provizorii, eşalonate în timp, urmate la anumite perioade de calculul, regularizarea şi plata diferenţei impozitului. În vederea încasării creanţelor, în cuantumul şi la termenele legal stabilite, organele fiscale dispun de o seamă de drepturi privind evaluarea şi colectarea obligaţiilor fiscale.

Încasarea creanţelor fiscale presupune realizarea unei activităţi anterioare, şi anume aşezarea impozitelor, care se realizează în trei  modalităţi: procedura rolurilor nominative, procedura generală şi procedura specială.

Procedura rolurilor nominative constă în întocmirea de către administraţia fiscală a matricei fiscale, pe baza declaraţiilor contri­buabililor sau ale terţilor, sub forma registrelor sau a unor suporţi informaţionali, în care se înregistrează informaţii referitoare la obligaţia fiscală a contribuabilului.

Procedura generală constă în calcularea şi încasarea directă a impozitului de către administraţia fiscală, în momentul producerii faptului generator, cu eventuale decalaje de timp prevăzute de lege.

Având în vedere importanţa pentru buget şi cetăţeni a încasării prelevărilor obligatorii, este de dorit ca lichidarea creanţelor fiscale să aibă loc prin intermediul primelor două proceduri, iar aplicarea execuţiei silite şi a procedurilor speciale să fie cât mai redusă ca frecvenţă şi valoare.

Procedura specială şi/sau executarea silită intervin când nu s-au respectat obligaţiile legale privind plata impozitelor.

Executarea silită este o măsură coercitivă prevăzută de legislaţia în vigoare pentru recuperarea creanţelor fiscale în cazurile în care contribuabilii nu îşi îndeplinesc obligaţiile fiscale la termenele şi în cuantumul stabilit. La această măsură se recurge când sunt îndeplinite cumulativ condiţii cum sunt:

• neplata obligaţiilor fiscale în termenele legale;
• creanţa fiscală să fie în termenul de exigibilitate (să nu intre în perioada de prescripţie);
• creanţa să fie cuprinsă într-un titlu executoriu prin care se constată şi se stabilesc obligaţiile fiscale ale contribuabilului;
• îndeplinirea formelor procedurale pentru începerea şi derularea procedurii silite (aviz de încasare, somaţie).

Procedeele prin care se realizează recuperarea creanţelor fiscale prin executarea silită sunt: decontarea bancară executorie, sechestrul bunurilor imobiliare sau mobiliare, poprirea, vânzarea globală.

Decontarea bancară executorie constă în virarea sumelor repre­zentând creanţa fiscală restantă, din contul bancar al contribuabilului debitor în contul de venituri al bugetului. Pe baza dispoziţiei de încasare, emisă de Ministerul Finanţelor Publice şi în care sunt cuprinse elementele de individualizare a creanţei fiscale restante, băncile sunt obligate să vireze din contul contribuabilului debitor, fără acceptul acestuia, impozitele restante. În cazul insuficienţei fondurilor acestuia, ordinea prevăzută de lege este: salarii şi alte creanţe asimilate, sume datorate asigurărilor sociale, creanţe fiscale şi creanţe de drept civil. Băncile au obligaţia de a proceda în acest mod, în caz contrar fiind responsabile de neîncasarea creanţei şi supuse unor amenzi fiscale.

Sechestrul bunurilor imobiliare se aplică în cazurile în care contribuabilul rău platnic posedă bunuri urmăribile şi cuprinde: înştiinţarea de plată scrisă, aplicarea sechestrului, valorificarea bunurilor imobiliare sechestrate şi recuperarea creanţei restante. În situaţiile în care bunurile nu pot fi valorificate prin vânzare, acestea trec în pro­prietatea statului, iar creanţa fiscală se scade din evidenţa administraţiei fiscale. Sunt exceptate de la executarea silită prin sechestru casele de locuit folosite efectiv de debitor şi familia acestuia, precum şi terenul aferent (pentru protejarea condiţiilor de trai ale acestora).

Sechestrul bunurilor mobiliare are loc atunci când contribuabilul debitor nu are alte venituri asupra cărora să se instituie popriri. Recuperarea creanţelor fiscale restante prin această procedură cuprinde: înştiinţarea de plată, aplicarea sechestrului, valorificarea bunurilor mobiliare sechestrate şi recuperarea creanţei restante. Bunurile mobiliare sechestrate pot fi lăsate în păstrarea debitorului sau a unui custode. Dacă obligaţia fiscală restantă nu este achitată în termenul legal, se trece la valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare directă, consignaţie, licitaţie publică. Excepţie fac valuta, metalele şi pietrele preţioase, care nu pot fi lăsate în păstrare şi care se valorifică prin Banca Naţională a României.

Poprirea se aplică în situaţiile în care debitorul dispune de venituri sau drepturi băneşti, care permit recuperarea creanţei fiscale restante într-o anumită perioadă, şi se poate institui asupra: salariilor, pensiilor, premiilor, veniturilor din vânzări, din închirieri de locuinţe. Procedura cuprinde înfiinţarea popririi şi îndeplinirea acesteia. În general, poprirea este realizată de terţul poprit, care asigură veniturile contribuabilului debitor. În funcţie de existenţa titlului de creanţă în raport cu momentul declanşării executării silite, poprirea poate fi asiguratorie - se instituie pe baza execuţiei unei creanţe, înaintea obţinerii pe cale judecătorească a titlului executoriu - şi executorie - când execuţia silită se efectuează pe baza unui titlu executoriu. Poprirea 294 executorie poate fi cu validare (presupune existenţa unei decizii a instanţei judecătoreşti) sau fără validare (când creanţa fiscală, conform legislaţiei fiscale, reprezintă un titlu executoriu în sine).

Vânzarea globală se realizează pe baza unei hotărâri a instanţelor judecătoreşti şi constă în vânzarea întregului fond comercial aparţinând contribuabilului debitor, pentru a nu altera valoarea elementelor com­ponente prin dezmembrare.

Procedurile speciale de stingere a obligaţiilor fiscale intervin în situaţii excepţionale şi constau în: compensarea fiscală, scăderea fiscală, prescripţia fiscală şi amnistia fiscală.

Compensarea constituie stingerea obligaţiei de plată trecute, curente sau viitoare a unui contribuabil, pe seama sumelor plătite în plus faţă de cuantumul legal sau constatate ulterior că nu sunt datorate, generate de erori de calcul sau de aplicarea greşită a legislaţiei fiscale. Compensarea se realizează în situaţia în care obligaţia fiscală priveşte acelaşi contribuabil, acelaşi tip de impozit şi obiectul compensării nu a intrat în prescripţie.

Scăderea fiscală este aplicabilă doar persoanelor fizice, în cazuri cum sunt: dispariţie, deces sau insolvabilitate a contribuabilului debitor. Procedura prevede obligativitatea organului fiscal de a urmări situaţia contribuabilului pe perioada de prescripţie, iar în cazul în care se constată obţinerea de venituri de către acesta, are loc reactivarea creanţei fiscale. Scăderea definitivă a creanţei fiscale se realizează doar după trecerea termenelor legale de încasare şi intrarea în prescripţie.

Prescripţia fiscală se instituie în urma constatării imposibilităţii încasării creanţei fiscale în cadrul unei anumite perioade, după expirarea termenului de plată sau al constituirii titlului de creanţă. În cazul persoanelor fizice, orice act nou de executare silită cuprinzând date certe, întocmit de către organele fiscale, determină întreruperea prescripţiei. De asemenea, la împlinirea termenului legal de prescripţie survenit de la ultimul act întocmit, creanţa fiscală se stinge definitiv, prin prescripţie.

Amnistia fiscală se poate realiza prin acte juridice cu caracter general sau prin acte juridice individuale. Amnistia fiscală generală se utilizează mai rar şi cuprinde în sfera sa de incidenţă anumite categorii de contribuabili sau anumite tipuri de impozite, fiind rezultatul unor interese sociale sau politice. Amnistia fiscală individuală trebuie să aibă o justificare temeinică şi se aplică de către administraţia fiscală centrală sau locală pentru debite fiscale provenind din amenzi sau majorări de întârziere.