Economie

Ca urmare a creşterii mai rapide a cheltuielilor comparativ cu sporirea veniturilor publice, bugetele se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent cu deficit, care este opusul excedentului bugetar - când suma veniturilor publice depăşeşte valoarea cheltuielilor publice. În situaţiile în care, încă din faza de elaborare a bugetului, se constată că soldul acestuia este negativ, este vorba despre un deficit de bugetare.

Nivelul scăzut al capitalurilor proprii şi capacitatea redusă a numeroşi agenţi economici de a-şi acoperi nevoile de finanţare pe seama profitului sau a altor resurse proprii conduc la un nivel ridicat al gradului de îndatorare a acestora. În condiţiile unei productivităţi scăzute, posibilitatea reducerii treptate a datoriilor restante rămâne o iluzie. Tar situaţia astfel rezumată se poate prelungi până la declararea falimentului întreprinderilor nerentabile.

Deficitul care provine din diferenţa dintre suma cheltuielilor publice ocazionate de plăţile prin transferuri şi cele pentru cumpărare de bunuri şi servicii publice, pe de o parte, şi suma veniturilor publice, pe de altă parte, este considerat deficit primar. Dacă se întregesc cheltuielile publice cu plăţile de dobânzi aferente împrumutului public, se obţine deficitul total.

Deficitul total înregistrat într-un an poate fi divizat în două componente:

• deficitul structural, care apare atunci când bugetul ajustat în mod ciclic este în deficit. Bugetul ajustat în mod ciclic se referă la o economie care asigură folosirea deplină a forţei de muncă şi reprezintă deficitul/surplusul bugetar care va exista dacă economia asigură folosirea deplină a forţei de muncă (când venitul naţional obţinut este egal cu venitul naţional potenţial);
• deficitul ciclic, care este definit ca deficitul bugetar total minus deficitul structural.

Dacă nu reuşesc să efectueze ajustarea cheltuielilor publice la nivelul veniturilor publice, autorităţile publice trebuie să găsească soluţii pentru finanţarea deficitului bugetar creat.

Deficitul bugetar poate să apară atât în ţări cu economie dezvoltată, cât şi în ţări cu economie în curs de dezvoltare sau în tranziţie, iar cauzele pot fi generate de propria economie sau de conjunctura internaţională. Concret, printre aceste cauze se numără:

• nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut, care reprezintă una din cauzele interne ce duc la apariţia sau creşterea deficitului bugetar, prin încetinirea ritmului de creştere a veniturilor publice. În schimb, într-o economie dezvoltată, cu agenţi economici puternici, cu o pondere ridicată a populaţiei ocupate şi cu o populaţie cu venituri şi averi ridicate, în care disciplina financiară este respectată, veniturile publice care alimentează bugetul naţional se vor încasa în cuantum ridicat şi la termenele prevăzute, ceea ce creează premisele acoperirii cheltuielilor publice;
• gradul de redistribuire a produsului intern brut poate conduce la dezechilibre între veniturile şi cheltuielile publice, în condiţiile în care cresc componentele privind ajutorul de şomaj şi asistenţa socială. Pe de o parte, gradul redus de ocupare a forţei de muncă implică încasări bugetare mai scăzute din impozitul pe venit, contribuţii la asigurări sociale ş.a., iar pe de altă parte, necesită eforturi suplimen­tare din partea autorităţilor publice pentru protecţie socială;
• creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare a fost adesea una dintre cauzele care au dus la depăşirea veniturilor publice de către cheltuielile publice;
• fenomenele conjuncturale internaţionale îşi transmit influenţa prin intermediul cursului de schimb şi al ratei dobânzii. Astfel, în anii ’70 - ’80, numeroase ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare) s-au confruntat cu deficite bugetare puternice în urma crizei petrolului şi accentuării cursei înarmărilor. În funcţie de gradul de dezvoltare economică, diferite state au depăşit situaţia mai uşor sau mai greu, în unele situaţii influenţele negative fiind propagate (transferate) de la ţări bogate spre ţări sărace.

Efectele în plan economic şi social ale deficitului bugetar sunt multiple. Existenţa deficitului bugetar conduce la:

• creşterea datoriei publice şi, implicit, a serviciului acesteia, respectiv cheltuielile publice privind rambursările, dobânzile şi comisioanele exigibile în fiecare an pentru stingerea datoriei publice. Paralel cu sporirea cheltuielilor publice pe această cale, are loc o realocare a fondurilor publice în detrimentul furnizării bunurilor şi serviciilor publice către populaţie;
• deficitul bugetar contribuie la creşterea ratei dobânzii pe piaţă, prin sporirea cererii de credite publice necesare acoperirii deficitului. În plus, creditul public, intrând în competiţie cu creditul particular (fenomenul de evicţiune), se opune investiţiilor private, încetinind ritmul creşterii economice;
• în condiţiile în care împrumutul public este contractat de o generaţie şi este achitat de o alta, apare o distribuire între generaţii a beneficiilor şi costurilor acestuia, care poate fi considerată ca fiind inechitabilă, în funcţie de scopul iniţial al creditului public.

În ultimii ani s-a produs o disociere între principiile echilibrului şi anualităţii bugetare concomitent cu accentuarea rolului de instrument de intervenţie în activitatea economică al bugetului de stat prin venituri, cheltuieli şi prin soldul acestuia. Astfel, s-a emis tot mai des părerea potrivit căreia deficitul bugetar voluntar devine un mijloc de relansare a activităţii economice, în condiţiile în care conjunctura nu are deja caracter inflaţionist. În funcţie de nevoile perioadei, se poate acţiona asupra cererii de bunuri şi servicii publice prin utilizarea unor fonduri de acţiune conjuncturală. Astfel se realizează o politică bugetară suplă, în cadrul căreia cheltuielile publice pot fi redimensionate în raport cu mărimea acestor fonduri. Totodată, în condiţiile în care nu se operează modificări în reglementarea impozi­telor, veniturile fiscale pot constitui instrumente de reglare con- juncturală.