Definiţiile atribuite impozitelor se circumscriu teoriilor despre impozit emise de-a lungul timpului. Modul în care a fost definit impozitul diferă, corespunzător modului în care a fost perceput şi s-a impus de la o etapă sau alta în decursul vremii. Dintre definiţiile contemporane date impozitului, vom enumera doar câteva, şi anume:
- „prestaţie pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie, în vederea acoperirii cheltuielilor publice” (Gaston Jeze, Traite de la science de finance, Paris, 1909);
- „prelevare pecuniară pretinsă persoanelor fizice şI juridice, pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice şi intervenţiei economice şi sociale a puterilor publice” (Alain Euzeby, Les prelevements obligatoires, PUF, Paris, 1992);
- „obligaţii pecuniare pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice şi juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul statului în mod silit şi fără contraprestaţie imediată şi folosite de către acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice şi ca instrument de armonizare a interesului public cu interesele individuale ale oamenilor” (C. Tulai, Finanţele şi controlul financiar în actualitate, Târgu Mureş, 1998);
- „o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului” (Iulian Văcărel, Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999);
„obligaţii de plată ale contribuabililor (persoane fizice şi juridice) stabilite prin lege de către stat, pentru susţinerea cheltuielilor publice necesare furnizării de către acesta a unor bunuri şi servicii publice, inclusiv a unor transferuri, de care se bucură în mod diferenţiat şi nedeterminat toţi cetăţenii unui stat ( foşti, actuali şi viitori contribuabili), precum şi pentru influenţarea conjuncturii economice” (Nicolae Hoanţă, Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000).
Din definiţiile de mai sus, se desprind unele caracteristici fundamentale ale impozitului:
- forţa puterii publice (elementul de autoritate);
- caracter general;
- transferul de avuţie;
- caracterul pecuniar;
- faptul că nu presupune o contraprestaţie directă;
- caracterul definitiv;
- funcţia extinsă a impozitelor, rolul lor.
Elementul de autoritate poate fi considerat caracterul cel mai pregnant al impozitului, fiind perceput cel mai rapid de către contribuabili. De altfel, acesta reiese din toate definiţiile prezentate. Oricare este forma sa, impozitul este întotdeauna instituit printr-un act de autoritate, fiind o obligaţie prin constrângere. Pentru cetăţeanul contribuabil, impozitul reprezintă o restricţie a libertăţii sale, a posibilităţilor sale materiale, tocmai ca urmare a elementului intrinsec de autoritate. Puterea celor care o exercită în mod public se bazează pe monopolul de stabilire a impozitului şi care întotdeauna revine autorităţilor competente: Parlamentul şi/sau Guvernul, ca organe centrale, şi organele deliberative şi executive locale.
Impozitul are caracter general, fiind o obligaţie de plată a tuturor persoanelor fizice şi juridice care obţin venituri sau deţin averi. Caracterul general şi cel obligatoriu al impozitului se regăsesc în articolul 53 al Constituţiei României: „Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice”.
Elementul de transfer de avuţie se bazează pe faptul că impozitul este o prelevare de avuţie care afectează patrimoniul contribuabilului, în sensul diminuării. Această prelevare este definitivă, întrucât datoria fiscală nu este subiect de rambursare. De asemenea, prelevarea nu este însoţită de o contraprestaţie directă, oferită în schimbul plăţii impozitelor. Veniturile obţinute din impozite se depersonalizează, ele fiind alocate pentru acoperirea unor cheltuieli publice care produc avantaje diferenţiate şi nedeterminate.
Caracterul pecuniar al impozitelor derivă din faptul că ele reprezintă, în general, o contribuţie în bani, chiar dacă la începuturile existenţei sale această contribuţie a cunoscut şi forma în natură.
În lumea contemporană, funcţia extinsă a impozitului este asigurată de politica fiscală a statelor, care, la funcţia tradiţională financiară a acestuia (acoperirea cheltuielilor publice), au adăugat treptat şi funcţia redistributivă a avuţiei în societate, precum şi pe cea intervenţionistă în alocarea resurselor în economie. Aşadar, rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social. În plan financiar, impozitele reprezintă principalul mijloc de procurare a resurselor financiare publice necesare acoperirii nevoilor colective ale societăţii. O caracteristică importantă în evoluţia impozitelor este tendinţa de creştere continuă a acestora, atât în valori absolute, cât şi ca pondere în produsul intern brut, dar nu în acelaşi ritm cu sporirea cheltuielilor publice, fapt ce favorizează apariţia deficitelor bugetare.
În plan economic, rolul impozitelor se manifestă în măsura în care autorităţile publice le folosesc în calitate de mijloc de intervenţie în activitatea economică. În funcţie de necesităţile concrete ale perioadei, impozitele pot fi utilizate ca instrumente de încurajare sau frânare a unei anumite activităţi, pentru creşterea sau reducerea producţiei, a comerţului exterior, sau consumului anumitor produse. Rolul în plan social constă în redistribuirea, prin intermediul impozitelor, a unei importante părţi din produsul intern brut între persoane fizice şi juridice, precum şi între diverse grupuri sociale.