Prin politica fiscală se stabilesc, în principal, volumul şi provenienţa resurselor financiare publice, metodele de prelevare a veniturilor fiscale, facilităţile fiscale - dacă se acordă, sub ce formă, finalităţile vizate -, obiectivele de ansamblu ale politicii fiscale, precum şi modalităţile concrete de realizare a acestora.
Dintre coordonatele politicii fiscale, menţionăm:
- nivelul resurselor financiare publice;
- posibilităţi de menţinere/asigurare a echilibrului bugetar;
- provenienţa resurselor financiare publice;
- numărul/multitudinea prelevărilor fiscale;
- metodele şi tehnicile de prelevare fiscală;
- nivelul ratei presiunii fiscale;
- modalităţi de combatere şi limitare a evaziunii fiscale;
- acordarea/neacordarea de facilităţi fiscale etc.
În ceea ce priveşte volumul resurselor financiare publice, cuantumul acestora este dictat în cea mai mare parte de nivelul cheltuielilor publice din perioada considerată. În practica finanţelor publice din ultimii ani, se constată că nu există o egalitate deplină între veniturile publice cu caracter ordinar şi cheltuielile publice în cadrul anului bugetar, ceea ce generează deficite bugetare a căror sursă de finanţare este de natura creditelor publice.
Dezechilibrele dintre veniturile şi cheltuielile publice se pot localiza la diferite verigi ale bugetului general consolidat, ceea ce presupune transferuri de la bugetul central spre celelalte componente bugetare. Apelul la credit public generează noi coordonate ale politicii fiscal-bugetare, în sensul optării - de preferinţă - pentru surse neinflaţioniste de finanţare a deficitului bugetar şi posibilităţi de sporire, în viitor, a veniturilor publice, în special a celor fiscale.
Volumul resurselor financiare publice susceptibil a fi mobilizat la buget este strâns legat de nivelul de dezvoltare a economiei naţionale, de eficienţa activităţilor desfăşurate de agenţii economici, dar şi de soluţiile adoptate de autorităţile publice referitoare la modul de satisfacere a necesităţilor sociale şi de finanţare a cheltuielilor pe care le antrenează.
O importantă coordonată a politicii fiscale constă în provenienţa resurselor financiare publice: din surse ordinare sau extraordinare, procurarea celor ordinare pe calea impozitelor directe sau indirecte, de la persoane fizice sau juridice. În mod normal, ponderea cea mai mare trebuie să revină resurselor financiare ordinare, comparativ cu procurarea prin credit public. Emisiunea monetară fără acoperire reprezintă o sursă de venituri publice prezentată doar în plan teoretic, din cauza efectelor puternic inflaţioniste pe care ea le provoacă. În cazul apelului la credit public, de mare importanţă este provenienţa internă sau externă a acestuia. Desigur, ar fi de preferat ca statul să se împrumute cât mai puţin (având în vedere opinia conform căreia creditul public este un impozit amânat) şi provenienţa acestuia să fie piaţa internă de capital. Dar cum într-o economie ca a ţării noastre, din perioada de tranziţie, capitalul autohton este insuficient pentru a sprijini dezvoltarea economică, pentru a nu periclita şi mai mult acest proces prin fenomenul de evicţiune, acesta trebuie împletit cu împrumutul public extern. Trebuie avut în vedere că, în numeroase situaţii, şi apelul la creditul extern este limitat, întrucât acesta poate fi condiţionat de diverse clauze, de ordin economic, social sau politic. „În orice ţară, mare sau mică, dezvoltată sau mai puţin dezvoltată sub raport economic, satisfacerea nevoilor sociale trebuie să se bazeze în primul rând pe forţele proprii şi numai în subsidiar pe mijloace străine”[1].
Într-o economie în plin proces de restructurare, o decizie importantă în privinţa provenienţei resurselor financiare publice este legată de modul de impozitare a agenţilor economici privaţi, comparativ cu societăţile cu capital majoritar de stat şi cu regiile autonome. Autoritatea fiscală poate promova o politică fiscală care să-i trateze pe toţi aceştia în acelaşi mod sau diferit. În ceea ce priveşte impozitarea persoanelor fizice şi juridice, se poate avea în vedere o impozitare proporţională sau în cote progresive, simple sau compuse (cele din urmă răspunzând cel mai fidel principiului de echitate fiscală verticală). Din anumite considerente, legiuitorul poate stabili cote de impozitare în funcţie de domeniul de activitate, dimensiunea, zona geografică sau sediul agentului economic.
Pentru persoanele fizice, prelevările fiscale stabilite prin politica fiscală pot viza o încărcare a sarcinii fiscale, egal repartizată sau diferenţiată, corespunzător obiectivelor economice, socială sau de altă natură din perioada în cauză. Practica fiscală a renunţat de mult la egalitarismul fiscal, ceea ce s-a repercutat în restrângerea impozitării sub forma capitaţiei (specifică, de altfel, perioadei antice şi Evului Mediu, constând într-o contribuţie în bani sau în natură de aceeaşi mărime pentru toţi contribuabilii) şi diferenţierea impozitării, pe baza unor criterii cum sunt: puterea contributivă a plătitorului, dată de volumul veniturilor sau mărimea averii; capacitatea de muncă (integrală sau parţială); grupa socio-profesională din care face parte (salariat, pensionar, liber profesionist, agricultor ş.a.); situaţia personală (căsătorit sau nu, cu copii sau alte persoane în întreţinere) etc.
După cum va răspunde unor asemenea aspecte, politica fiscală va opta pentru asigurarea echităţii fiscale orizontale şi/sau verticale, astfel încât să se realizeze obiectivul de justiţie socială, precum şi cel de asigurare a unui nivel de trai decent pentru contribuabilii cu venituri mici şi mijlocii.
Prin politica fiscală se stabilesc totodată prelevările obligatorii sub aspectul numărului şi al modalităţilor de prelevare. Chiar dacă susţinătorii impozitului unic (sau ai unui număr foarte restrâns de impozite, între care unul dominant) se mai regăsesc printre autorii teoriilor fiscale recente, practica pledează pentru o multitudine de canale de prelevare, care permit o mai bună soluţionare a problemelor fiscale. De o mai mare importanţă decât numărul impozitelor, taxelor, contribuţiilor este felul instrumentelor fiscale utilizate, şi anume: impozite directe - stabilite individual, pe persoane fizice şi juridice, în funcţie de venit, avere sau alte criterii, percepute la termene precise, dinainte stabilite - sau impozite indirecte - percepute la vânzarea bunurilor sau la prestarea serviciilor, fără o repartizare prealabilă pe plătitori. La opţiunea pentru o pondere mai mare a uneia sau alteia dintre cele două grupe, decidentul fiscal trebuie să ţină seama de efectele diferite pe care ele le produc asupra fiecărui plătitor, precum şi asupra economiei în ansamblu. De aceea, trebuie să se ţină seama de caracteristicile lor, de mecanismele proprii de funcţionare, de fenomenul de repercusiune a impozitelor, precum şi de impactul produs la introducerea prelevărilor fiscale sau la modificarea celor existente, astfel încât orice măsură în plan fiscal să nu producă efecte adverse.
Tot în acest context, responsabilii din domeniul politicii fiscale trebuie să urmărească permanent evoluţia presiunii fiscale în economie, la nivelul agentului economic şi la nivel individual, şi să coreleze nivelul acesteia cu volumul veniturilor fiscale încasate la buget.
O altă coordonată de mare importanţă în planul politicii fiscale constă în depistarea, măsurarea, limitarea şi prevenirea fenomenului de evaziune fiscală. În această privinţă, o importanţă deosebită revine unor aspecte cum sunt: nivelul fiscalităţii, gradul de colectare a prelevărilor fiscale, gradul de realism în stabilirea în buget a veniturilor fiscale, nivelul de profesionalism al activităţii de control fiscal, duritatea sancţiunilor prevăzute în cazurile de evaziune fiscală şi fermitatea aplicării lor etc.
Politica fiscală a statului are un rol important în asigurarea echilibrului economic general, prin menţinerea echilibrului bugetar. În cadrul acestei problematici, analizele trebuie să vizeze aspecte ca: diferenţa dintre volumul cheltuielilor publice şi cel al resurselor financiare publice posibil de mobilizat în condiţii normale la buget, raportul dintre deficitul bugetar şi produsul intern brut (în condiţiile în care trebuie respectate recomandările organismelor internaţionale în acest domeniu), sursele de acoperire a deficitului bugetar ş.a.
[1] Iulian Văcărel (coordonator), op. cit., pag. 135.
370