Economie

Evaluarea materiei impozabile se bazează pe o seamă de metode care au evoluat în concordanţă cu principiile determinării materiei impozabile, cu tehnicile de impunere şi cu obligaţiile agenţilor econo­mici privind organizarea şi conducerea contabilităţii. Pentru evaluarea materiei impozabile se cunosc mai multe metode: evaluarea pe baza semnelor exterioare sau pe prezumţii, evaluarea forfetară, evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale controlate, evaluarea corectivă.

1. Evaluarea pe baza semnelor exterioare sau pe prezumţii este o metodă simplă, dar imprecisă, constând în stabilirea unei valori impoza­bile aproximative, prin intermediul unor indicii sau semne exterioare ale valorii materiei impozabile. Prin această metodă nu se realizează o corelaţie între mărimea impozitului şi capacitatea contributivă şi nu se ţine seama de fluctuaţia reală a valorii materiei impozabile.

Metoda are inconvenientul că stabileşte prelevarea fiscală asupra unei valori arbitrare, dar pentru administraţie ea este comodă, limitându-se la stabilirea valorii şi controlul acesteia la intervale mari de timp, influenţând pozitiv costul administrării.

Majoritatea sistemelor fiscale evoluate au renunţat la această metodă de evaluare a materiei impozabile.

1. Evaluarea forfetară este agreată în cazul unui număr mare de mici subiecţi economici care ţin o evidenţă contabilă sumară sau care nu sunt obligaţi la ţinerea unei evidenţe contabile. Faţă de metoda anterioară, reprezintă un pas înainte, întrucât nu se mai bazează pe elemente exterioare, ci pe un număr de elemente economice prestabilite, specifice activităţii desfăşurate de contribuabil, care sunt în relaţie directă cu materia impozabilă (venit sau avere) şi cu capacitatea contributivă a acestuia. În practică, s-au utilizat mai multe variante ale acestei metode, şi anume:

• forfeta legală - când prin cadrul legislativ se stabilesc elementele revelatoare ale venitului, valabile pentru toţi contribuabilii care realizează venituri din aceeaşi sursă şi în aceleaşi condiţii (rata medie de randament la hectar pe tipuri de culturi şi terenuri pe baza căreia se impozitează beneficiile anuale ale anumitor agenţi economici; chiriile practicate pe piaţă luate în calcul la stabilirea valorii locative a imobilelor ş.a.);
• forfeta convenţională sau individuală - se stabileşte în urma discuţiilor dintre contribuabil şi un reprezentant al administraţiei, care urmează să ţină seama de particularităţile activităţii desfăşurate de fiecare contribuabil şi date (care reies din baza informaţională de care dispune administraţia), coroborate cu informaţiile furnizate de contribuabilul însuşi;
• forfeta colectivă - combină evaluarea forfetară cu cea bazată pe declaraţii. Veniturile sunt evaluate conform declaraţiei, iar cheltuielile pe baze forfetare, conform prevederilor legale. (Exemplu: în funcţie de chirii se estimează cheltuielile cu întreţinerea şi amortizarea imobilelor; în funcţie de salarii se estimează cheltuielile profesionale, când nu se ţine evidenţa acestora.)

Metoda are dezavantajul că, indiferent de numărul elementelor utilizate, se ajunge la o subevaluare generală a materiei impozabile şi avantajul că administraţia este scutită de a controla, în mod repetat, un număr mare de subiecţi economici cu o contabilitate, fie sumară, fie slab organizată.

Evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale controlate reprezintă o metodă facilitată de dezvoltarea sistemului de evidenţă contabilă, de un grad de educare şi civism ridicat al membrilor societăţii şi de existenţa unui aparat de control obiectiv, bine structurat şi diversificat. Pentru impozitele directe, metoda asigură posibilitatea respectării principiului personalizării pentru impozitele directe, prin intermediul deducerilor şi reducerilor practicate în anumite situaţii prevăzute de lege.

Această metodă oferă o mai strânsă corelare între venitul impo­zabil şi capacitatea contributivă reală a contribuabililor, prin evitarea impunerii repetate a veniturilor provenind din aceeaşi sursă, stimularea economisirii şi orientarea acesteia în direcţia investirii.

Metoda a fost extinsă şi la impozitele indirecte, ca urmare a faptului că informaţiile privind impozitul sunt deţinute de agenţii economici care tranzacţionează şi comercializează bunuri şi servicii ale căror preţuri şi tarife includ şi mărimea obligaţiilor fiscale. Această metodă se aplică în două variante:

• prin intermediul declaraţiilor fiscale ale contribuabililor - se bazează pe onestitatea contribuabililor şi pe dreptul de control al administraţiei, permiţând stabilirea situaţiei exacte pe baza tuturor veniturilor şi obligaţiilor acestora. Marele avantaj al metodei constă în organizarea unui sistem informaţional menit să asigure atât corecta evaluare, cât şi controlul obiectiv şi corect al declaraţiilor fiscale bazate pe informaţii certe. În prezent, este o metodă foarte des utilizată: impozitul pe venit global; impozitul pe societate; impozitele pe beneficiile industriale, agricole şi comerciale; impozitele pe cifra de afaceri brută; TVA; impozitele pe succesiuni sau donaţii etc.;
• prin intermediul declaraţiilor fiscale întocmite de terţe persoane care cunosc situaţia contribuabilului suportator. Terţele persoane au obligaţia evaluării şi prezentării actelor din care reiese cuantumul plăţilor realizate, fără a exista obligativitatea întocmirii unor declaraţii fiscale periodice pe care să le depună la administraţia fiscală. Astfel, declararea veniturilor impozabile are loc la solicitarea expresă a administraţiei fiscale sau cu ocazia exercitării de către aceasta a actului de control.

Metoda contribuie la simplificarea relaţiilor dintre administraţia fiscală şi contribuabili, în condiţiile perfecţionării controlului periodic al informaţiilor privind materia impozabilă.

1. Evaluarea corectivă cuprinde un ansamblu de proceduri prin care se restabileşte, în mod curent, sau se determină, în situaţii excepţionale, valoarea impozabilă şi cuantumul legal al prelevărilor fiscale. Evaluările corective se utilizează ca urmare a dreptului de control al administraţiei şi sunt determinate de producerea unor fapte cum sunt: întocmirea defectuoasă a declaraţiilor fiscale, nedepunerea în termen a declaraţiilor fiscale, producerea unor erori şi omisiuni în cadrul evaluărilor efectuate de contribuabili sau de personalul administraţiei fiscale.

Corespunzător cauzelor care au declanşat evaluarea corectivă, pot fi: (1) proceduri de corectare a evaluărilor efectuate anterior şi

• proceduri de evaluare din oficiu. Prima procedură se aplică în cazul contribuabililor care ţin evidenţe contabile şi depun declaraţii fiscale în termenele legale, precum şi al celor ce calculează, reţin şi virează impozitele prin stopaj la sursă în cadrul termenelor legale. Procedura de corectare a evaluărilor se declanşează la constatarea unor omisiuni şi erori în cuantumul impozitelor plătite şi se desfăşoară prin participarea ambelor părţi la restabilirea situaţiei corecte. Contribua­bilii au dreptul, fie de a accepta expres sau tacit, fie de a contesta, cu prezentarea de probe organului de control.

Procedura de evaluare din oficiu se declanşează în situaţia în care contribuabilii, deşi au obligaţia legală, refuză ţinerea evidenţei contabile, nu întocmesc declaraţiile fiscale sau nu respectă termenele legale pentru depunerea acestora, nu calculează şi nu virează impozitele prin stopaj la sursă sau există o discrepanţă între veniturile declarate şi informaţiile deţinute de administraţia fiscală. În acest caz, administraţia utilizează procedura dreptului contradictoriu, ceea ce presupune că evaluarea se efectuează pe baza elementelor cunoscute de către administraţie (informaţii din conturi bancare, obţinute de la terţe persoane, valoarea locativă a imobilelor deţinute, suma totală a cheltuielilor personale cunoscute etc.). Contribuabilul poate accepta sau contesta decizia administraţiei fiscale, în cel de-al doilea caz fiind necesar ca ambele părţi să-şi dovedească punctul de vedere cu probe în faţa instanţelor de judecată.