În democraţiile care proclamă libertatea, se disting două tipuri de valori: materiale, a căror repartiţie ţine de legile pieţei, şi sociale, care sunt reglementate prin legislaţie şi fac obiectul drepturilor. Diferenţele de venituri, averi, mod de trai conduc la inegalităţi economice, întrucât bunurile materiale sunt distribuite în mod inegal. Spre deosebire de bunuri, drepturile sunt distribuite în mod egal tuturor membrilor societăţii, fără a se ţine seama de merite sau eforturi personale. Drepturile nu pot fi schimbate contra bani, fiind atribuite tuturor cetăţenilor conform aceloraşi reguli. Şi totuşi, alături de inegalităţile materiale există nedreptăţi sociale, fapt recunoscut unanim. Când se pune problema evaluării şi corectării lor, apar numeroase dezacorduri. Unii autori consideră că un sistem economic bun este cel care produce cât mai mult posibil şi în cele mai bune condiţii de eficienţă, iar sarcina de a asigura distribuirea echitabilă a avuţiei produse revine legilor sociale. Cum însă în realitate totul se stabileşte concomitent, la fel trebuie rezolvată şi problema diferenţelor apărute. Faptul că, într-o societate, inegalităţile „naturale” sunt acceptate mai uşor decât intervenţiile care le corectează evidenţiază două aspecte: inegalitatea nu trebuie confundată cu nedreptatea, iar abordarea fără discernământ a inegalităţilor riscă să producă nedreptăţi în numele dreptăţii.
Eficacitatea şi dreptatea se situează în planuri diferite. În plus, sentimentul dreptăţii este o stare de opinie legată de valorile morale şi sociale ale momentului. Unul dintre domeniile de confruntare între economie (eficacitate) şi dreptate este cel al ocupării forţei de muncă. Punctul de vedere tradiţional susţine că, în cadrul mecanismelor pieţei libere, o „mână invizibilă” dă fiecăruia ce i se cuvine, retribuţia fiecăruia fiind egală cu contribuţia sa la producţie. Aplicarea acestei concepţii şi logica banului ar impune ca individul care nu mai contribuie la producţie să nu primească nimic, ceea ce contravine dreptăţii sociale, întrucât logica dreptăţii sociale afirmă că nimeni nu poate fi scos în afara societăţii. De aici, necesitatea prevederii unui venit minim.
Deşi eficacitatea şi dreptatea par să se opună una celeilalte, totuşi piaţa şi drepturile nu se exclud reciproc. Extinderea domeniului drepturilor nu va determina în mod automat scăderea eficacităţii, punând în pericol buna funcţionare a pieţei, în măsura în care drepturile respective sunt unanim acceptate de membrii societăţii. Dacă însă apariţia unui nou drept ar fi considerat de unii indivizi (în mod corect sau greşit) ca o lezare a situaţiei lor, ei îşi vor schimba comportamentul, ceea ce poate afecta echilibrul pieţei. Acordarea de drepturi, ca şi redistribuirea în scopul corectării inegalităţilor au deci anumite limite, diferite de la o perioadă la alta sau de la un nivel de dezvoltare economică la altul. Limitele în redistribuirea veniturilor au cel puţin două conotaţii: (1) posibilitatea redistribuirii se încadrează între anumite marje; (2) redistribuirea presupune un cost al eficienţei (o penalizare a acesteia) de care trebuie să se ţină seama[1] .
Considerăm că, pentru a se menţine în zona eficacităţii, redistribuirea trebuie să se situeze între anumite limite; unele dintre acestea sunt ilustrate în literatura de specialitate prin exemplul „găleţii care curge”. Astfel, dacă se doreşte atenuarea diferenţelor de remunerare, soluţia cea mai frecvent întâlnită este de a lua de la unii (bogaţi) pentru a da altora (celor săraci). Dincolo de calculele din care rezultă sumele ce urmează a fi redistribuite, A. Okun remarcă existenţa unei „probleme tehnice nerezolvate, faptul că aceşti bani trebuie transferaţi de la bogaţi la săraci într-o găleată găurită. O parte din bani va dispărea pur şi simplu în timpul transferului, aşa încât săracii nu vor primi decât o parte din sumele prelevate de la bogaţi”[2]. Pornind de la această comparaţie foarte elocventă, să urmărim raţionamentul care arată în ce se materializează pierderile (sau „găurile găleţii”), dintre care unele sunt într-o oarecare măsură cuantificabile - creşterea cheltuielilor administrative, incitarea la reducerea efortului productiv, frauda fiscală -, iar altele nu pot fi cuantificate, ci, cel mult, intuite: aşa-numitele efecte perverse şi efecte-prag.
Cheltuielile administrative vor spori, întrucât trebuie angajaţi noi funcţionari, pe de o parte, pentru colectarea unui supliment de impozite (controlarea declaraţiilor, verificarea concordanţei sumelor etc.), iar pe de altă parte, pentru a plăti o nouă alocaţie (stabilirea drepturilor beneficiarilor, primirea plângerilor, urmărirea comiterii de fraude etc.). Aceasta înseamnă că o parte a veniturilor fiscale estimate a se încasa va antrena cheltuieli administrative suplimentare, astfel că suma care se va încasa efectiv în urma acestei influenţe va fi mai mică decât cea pe care s-a contat iniţial.
Incitarea la reducerea efortului de a munci. Contribuabilii înstăriţi, vizaţi de noua reglementare, vor considera că impozitul a devenit prea apăsător, astfel că (unii dintre ei) îşi propun să renunţe la ultima tranşă de venit pe care o puteau obţine (acesteia corespunzându-i şi cota cea mai mare a impozitului), preferând să folosească timpul respectiv pentru recreere. Decizia lor va afecta şi ea realizarea în practică a calculelor din raţionamentul iniţial, întrucât ultima fracţiune de venit a celor bogaţi dispărând, nu vor mai exista veniturile fiscale suplimentare pe care se mizase pentru a le redistribui săracilor, aşa că aceştia nu vor intra în posesia unor sume mai mari.
Frauda este alt factor care conduce la pierderea unor venituri ce ar trebui transferate. Cei bogaţi, văzându-şi ameninţate veniturile, vor recurge la diverse strategii de tipul: obţinerea unor avantaje în natură impozitate mai lejer (autoturism, locuinţă, călătorii etc.), trecerea unor cheltuieli personale pe seama societăţii etc. La rândul lor şi săracii comit fraude, preferând practicarea muncii la negru, care le permite eludarea fiscului pentru venitul din muncă, urmând a încasa şi un eventual ajutor (de şomaj sau de altă natură), întrucât nu figurează cu venituri declarate care să-i decadă din aceste drepturi.
În afara acestor efecte detectabile şi, într-o anumită măsură, cuantificabile, deciziile luate mai pot provoca o seamă de efecte calificate drept efecte perverse sau efecte de prag. Unul dintre efectele perverse care se pot produce este legat de modul şi nivelul de finanţare a asigurărilor sociale. Din cauza cuantumului ridicat al contribuţiei la asigurările sociale de stat plătite de angajatori, costul forţei de muncă este foarte ridicat, inconvenient resimţit din plin, fie că este vorba de muncă necalificată, fie că se referă la personal cu înaltă pregătire.
Aceasta îl va determina pe angajator să fie tentat de a da curs muncii la negru (chiar şi într-o proporţie redusă), ceea ce se adaugă la frauda fiscală a angajatului (ca beneficiar de venituri). Nu rare sunt situaţiile pe piaţa muncii din România când angajatorul, profitând de lipsa de experienţă (combinată în unele cazuri cu necunoaşterea drepturilor ce li se cuvin şi cu nevoia acută a unei surse de venit), „angajează” absolvenţi de instituţii de învăţământ superior, dar fără a le întocmi carnet de muncă sub pretextul unei perioade de probă (care uneori se prelungeşte).
Efectul pervers apare însă în situaţia în care o întreprindere, vrând să recurgă la o investiţie şi examinând rentabilitatea unui nivel superior de producţie, necesitând şi o suplimentare a forţei de muncă, va prefera să creeze mai puţine locuri de muncă de teama de a nu spori cheltuielile aferente investiţiei cu un cost prea ridicat al manoperei (din cauza cotizaţiilor sociale mari care îi incumbă). Aceasta va conduce la crearea unui număr de locuri de muncă mai mic decât ar fi normal (din punctul său de vedere ca întreprinzător) şi decât ar fi de dorit (din punctul de vedere al societăţii).
Efectele-prag sunt considerate ca producând „scurgerea de fonduri cea mai redutabilă"[3]. Chiar dacă celelalte limite în calea redistribuirii eficace nu s-ar manifesta, apariţia efectelor-prag ar duce la eşuarea şi denaturarea tentativei de redistribuire. Să ne imaginăm ierarhizarea membrilor societăţii în funcţie de veniturile salariale, sub forma unei piramide având la bază cea mai mare parte a populaţiei cu venituri foarte scăzute, iar spre vârf, un număr restrâns de indivizi care obţin veniturile cele mai mari. Dacă printr-un proiect de protecţie socială se prevede creşterea veniturilor pentru familiile cele mai sărace, după primirea alocaţiei, venitul acestora va depăşi venitul familiilor care până atunci se situau imediat deasupra lor în ierarhia veniturilor. Aceste familii, care nici nu primesc nimic, dar nici nu plătesc un impozit mai mare, se vor situa acum la baza piramidei şi se vor simţi nedreptăţite, ceea ce le va determina să deteste noua măsură de protecţie socială. Pentru a evita manifestarea nemulţumirii acestora, proiectul va trebui extins, astfel încât şi aceste categorii să obţină un plus de venit. Cum însă piramida veniturilor este foarte aplatizată la bază, numărul familiilor aflate iniţial pe ultimul nivel este comparabil cu numărul celor de la nivelul imediat superior, astfel că fondurile ar trebui, la o primă vedere, dublate, apoi majorate succesiv, din cauza propagării măsurii spre următoarele trepte de venit. Din cauza efectului de contagiune, proiectul gândit iniţial pentru creşterea protecţiei sociale devine nerealist.
După unele calcule, pentru a elimina sărăcia în Franţa ar fi fost de ajuns să se repartizeze 2% din produsul intern brut în acest scop. Cele două procente însemnau mai puţin de şase luni de creştere economică de dinaintea anilor de criză. Aceasta înseamnă că ar fi putut să dispară sărăcia în şase luni, fără ca puterea de cumpărare a unora dintre indivizi să fie afectată semnificativ. Şi totuşi, în treizeci de ani favorabili, acest lucru nu s-a petrecut. „Ne-a lipsit complet imaginaţia? Sau problema a fost mai complicată decât părea? Răspunsul depinde puţin de primul motiv şi enorm de al doilea”[4], remarcă Michel Didier.
Într-adevăr, urmărind raţionamentul lui A.Okun, al transferului într-o găleată care curge, observăm că transferul în sine ridică numeroase şi complexe probleme, cu atât mai multe, cu cât se urmăreşte un transfer eficace.
Pe ansamblu, eficacitatea redistribuirii este mult mai redusă decât s-ar dori, din cauza limitelor cu care se confruntă şi care se manifestă sub forme foarte diverse, mai mult sau mai puţin detectabile şi cuantificabile. În procesul de redistribuire, însuşi sistemul redistribuirii contribuie la distrugerea unor sume importante destinate acestuia, fără a se atinge obiectivul principal al diminuării inegalităţilor: eradicarea sărăciei.
[1] Richard A. Musgrave, Peggy B. Musgrave, op. cit., pag. 92.
[2] Arthur M. Okun, Egalite vs Efficacite, Economica, Paris, în: Michel Didier, Economia. Regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 252. 332
[3] Michel Didier, op. cit., pag. 254.
[4] Michel Didier, op. cit., pag. 241.