În această privinţă trebuie menţionat că o bună perioadă de timp, până în anii 1970, chiar în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, sectorul serviciilor a fost unul din domeniile cel mai mult atinse de intervenţia statului.
Henry Lepage grupează modalităţile de intervenţie a starului în sectorul serviciilor în trei categorii:
- trecerea unor întreprinderi în proprietatea şi sub controlul statului (tehnica naţionalizării);
- lăsarea în proprietatea colectivităţii a investiţiilor, dar încredinţarea gestiunii lor unor întreprinderi private contractante, cărora li se impune respectarea unor tarife maxime (tehnica, mai ales franceză, a concesionării);
- sistemul american de reglementare care constă în a impune întreprinderilor să nu depăşească anumite, limite maxime de rentabilitate, sistem care diferă de cel european de concesiune prin aceea că întreprinderea privată areasigurată proprietatea tuturor investiţiilor, în ciuda titlului de serviciu public pe care trebuie să-1 respecte.
Referitor la dimensiunile sectorului public sau semipublic este cunoscut că acestea diferă semnificativ în America faţă de Europa, de la o ţară la alta, înregistrând de asemenea o mişcare pendulatorie de la o perioadă la alta.
În mod particular, sectorul serviciilor se evidenţia printr-o prezenţă semnificativă a întreprinderilor publice.
Aşa cum arăta Mattei Dogan şi Dominique Pelassy "sectorul transporturilor urbane, dar şi cele feroviare, aeriene, chiar maritime păreau să aparţină de drept domeniului rezervat puterii publice: tot astfel sectorul energetic, controlat cel puţin parţial la nivelul extracţiei şi prospecţiei şi aproape integral în stadiul transformării şi distribuţiei.
Domeniului public sau cvasi-public i se mai adăugau poşta şi telecomunicaţiile; informaţia radiotelevizată a fost în general inclusă, în Europa, în câmpul intervenţiei directe a puterii publice. Tot aşa o parte semnificativă a cercetării. Băncile centrale au fost printre primele instituţii supuse aproprierii publice. Prin urmare, controlul statului s-a întins adesea asupra celor mai numeroase şi mai influente instituţii de credit".
Analizele comparative, cum sunt cele realizate de Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, arată că intervenţia statului în economie este legată de fenomenele de criză.
O analiză empirică realizată în SUA a dezvăluit că între 1916 şi 1976 din 2.450.000 de posturi permanente create în jurul executivului american, l.950.000, adică 4/5 au fost instituite în timp de război.
În Europa, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, cheltuielile publice au depăşit rareori 10% din venitul naţional. Statul avea în principal rolul de prestator de servicii colective ca: securitatea, justiţia, apărarea. Ulterior a crescut rolul statului în îndeplinirea anumitor funcţii necunoscute de interes public ca: educaţia, habitatul, reţelele de distribuţie a apei sau electricităţii, infrastructurile rutiere sau feroviare ele.
Dar în cea mai mare parte a ţărilor, în această perioadă, separarea domeniilor de stat de cele ale întreprinderilor rămâne tranşantă.
Secolul XX, în prima parte, din cauza războaielor şi crizelor a fost marcat de o tendinţă de naţionalizare progresivă a economiei.
În Franţa de exemplu, calendarul este elocvent:
- 1919: naţionalizarea Oficiului de azot şi minelor de potasiu
- 1928: monopol naţional al Petrolului
- 1936: naţionalizările Frontului Popular: SNCF, armament, aeronautică
- 1945: naţionalizările Generalului de Gaulle: Renault, Air France, bănci etc. 1982: naţionalizările socialiste: toate băncile şi 9 grupuri industriale.
Această mişcare seculară s-a inversat începând cu anii 1970. Faţă de mondializarea economiei, a început să prevaleze ideea că statul n-ar fi cel mai bine plasat pentru a gira mijloacele de producţie într-un context dinamic în care trebuie să se decidă cu rapiditate şi supleţe.
De unde o mare mişcare de reflux prin privatizarea întreprinderilor naţionalizate în toate democraţiile industrial. Alte modalităţi de intervenţie a statului în economie, inclusiv în sectorul serviciilor, se realizează prin socializarea venitului, reglementări şi căile multiple ale unei influenţe non-constrângătoare .
Unul dintre mijloacele de intervenţie cele mai spectaculoase la
dispoziţia puterii publice ţine de masa enormă a venitului colectivizat de stat la nivel central, regional sau local. Această masă este în extensie constantă, se consideră printre altele şi din cauza presiunii maselor populare, şi mai ales, a grupurilor sociale defavorizate (şomeri, pensionari etc.) în sensul redistribuirii veniturilor.
În cadrul marilor naţiuni europene, veniturile distribuite de stat merg mai mult la inactivi decât la salariaţii sectorului public.
Alte forme de intervenţie se referă la numeroase formule de cooperare mai mult sau mai puţin instituite între stat şi agenţii economici, una dintre ele reprezentând-o planificarea care, chiar dacă este inegal dezvoltată pe continent, are tendinţa să se generalizeze.
Dar, aşa cum susţine Fr. Ecalle, intervenţia statului în domeniul serviciilor se exercită mai ales prin intermediul reglementării acestor activităţi7.
El menţionează chiar că, în ciuda contuziei care este foarte frecvent făcută, chestiunea dereglementării şi aceea a dezetatizării sunt perfect distincte. în această privinţă, el susţine aceeaşi idee ca şi alţi autori printre care M. Dogan şi D. Pelassy că există întreprinderi publice, bancare sau de altă natură a căror putere le face relativ autonome, bucurându-se de o mare independenţă în gestionarea resurselor lor, după cum există întreprinderi private asupra cărora statul are o puternică influenţă prin instrumentele sale.
Reglementările specifice serviciilor, după opinia lui Fr. Ecalle, pot fi grupate în trei categorii :
Există mai întâi reglementări tehnice, prevăzând exercitarea unei Activităţi cu respectarea anumitor norme. Acestea se pot referi la persoanele implicate în prestarea serviciilor (de exemplu, exigenţa unei diplome pentru exercitarea unor profesiuni cum ar fi: medici, arhitecţi etc.), la produs sau la întreprindere. De exemplu, serviciile de transport aerian trebuie să respecte reguli de securitate, băncile trebuie să satisfacă cerinţe de protecţie a clienţilor.
În principiu, aceste reglementări nu au ca obiect de a limita intrarea de noi întreprinderi pe piaţa respectivă, în fapt, ele pot permite o anumită regularizare a fluxurilor de intrare. Din faptul chiar al existenţei lor, aceste reglementări constituie o barieră la intrare care afectează mai ales concurenţii potenţiali străini.
Dacă aceste norme tehnice sunt utilizate cu scopuri corporatiste sau protecţioniste, ele intră în a doua categorie, şi anume Reglementărilor administrative, având ca obiect de a limita accesul într-un sector de activitate.
Aceste reglementări administrative se pot referi mai întâi la fixarea numărului întreprinderilor pe o piaţă. Astfel, unui operator i se poate atribui monopol pe un anumit teritoriu (exemplu, pentru serviciile de distribuire a electricităţii, apei sau gazului), sau o piaţă poate fi împărţită între două sau trei firme, formând un oligopol (este cazul, de exemplu al liniilor aeriene internaţionale). De asemenea numărul producătorilor poate fi reglementat în cadrul unui regim de "numerus clausus" (de exemplu, numărul taxiurilor pariziene a fost astfel strict reglementat).
Alte reglementări administrative limitau accesul la o piaţă fără a fixa un număr precis de operatori. Este mai ales cazul unor reglementări comerciale cu privire la proporţia unor tipuri de unităţi pe centre comerciale. Anumite pieţe pot fi chiar interzise întreprinderilor care-şi exercită activitatea pe pieţe vecine, din punct de vedere sectorial (de exemplu, anumite servicii bancare sunt rezervate numai anumitor tipuri de bănci) sau teritorial (de exemplu, serviciile de poliţie, care de regulă sunt organizate pe criteriul teritorial, geografic).
A treia categorie de reglementări specifice serviciilor o reprezintă controlul administrativ al preţurilor (tarifelor).
Trebuie subliniat că acestea se referă, aproape întotdeauna, la creşterile de preţuri (tarife) şi nu la nivelul lor, în general, fixat liber de întreprindere, atunci când serviciul este oferit pentru prima dată. De asemenea, controlul poate viza mărimea cotelor de marjă comercială.
Reglementărilor prezentate li se mai pot adăuga cele fiscale care prin regimul impozitelor influenţează nivelul tarifelor, al profiturilor nete ale întreprinzătorilor, stimulând sau nu dezvoltarea sectorului serviciilor în ansamblu sau a unei ramuri a acestuia.